sâmbătă, 28 mai 2011

GOAGĂL ROMÂNIA şi un capac pentru tronul ei

Bine i-a zis domn' Van Ghele. GOAGĂL! Atît e la ora actuală "Google România". O bătaie de joc. Parcă şi-a băgat dracul coada şi aici. Cine e, oare, dracul în România şi unde nu şi-a băgat el coada? Cu cîteva săptămîni în urmă serviciul "Blogspot" a fost inaccesibil. Acum, cam tot aşa. Nu ţi se permite să te loghezi. La fiecare încercare primeşti tot felul de răspunsuri tîmpite. Bag seamă, nişte tîmpiţi din România au făcut din "Blogspot" un sport bleg, că prea devenise deranjant. Foarte deranjant. Uite că şi tîmpiţii se sinchisesc de ceva, cîteodată! Altfel, nu se explică.

Este evident, pe de altă parte, că numai anumite bloguri personale nu pot fi accesate şi numai anumite "ID"-uri nu pot posta comentarii. Cînd cineva spunea că Serviciile în România nu funcţionează, nu se înşela: Serviciul Blogspot bugetat de Goagăl nu funcţionează. Serviciile secrete, bugetate din banii noştri şi ai copiilor noştri, funcţionează bine mersi, iată! Însă, ce pregătesc ele? Închiderea treptată a gurilor cetăţenilor. Închiderea canalelor de comunicare către cetăţeni şi între cetăţeni. Băgarea căluşului în gura poporului şi a goarnelor propagandei mincinoase şi îndobitocirii în urechile sale! Repet întrebarea, ce se pregăteşte, de fapt?

Văd că cineva tot încearcă de cîtva timp latrina, de-i zice "tron", cu deştul. Vrea să îi repună capacul de-i zice... Coroana României. Asta aşa, de-un par egzamplu! Că, cică e Republica vinovată de incapacitatea tîmpiţilor să o administreze şi să o conducă. Că, cică, dacă va fi readus pe tron prusacul băşinos sau năpîrţele sale prinţese, pe Dîmboviţă va curge lapte şi miere, locuri de muncă, uzine şi fabrici, case şi salarii grase, asistenţă medicală şi învăţămînt gratuite pentru toţi, cultură naţională, dreptate şi echitate socială în chiloţi şi multă, multă... lege: ce-i al nostru va fi al lor şi ce-i al lor va fi tot al lor! Aşa vom fi aduşi din calitatea suverană de cetăţeni ai Republicii, în umilitoarea postură de supuşi ai majestăţii sale suverane.

S-o creadă ei...

duminică, 22 mai 2011

„Hotărăşte-te singur morţii!”


„Vladimirescu, care avu norocirea de a purta glasul în numele poporului şi a personifica deşteptarea lui, avu încă norocirea de a-şi da viaţa pentru credinţa sa”. (Nicolae Bălcescu)

Încă din primele zile ale zaverei pe care o conducea, Tudor Vladimirescu primise ameninţări de cruntă răzbunare din partea marilor boieri, căci, în raport cu programul şi scopurile proclamate de mişcarea revoluţionară în desfăşurare, ei îşi simţeau ameninţate privilegiile sociale şi politice deţinute şi, deopotrivă, avuţiile acumulate de pe urma împilării mulţimilor nevoiaşe. "Nici o pravilă nu opreşte pre om a întîmpina răul cu rău – afirma Tudor în "Proclamaţia de la Padeş", din 23 ianuarie 1821. Şarpele cînd îţi iasă înainte, dai cu ciomagul de-l loveşti ca să îţi aperi viaţa..!". Prompt, o săptămînă mai tîrziu,  boierii îi scriau lui Tudor: „Hotărăşte-te singur morţii şi fii încredinţat că nu vei găsi scăpare. Nici milă. Osînda morţii îţi va fi groaznică şi cumplită! Citeşte cu luare aminte acestea scrise şi ia seama bine...”.
Tudor era conştient încă de la început de riscurile extraordinare la care se expusese cînd porni ridicarea norodului „care îşi cere dreptatea”. Poporul vedea în el un „chivernisitor pentru binele şi folosul tuturor”, iar Tudor vedea în popor întruchiparea ţării însăşi: „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor ei!”, afirma el. Celor care îl sfătuiau, spre binele lui personal, să înceteze lupta pentru dreptate socială şi eliberare naţională, Tudor le răspundea că nu poate amăgi pe cei care aşteaptă de la el dreptatea şi libertatea. „În toată viaţa mea sînt hotărît a sluji şi a mă jertfi pentru binele Patriei mele”.
Om al dreptăţii depline, Tudor Vladimirescu nu putea îngădui fărădelegile. Cei prinşi că, în contextul creat de tulburările sociale revoluţionare sau de mişcarea trupelor şi administraţia eteristă, comiteau jafuri sau samavolnicii la adresa locuitorilor ţării, riscau pedeapsa capitală, indiferent dacă făptuitorii proveneau din rîndul pandurilor săi, sau din rîndurile „aliaţilor”, eteriştii lui Alexandru Ipsilanti, care se înstăpîniseră pe aici sub pretextul luptei antiotomane de eliberare a... Greciei. Aşa se explică apariţia unor nemulţumiri şi a unor acte de indisciplină şi nesupunere în rîndul propriilor luptători, dar şi actele grave de corupere la adresa unor capi ai regimentelor de panduri la care s-au dedat grecoteii lui Ipsilanti, nemulţumiţi de politica şi interesele pe care le urmărea Tudor Vladimirescu, dar şi de autoritatea şi prestigiul pe care le avea el în rîndurile pandurilor.
Aşa stînd lucrurile, în 21 mai 1821, la Goleşti, lîngă Cîmpulung-Muscel, unde Tudor se afla cu o parte a oastei sale în drum spre Piteşti, Iordache Olimpiotul şi Ianis Farmache, căpitani de-ai lui Ipsilanti, îi pun Vladimirescului săbiile în piept, arestîndu-l fără veste şi fără vreun drept legal, cu sprijinul a doi oameni de încredere ai lui, trădătorii Hagi Prodan şi Dimitrie Macedonski (tatăl viitorului general, Alexandru D. Macedonski, cel care avea să participe, din postura de maior în rezervă, la complotul răsturnării domnitorului Alexandru Ioan Cuza, din 11 februarie 1866, şi care, la rîndul său, era tatăl viitorului poet Alexandru Macedonski, care avea să se afirme în lumea literară ca adversar înrăit al dramaturgului Ion Luca Caragiale), precum şi cu sprijinul boierului Grigore Băleanu. Despre Iordache Olimpiotul, Tudor mărturisea la un moment dat că „l-am scăpat în casa mea din mîinile nemţilor, la trecerea lui din Ţara Nemţească în Ţara Sîrbească”. Asta e cu facerea de bine...
Răpit dintre ai săi, Tudor Vladimirescu rămase la mîna inamicilor săi de moarte. A fost transportat, legat în căruţa Poştei, la Tîrgovişte, escortat de un pluton de arnăuţi înarmaţi. Ipsilanti a pretins ulterior că a dispus judecarea lui Tudor pentru „trădare” de către un tribunal ad-hoc , alcătuit din „boieri pămînteni”. Cine erau ei? Nişte... unii, conduşi de un anume Geartoglu(!), renumit în epocă pentru confiscarea vitelor şi alimentelor de la săteni, pe care apoi le valorifica în profit personal prin tîrguri, boier care „făcea un jaf de nepovestit, de se va pomeni în veac”, după cum nota un cronicar al timpului. Ăştia erau indivizii puşi să îl judece pe domnul Tudor, cel care pedepsea oamenilor săi pînă şi cea mai mică fărădelege! În realitate, Ipsilanti a dispus simulacrul judecătoresc ca pretext pentru suprimarea imediată, în taină, a lui Tudor Vladimirescu, sub motivaţia zădărnicirii oricărei tentative de eliberare a sa de către oamenii săi de încredere. Cînd şi în legătură cu care conducător al românilor executat de duşmanii săi am mai auzit noi o explicaţie similară?
Pentru o astfel de treabă murdară s-a învrednicit Vasilis Caravia, o brută de alcoolist, răsplătit ulterior cu o cîrciumă în Peloponez, ale cărui mîini erau pătate cu sîngele multor oameni asasinaţi la comandă. Acesta l-a scos pe Tudor, în miezul nopţii de 26/27 mai 1821, din beciul Mitropoliei din Tîrgovişte în care era ţinut închis, l-a dus legat la marginea oraşului şi l-a ciopîrţit cu iataganul, aruncîndu-i bucăţile de trup, pradă peştilor, într-un iaz, proprietatea „judecătorului” său, boierul Geartoglu! Aici e locul să precizăm că, după alte mărturii din epocă, Vladimirescu ar fi fost tăiat în bucăţi chiar la Goleşti, iar trupul i-ar fi fost aruncat într-o fîntînă părăsită şi acoperit cu pietre.
Un colonel rus, Liprand, care era cantonat la Tîrgovişte şi îl cunoştea bine pe Tudor şi care a relatat aceste fapte, conchidea în raportul său către superiori: „Astfel a fost curmată, prin trădare, viaţa slugerului Tudor Vladimirescu, fără nici o cercetare şi fără nici o umbră de judecată, pentru învinuiri care nu sînt decît născociri criminale”. Desigur, mulţi au observat că, din păcate, Tudor nu a avut parte nici măcar de mormîntul cuvenit. Ca şi alţi eroi ai neamului românesc, ori despre care nu se ştie sigur unde îşi dorm somnul etern. „Marii cutezători n-au mormînt, scria în 1971, la 150 de ani de la martiriul lui Tudor, sciitorul S.I. Gîrleanu. Ei rămîn în conştiinţa oamenilor. Amintirea ce le-o păstrează poporul este locul lor de veci”. Vechi şi actual adevăr...
Victimă a fatalităţii inexorabile, cum spunea un istoric român, a trădării, perfidiei şi sperjurului celor din jurul său – tovarăşi şi duşmani de moarte, deopotrivă – Tudor Vladimirescu, eroul din Gorjul dăltuit de locuitorii săi în piatra de temelie a infinitului românesc, şi-a asumat sacrificiul de sine; nu s-a temut de el. A murit pentru convingerile sale, pentru cauza poporului său oropsit, pentru idealurile sale. Şi-a manifestat, pînă în ultima clipă a veţii, devotamentul faţă de Patrie, nepieritoare rămînînd faptele, dar şi cuvintele sale adresate celor ce îi ameninţau viaţa, ademenindu-i moartea: „Şi, ce vreţi voi de la un om pe care, după vicleniile ce aţi urmat, aţi întors chiar oştirea lui, de l-au dat în mîinile voastre, voi, oameni fără căpătîi şi străini de această ţară... Vreţi să mă omorîţi? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în multe rînduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile Patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii”
(În fotografie, Tudor Vladimirescu, pictură realizată de Theodor Aman, 1831-1891, după descrierea profesorului său de liceu, Petrache Poenaru, fostul secretar particular al lui Tudor şi recunoscut ca fiind inventatorul stiloului).   
  

duminică, 15 mai 2011

Icar al României


Îmi amintesc cu cîtă emoţie şi mîndrie naţională urmăream în zilele lui mai, 1981 - o, tempora! – aventura spaţială a tînărului nostru cosmonaut, Dumitru Prunariu, primul român din istorie care a zburat în Cosmos! Bucureştii erau scăldaţi în revărsarea unui soare generos, aşa încît, forfota trebăluindă a locuitorilor săi era o implicită etalare estivală. Succesiunea vestimentară stradală atrăgea atenţia nu doar prin coloristica sa exuberantă, optimistă, ci şi prin ineditul tematic al imprimeurilor, inspirat de cele două mari evenimente ale anului, care implicau prin interes public şi prestigiu internaţional numele României: Zborul primului român în Cosmos, Dumitru Prunariu, şi a XI-a ediţie a Jocurilor Mondiale Universitare de Vară de la Bucureşti, care urma să înceapă în iulie. Da, pe atunci, România era un stat semnificativ al lumii...

„Se conferă Titlul de Onoare Suprem Erou al Republicii Socialiste România locotenentului-major Dumitru Prunariu, cosmonaut-cercetător din Armata României, pentru îndeplinirea cu succes a misiunii cosmice Soyuz-40”. 23 mai 1981.
„Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. decernează titlul de Erou al Uniunii Sovietice, Ordinul Lenin şi Medalia Steaua de Aur, locotenentului-major Dumitru Prunariu, cosmonaut al Republicii Socialiste România, pentru misiunea cosmică Soyuz-40, îndeplinită cu succes”. Mai, 1981.
„În martie 1978 am devenit ofiţer activ, primind gradul de locotenent-major în cadrul aviaţiei militare române, şi am fost trimis în misiune în Orăşelul Stelar de lângă Moscova pentru a efectua pregătirea completă de specialitate necesară realizării unui zbor cosmic. Obţinînd note maxime la examenele finale de calificare pentru zborul cosmic, după trei ani de pregătire complexă, am fost repartizat în echipaj cu cosmonautul rus Leonid Popov şi declaraţi echipaj principal pentru zborul cosmic comun.

Astfel, în perioada 14-22 mai 1981, am efectuat la bordul navei cosmice Soyuz-40 şi al laboratorului spaţial Saliut-6 un zbor cosmic cu o durată totală de şapte zile, 20 de ore şi 42 de minute. Pe timpul zborului, am efectuat mai multe experimente ştiinţifice din domeniul astrofizicii, al studiului radiaţiilor cosmice, al tehnologiilor spaţiale, al medicinei, biologiei şi psihologiei, experimente gîndite şi proiectate în cea mai mare parte de specialiştii români.

Prin efectuarea acelui zbor cosmic, devenit istoric, am ajuns să fiu al 103-lea pămîntean care ajunge în spaţiu, iar România devine a noua ţară din lume care îşi promovează capacitatea ştiinţifică în spaţiul extra-atmosferic prin intermediul unui cosmonaut propriu”.

(Fragment de text preluat de pe pagina electronică personală a domnului Dumitru Prunariu, www.prunariu.org).

Pentru meritele şi contribuţiile excepţionale aduse la dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniul aerospaţial, românul Dumitru Prunariu a fost onorat cu numeroase titluri şi distincţii interne şi internaţionale, între care se numără Ordinul "Steaua României în gradul de Mare Ofiţer pentru activitatea profesională”, decernat în anul 2000,  Medalia "Iuri Gagarin" a Federatiei Astronautice Internationale, acordată în anul 1982,  Medalia de aur "Hermann Oberth" a Societăţii Germane de Rachete "Hermann Oberth - Wernher von Braun", decernată în anul 1984, Titlul de Doctor Honoris-Causa al Universităţii Tehnice din  Cluj-Napoca etc.

Luna trecută, Dumitru Prunariu a fost decorat la Moscova, alături de numeroşi exploratori ai spaţiului din alte ţări, de preşedintele Rusiei, Dmitri Medvedev, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la primul zbor al omului pe orbită extraterestră.

Dumitru Prunariu a îndeplinit diferite funcţii şi demnităţi, de la aceea de ofiţer inginer în cadrul Comandamentului Aviaţiei Militare, Director general al Aviaţiei Civile şi preşedinte al Agenţiei Spaţiale Române, pînă la acelea în diplomaţie, ca ambasador al României în Federaţia Rusă şi de preşedinte al Consiliului ONU pentru ne-militarizarea spaţiului cosmic. În prezent, cosmonautul român are gradul de general în rezervă.

Inginer cosmonaut, G-ral (r) Dumitru Prunariu 

luni, 9 mai 2011

În zi de monarhie cu tichie...


... să rememorăm cum a plecat regele din ţară. Mai exact, cu ce avere la purtător.
În seara zilei de 3 ianuarie 1948, Mihai de Hohenzollern a plecat de la Castelul Foişor din Sinaia spre gară, însoţit de mama sa. Pe peronul gării, acolo unde cu 14 ani în urmă, în timpul regimului tatălui său, Carol al II-lea, fusese ucis primul-ministru I.G. Duca, cele două persoane au trecut spre vagonul de tren stinghere, printre două rînduri de soldaţi, care n-au mai prezentat onorul. Pur şi simplu, unii dintre ei, din proprie iniţiativă, au făcut „la stînga-mprejur” şi s-au întors cu spatele. Cînd garnitura de tren s-a pus în mişcare, grupuri de ceferişti şi de cetăţeni ai oraşului au izbucnit în urale şi au început să scandeze „Re-pu-bli-ca, trăiască, trăiască, Re-pu-bli-ca”!
Trenul era compus din 9 vagoane, dintre care 8, cu acceptul autorităţilor de stat, erau încărcate cu bunuri şi valori adunate de peste tot din ţară, din toate reşedinţele de care fostul rege dispunea: mobile stil, tapiserii, stampe, sute de tablouri, sculpturi şi bibelouri, piese de artă de colecţie muzeistică, obiecte de porţelan şi sticlărie, zeci de colecţii de garderobă, covoare, argintării, seifuri cu bijuterii din aur şi pietre preţioase, colecţii bibliofile şi de filatelie, piese de numismatică şi colecţii de medalii şi insigne – între care, la loc de cinste, „Ordinul Victoria”, înaltă decoraţie a U.R.S.S., documente rare,  panoplii, pinacotecă, obiecte personale şi bunuri de utilitate curentă, alimente etc. Şi, fireşte, cu cîteva milioane în valută în conturile aferente.

"Ordinul Victoria", 
acordat lui Mihai prin Decret al Sovietului Suprem,
semnat de I. V. Stalin

La toate acestea, trebuie adăugate bunurile şi valorile scoase din ţară pe "n.v.", în cursul anului 1947, cu deosebire în toamna acelui an, bunuri şi valori pentru recuperarea cărora statul român a apelat la justiţia internaţională zeci de ani. Din păcate, multe dintre valorile revendicate, între care zeci de tablouri din colecţia naţională de artă, nu au mai putut fi recuperate. 
O dată cu Mihai şi mamă-sa au părăsit ţara alte 33 de persoane din serviciul fostei case regale. Toţi aceştia se alăturau celorlalţi membri ai familiei fostului rege, stabiliţi deja, încă din anul precedent, în străinătate. Erau în total 46 de persoane. Trenul a trecut graniţa României în plină noapte şi a parcurs teritoriile Ungariei şi Austriei, pînă în Elveţia, unde fostul suveran a dorit să-şi stabilească domiciliul, păstrîndu-şi calitatea de cetăţean român, calitate ce i-a fost respectată ca atare de către autorităţile române.
Pe parcursul deplasării spre Elveţia, fostul rege nu a dat presei de înţeles nimic în neregulă legat de abdicarea sa. Însă, în timpul unei călătorii la Londra, în  4 martie 1948, Mihai şi-a schimbat subit discursul, declarînd la ieşirea dintr-o întîlnire protocolară că actul de abdicare de la 30 Decembrie 1947 – contrar adevărului şi înţelegerii avute cu autorităţile române – i-ar fi fost impus cu forţa, astfel încît, pretindea el, nu se simţea legat de acest act!
Aceleaşi afirmaţii incorecte şi calomnioase le-a făcut Mihai Hohenzollern şi în vizita pe care a întreprins-o în primăvara aceluiaşi an în S.U.A., precum şi în alte ocazii ulterioare, afirmaţii făcute inclusiv de membri ai familiei sale. În consecinţa acestei activităţi nedemne şi denigratoare pe care Mihai şi anturajul său o desfăşurau în străinătate la adresa autorităţilor republicane ale României şi în baza legilor în vigoare ale statului român, Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române a hotărît, la 22 mai 1948, retragerea cetăţeniei române pentru Mihai Hohenzollern, Elena, mamă, Elisabeta Hohenzollern, Nicolae Hohenzollern şi Ileana von Habsburg.
De atîta supărare şi necaz, peste trei săptămîni, la 10 iunie 1948, Mihai Hohenzollern s-a însurat cu Ana Bourbon-Parma, petrecerea de nuntă avînd loc în Grecia natală a mamei mirelui, la Atena, pe atunci încă monarhie. Din căsătoria lui Mihai cu Ana au rezultat cinci copii. Cinci, şi toţi de sex feminin: Margarita, Helen Nixon-McAteer (Elina), Irina, Sofia şi Maria. Margarita s-a căsătorit pe la vîrsta de 45 de ani cu actorul de provincie Radu Duda.
Fireşte, nici unul dintre ei, nici măcar Mihai, ajuns la venerabila vîrstă de 89 de ani, nu s-ar da înlături, dacă ar putea, să-l alunge în puterea nopţii din reşedinţa domnească pe luminatul şi de popor iubitorul Prinţ al Unirii şi Întemeierii României, Alexandru Ioan Cuza, aşa cum a făcut-o înaintaşul lor, uzurpatorul Carol I Hohenzollern...   

duminică, 8 mai 2011

Am fost, vom fi independenţi...


9 Mai este Ziua Independenţei de Stat a României. Ziua în care, în anul 1877, aşadar în urmă cu 134 de ani, Mihail Kogălniceanu rostea în Parlamentul ţării istorica proclamaţie: „Sîntem independenţi, sîntem naţiune de-sine-stătătoare, liberă şi independentă”!, anunţînd lumii că, intrînd în războiul antiotoman de eliberare naţională, România şi-a luat soarta în propriile mîini, pentru totdeauna. Independenţa este bunul cel mai de preţ al unui popor. Iată un subiect de meditaţie pentru politicienii actualului regim politic, iar pentru noi un motiv în plus de a constata că...
...Adevărul supără
Poate surprinde pe unii, dar opinia mea este că, lăsînd la o parte aparenţele derutante, afirmarea şi, mai ales, exercitarea independenţei de stat au devenit, o dată cu înlăturarea republicii socialiste, o întreprindere desuetă şi, de cele mai multe ori, o inoportunitate politică declarată. Deh! Cînd pisica nu ajunge la borcanul cu smîntînă, îşi spune că, de fapt, smîntîna nu e bună. Sigur, avem de-a face cu o pisică frustrată. Frustrată mai cu seamă de evidenţa adevărului că la borcanul cu smîntînă nu-i este dat să ajungă oricărei pisici. În urmă cu exact 21 de ani...
...România îşi achitase toate datoriile externe!
„Zilele de 12-14 aprilie 1989 marchează – se poate spune – o deplină independenţă economică şi politică a României! Pentru prima dată în istoria ei îndelungată, România nu mai are nici o datorie externă, nu mai plăteşte tribut nimănui şi este cu adevărat independentă, şi economic şi politic”, declara preşedintele Nicolae Ceauşescu la Plenara C.C. al Partidului Comunist Român, desfăşurată în acele zile la Bucureşti. Era o declaraţie menită să marcheze un fapt pentru istorie. După eforturi şi sacrificii deosebite ale poporului său, dureroase pe alocuri, care duraseră aproape un deceniu, România anunţa că şi-a achitat întraga datorie financiară externă. Era vorba despre un act politic şi economic cutezător şi exemplar, unic în lume, aşa cum au recunoscut inclusiv diplomaţi şi observatori politici din străinătate.
Îndrăzneala aceasta de a sfida atotputernicia politică a capitalului, a unui capital acumulat mai ales prin mecanisme şi inginerii economico-financiare injuste, de sorginte imperialist-mondialiste, la adresa popoarelor lumii şi de a afirma, confirma şi legitima identitatea economică şi politică a unei ţări ca România a făcut din Ceauşescu şi Patria lui un binom politic incomod ca un ghimpe nu numai în coasta intereselor mai marilor lumii, ci, fapt cu atît mai interesant, şi în coasta emanaţilor politici ai noului regim de pe la noi.
Spre exemplu, Iliescu, succesorul şi epigonul lui Nicolae Ceauşescu, a afirmat nu o dată că „plata datoriilor externe a fost o greşeală politică, o piatră de moară legată de gîtul ţării, din ambiţia megalomanică şi bolnăvicioasă a lui Ceauşescu”! Iliescu considera că lipsa deficitului bugetar, în care ne adusese politica predecesorului său, era motivul pentru care organismele financiare mondiale nu se arătau favorabile acordării creditelor pe care le solicita noul regim de la Bucureşti.
Cu alte cuvinte, de-aia au renunţat guvernanţii postdecembrişti la politica independenţei şi suveranităţii naţionale, întrucît o asemenea politică -  proclamată de Mihail Kogălniceanu, sacralizată cu sîngele ostaşilor noştri pe cîmpurile de bătaie de la Plevna, Rahova, Smîrdan, Griviţa, Vidin şi împlinită de Nicolae Ceauşescu, în aprilie 1989 - a fost o greşeală politică, spun ei. Logică de pisică. De fapt, borcanul cu smîntînă le e inaccesibil lor...

"Atacul de la Smîrdan", tablou de Nicolae Grigorescu


sâmbătă, 7 mai 2011

Există un asemenea partid!

Pentru cei ce v-aţi ars ochii la flacără
Şi plămînii în mine şi-n abur de carbit –
În măsura în care aţi fost Partidul,
Există un asemenea partid!
Pentru cei asupra cărora furnalele
Aruncat-au plămadele lor de bolid –
Atîta cît aţi fost şi aţi rămas partidul,
Există un asemenea partid!
Pentru cei lăsaţi pe drumuri, fără ogoare
De n-o să mai aveţi nici haină, nici blid,
De vreme ce aţi fost Partidul,
Există un asemenea partid!
Pentru cei ale căror insemne
Au fost arse şi pîngărite pe zid,
Pe cît aţi fost, păstrînd Partidul,
Există un asemenea partid!
Pentru voi, cei în temniţi pe nedrept
Învinuiţi de genocid,
Pe cît aţi fost ca noi Partidul,
Pe-atît există un asemenea partid!
Voi, cei ce-aţi orînduit Patria
Şi-n locul vostru-i impostură şi vid,
De bună seamă că aţi fost Partidul,
Există un asemenea partid!
Catargul nostru a căzut trăznit,
Dar codrii cresc un alt molid –
De vreme ce aţi fost Partidul,
Există un asemenea partid!
Ordinea neo-capitalistă
Şi-a pus peste opera noastră mîlul fetid –
Pe cît am fost, pe-atît există,
Există un asemenea partid!
ION GHEORGHE

8 Mai 1921 – 8 Mai 2011. 90 de ani de la crearea Partidului Comunist Român. Aniversări neuitate...

miercuri, 4 mai 2011

Ultimele rînduri, ultimele rime...

Adrian Păunescu.jpgDe-aici, dintr-un pat de spital din Secţia de Reanimare a inimii, de la Spitalul de Urgenţă, mi se limpezeşte privirea către crîncenele noastre bătălii de fiecare zi, către fronturile noastre fără învingători, către uitarea de sine, care domină cu trufie lumea dată, o face imposibil de cuplat cu alte lumi, ne fugăreşte de dimineaţă pînă seara pe noi toţi, să nu cumva să ne găsim unii cu alţii şi să conlucrăm la salvarea omului.
Agresiunile din timpul vieţii n-au plecat din trupul de care s-au atins, ci continuă să-l chinuiască şi să-l subjuge. Am propriile mele dureri personale şi mă doare durerea cea mare a nefericitei mele ţări. Ziarul „Adevărul” a făcut gestul nobil de a aminti că tăierea pensiilor m-a afectat cumplit. Am decis că nu iau pensia tăiată. O restitui, aşa cum îmi vine, statului, iar eu îmi desăvîrşesc drumurile prin iadul realităţii, ca să nu-mi moară copiii de foame. Muncesc de la 18 ani, dacă nu mai de mult.
Băieţii de bani gata ai anilor noştri şi-au băgat cuţitele în cuantumul pensiei mele totale şi mi-au dărîmat ultimul echilibru. Cum aş face să nu resimt dureros această ofensă? Indivizi putred de bogaţi iau măsura de a ne ciopîrţi nouă pensiile. Inima mea le resimte toate astea şi le dedică nefericiţilor care ne conduc şi ne ghilotinează drepturile. Datoriile mele faţă de casa în care trăiesc şi de familia mea sînt mult mai mari decît aş obţine, în mod natural, pe toate muncile mele. Probabil voi muri mai devreme şi organizaţiile de şacali vor putea profita, în deplină libertate, de banii care rămîn după Adrian Păunescu.
De la un cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvîntul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nici o schijă.

Aud o ambulanţă revenind
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei
Păziţi-vă şi inima, şi gîndul,
De nu doriţi să vină anii grei
Spitalul de Urgenţă implorîndu-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscînd că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani
Eu însumi sînt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate!

Adrian Păunescu

Se împlinesc, exact în aceste zile, 6 luni de la trecerea în Eternitate a lui Adrian Păunescu. Unul dintre cei mai prodigioşi poeţi şi gazetari români pe care i-a dat cultura naţională de la Eminescu încoace. Am trăit şi eu, fireşte, tristeţea copleşitoare acelui fenomenal de cald şi de blînd început de noiembrie 2010, şi am plîns şi eu cu ochii sufletului la sfîrşitul grăbit al poetului. M-am întrebat atunci, privind în jurul nostru, şi mă întreb şi azi, dacă a suferit societatea românească, într-adevăr, un impact emoţional de recunoştinţă la moartea poetului sau, mai degrabă, nu?

Conştientizăm noi, contemporanii săi, că, prin nefericita împrejurare, tocmai ne-am pierdut ireversibil privilegiul de a fi contemporanii unui român unic prin dimensiuni artistice şi conştiinţă naţională, prin moştenirea culturală mîntuitoare pe care a lasat-o posterităţii? Sau, poate, pentru noi Păunescu nu a fost decît un poet notabil, cum într-atît de derizoriu şi nedrept considera Uniunea Scriitorilor din România la moartea lui, dus dintre noi înainte de vreme, şi-atît?

În ţara noastră rătăcindă – pe care o dispreţuim şi o alungăm din noi, puţin cîte puţin, tot mai mult pe timp ce trecem, imputîndu-i ei toate durerile şi suferinţele noastre, toate greşelile noastre, toate neghiobiile şi nevredniciile noastre, toate vrăşmăşiile, dezertările şi trădările noastre, în fine imputîndu-i ei toată nimicnicia care ne caracterizează ca societate astăzi, ca şi în alte dăţi de-a lungul vremii – aşadar în ţara asta a noastră, îndemnul de ultimă respirare al poetului, „purtaţi-vă de grijă, fraţii mei, păziţi-vă şi inima, şi gîndul”, nu îmi pare deloc a fi, mai ales în împrejurări ca acestea pe care le trăim, un răsfăţ poetic agonizant al soldatului muribund pe cîmpul de bătaie al dezrobirii Patriei, murmurat ca îndemn la resemnare şi conservarea de sine a fiecăruia, ci, dimpotrivă, îmi apare desluşit a fi o dramatică predare a bastonului de mareşal, chiar un ordin de luptă, către noi!