„Hotărăşte-te singur morţii!”



„Vladimirescu, care avu norocirea de a purta glasul în numele poporului şi a personifica deşteptarea lui, avu încă norocirea de a-şi da viaţa pentru credinţa sa”. (Nicolae Bălcescu)

Încă din primele zile ale zaverei pe care o conducea, Tudor Vladimirescu primise ameninţări de cruntă răzbunare din partea marilor boieri, căci, în raport cu programul şi scopurile proclamate de mişcarea revoluţionară în desfăşurare, ei îşi simţeau ameninţate privilegiile sociale şi politice deţinute şi, deopotrivă, avuţiile acumulate de pe urma împilării mulţimilor nevoiaşe. "Nici o pravilă nu opreşte pre om a întîmpina răul cu rău – afirma Tudor în "Proclamaţia de la Padeş", din 23 ianuarie 1821. Şarpele cînd îţi iasă înainte, dai cu ciomagul de-l loveşti ca să îţi aperi viaţa..!". Prompt, o săptămînă mai tîrziu,  boierii îi scriau lui Tudor: „Hotărăşte-te singur morţii şi fii încredinţat că nu vei găsi scăpare. Nici milă. Osînda morţii îţi va fi groaznică şi cumplită! Citeşte cu luare aminte acestea scrise şi ia seama bine...”.

Tudor era conştient încă de la început de riscurile extraordinare la care se expusese cînd porni ridicarea norodului „care îşi cere dreptatea”. Poporul vedea în el un „chivernisitor pentru binele şi folosul tuturor”, iar Tudor vedea în popor întruchiparea ţării însăşi: „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor ei!”, afirma el. Celor care îl sfătuiau, spre binele lui personal, să înceteze lupta pentru dreptate socială şi eliberare naţională, Tudor le răspundea că nu poate amăgi pe cei care aşteaptă de la el dreptatea şi libertatea. „În toată viaţa mea sînt hotărît a sluji şi a mă jertfi pentru binele Patriei mele”.

Om al dreptăţii depline, Tudor Vladimirescu nu putea îngădui fărădelegile. Cei prinşi că, în contextul creat de tulburările sociale revoluţionare sau de mişcarea trupelor şi administraţia eteristă, comiteau jafuri sau samavolnicii la adresa locuitorilor ţării, riscau pedeapsa capitală, indiferent dacă făptuitorii proveneau din rîndul pandurilor săi, sau din rîndurile „aliaţilor”, eteriştii lui Alexandru Ipsilanti, care se înstăpîniseră pe aici sub pretextul luptei antiotomane de eliberare a... Greciei. Aşa se explică apariţia unor nemulţumiri şi a unor acte de indisciplină şi nesupunere în rîndul propriilor luptători, dar şi actele grave de corupere la adresa unor capi ai regimentelor de panduri la care s-au dedat grecoteii lui Ipsilanti, nemulţumiţi de politica şi interesele pe care le urmărea Tudor Vladimirescu, dar şi de autoritatea şi prestigiul pe care le avea el în rîndurile pandurilor.

Aşa stînd lucrurile, în 21 mai 1821, la Goleşti, lîngă Cîmpulung-Muscel, unde Tudor se afla cu o parte a oastei sale în drum spre Piteşti, Iordache Olimpiotul şi Ianis Farmache, căpitani de-ai lui Ipsilanti, îi pun Vladimirescului săbiile în piept, arestîndu-l fără veste şi fără vreun drept legal, cu sprijinul a doi oameni de încredere ai lui, trădătorii Hagi Prodan şi Dimitrie Macedonski (tatăl viitorului general, Alexandru D. Macedonski, cel care avea să participe, din postura de maior în rezervă, la complotul răsturnării domnitorului Alexandru Ioan Cuza, din 11 februarie 1866, şi care, la rîndul său, era tatăl viitorului poet Alexandru Macedonski, care avea să se afirme în lumea literară ca adversar înrăit al dramaturgului Ion Luca Caragiale), precum şi cu sprijinul boierului Grigore Băleanu. Despre Iordache Olimpiotul, Tudor mărturisea la un moment dat că „l-am scăpat în casa mea din mîinile nemţilor, la trecerea lui din Ţara Nemţească în Ţara Sîrbească”. Asta e cu facerea de bine...

Răpit dintre ai săi, Tudor Vladimirescu rămase la mîna inamicilor săi de moarte. A fost transportat, legat în căruţa Poştei, la Tîrgovişte, escortat de un pluton de arnăuţi înarmaţi. Ipsilanti a pretins ulterior că a dispus judecarea lui Tudor pentru „trădare” de către un tribunal ad-hoc , alcătuit din „boieri pămînteni”. Cine erau ei? Nişte... unii, conduşi de un anume Geartoglu(!), renumit în epocă pentru confiscarea vitelor şi alimentelor de la săteni, pe care apoi le valorifica în profit personal prin tîrguri, boier care „făcea un jaf de nepovestit, de se va pomeni în veac”, după cum nota un cronicar al timpului. Ăştia erau indivizii puşi să îl judece pe domnul Tudor, cel care pedepsea oamenilor săi pînă şi cea mai mică fărădelege! În realitate, Ipsilanti a dispus simulacrul judecătoresc ca pretext pentru suprimarea imediată, în taină, a lui Tudor Vladimirescu, sub motivaţia zădărnicirii oricărei tentative de eliberare a sa de către oamenii săi de încredere. Cînd şi în legătură cu care conducător al românilor executat de duşmanii săi am mai auzit noi o explicaţie similară?

Pentru o astfel de treabă murdară s-a învrednicit Vasilis Caravia, o brută de alcoolist, răsplătit ulterior cu o cîrciumă în Peloponez, ale cărui mîini erau pătate cu sîngele multor oameni asasinaţi la comandă. Acesta l-a scos pe Tudor, în miezul nopţii de 26/27 mai 1821, din beciul Mitropoliei din Tîrgovişte în care era ţinut închis, l-a dus legat la marginea oraşului şi l-a ciopîrţit cu iataganul, aruncîndu-i bucăţile de trup, pradă peştilor, într-un iaz, proprietatea „judecătorului” său, boierul Geartoglu! Aici e locul să precizăm că, după alte mărturii din epocă, Vladimirescu ar fi fost tăiat în bucăţi chiar la Goleşti, iar trupul i-ar fi fost aruncat într-o fîntînă părăsită şi acoperit cu pietre.

Un colonel rus, Liprand, care era cantonat la Tîrgovişte şi îl cunoştea bine pe Tudor şi care a relatat aceste fapte, conchidea în raportul său către superiori: „Astfel a fost curmată, prin trădare, viaţa slugerului Tudor Vladimirescu, fără nici o cercetare şi fără nici o umbră de judecată, pentru învinuiri care nu sînt decît născociri criminale”. Desigur, mulţi au observat că, din păcate, Tudor nu a avut parte nici măcar de mormîntul cuvenit. Ca şi alţi eroi ai neamului românesc, ori despre care nu se ştie sigur unde îşi dorm somnul etern. „Marii cutezători n-au mormînt, scria în 1971, la 150 de ani de la martiriul lui Tudor, sciitorul S.I. Gîrleanu. Ei rămîn în conştiinţa oamenilor. Amintirea ce le-o păstrează poporul este locul lor de veci”. Vechi şi actual adevăr...

Victimă a fatalităţii inexorabile, cum spunea un istoric român, a trădării, perfidiei şi sperjurului celor din jurul său – tovarăşi şi duşmani de moarte, deopotrivă – Tudor Vladimirescu, eroul din Gorjul dăltuit de locuitorii săi în piatra de temelie a infinitului românesc, şi-a asumat sacrificiul de sine; nu s-a temut de el. A murit pentru convingerile sale, pentru cauza poporului său oropsit, pentru idealurile sale. Şi-a manifestat, pînă în ultima clipă a veţii, devotamentul faţă de Patrie, nepieritoare rămînînd faptele, dar şi cuvintele sale adresate celor ce îi ameninţau viaţa, ademenindu-i moartea: „Şi, ce vreţi voi de la un om pe care, după vicleniile ce aţi urmat, aţi întors chiar oştirea lui, de l-au dat în mîinile voastre, voi, oameni fără căpătîi şi străini de această ţară... Vreţi să mă omorîţi? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în multe rînduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile Patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii”. 

(În fotografie, Tudor Vladimirescu, pictură realizată de Theodor Aman, 1831-1891, după descrierea profesorului său de liceu, Petrache Poenaru, fostul secretar particular al lui Tudor şi recunoscut ca fiind inventatorul stiloului).