Ultimele rînduri, ultimele rime...

De-aici, dintr-un pat de spital din Secţia de Reanimare a inimii, de la Spitalul de Urgenţă, mi se limpezeşte privirea către crîncenele noastre bătălii de fiecare zi, către fronturile noastre fără învingători, către uitarea de sine, care domină cu trufie lumea dată, o face imposibil de cuplat cu alte lumi, ne fugăreşte de dimineaţă pînă seara pe noi toţi, să nu cumva să ne găsim unii cu alţii şi să conlucrăm la salvarea omului.

Agresiunile din timpul vieţii n-au plecat din trupul de care s-au atins, ci continuă să-l chinuiască şi să-l subjuge. Am propriile mele dureri personale şi mă doare durerea cea mare a nefericitei mele ţări. Ziarul „Adevărul” a făcut gestul nobil de a aminti că tăierea pensiilor m-a afectat cumplit. Am decis că nu iau pensia tăiată. O restitui, aşa cum îmi vine, statului, iar eu îmi desăvîrşesc drumurile prin iadul realităţii, ca să nu-mi moară copiii de foame. Muncesc de la 18 ani, dacă nu mai de mult.

Băieţii de bani gata ai anilor noştri şi-au băgat cuţitele în cuantumul pensiei mele totale şi mi-au dărîmat ultimul echilibru. Cum aş face să nu resimt dureros această ofensă? Indivizi putred de bogaţi iau măsura de a ne ciopîrţi nouă pensiile. Inima mea le resimte toate astea şi le dedică nefericiţilor care ne conduc şi ne ghilotinează drepturile. Datoriile mele faţă de casa în care trăiesc şi de familia mea sînt mult mai mari decît aş obţine, în mod natural, pe toate muncile mele. Probabil voi muri mai devreme şi organizaţiile de şacali vor putea profita, în deplină libertate, de banii care rămîn după Adrian Păunescu.

De la un cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital

Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral

Cuvîntul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi

Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi

Să nu mă mai ajungă nici o schijă.

Aud o ambulanţă revenind

Cu cine ştie ce bolnav aicea,

Alarma mi se pare un colind

Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei

Păziţi-vă şi inima, şi gîndul,
De nu doriţi să vină anii grei

Spitalul de Urgenţă implorîndu-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial

De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscînd că patul de spital

Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani

Eu însumi sînt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani

Şi ţării mele minima dreptate!

Adrian Păunescu

Se împlinesc, exact în aceste zile, 6 luni de la trecerea în Eternitate a lui Adrian Păunescu. Unul dintre cei mai prodigioşi poeţi şi gazetari români pe care i-a dat cultura naţională de la Eminescu încoace. Am trăit şi eu, fireşte, tristeţea copleşitoare acelui fenomenal de cald şi de blînd început de noiembrie 2010, şi am plîns şi eu cu ochii sufletului la sfîrşitul grăbit al poetului. M-am întrebat atunci, privind în jurul nostru, şi mă întreb şi azi, dacă a suferit societatea românească, într-adevăr, un impact emoţional de recunoştinţă la moartea poetului sau, mai degrabă, nu?

Conştientizăm noi, contemporanii săi, că, prin nefericita împrejurare, tocmai ne-am pierdut ireversibil privilegiul de a fi contemporanii unui român unic prin dimensiuni artistice şi conştiinţă naţională, prin moştenirea culturală mîntuitoare pe care a lasat-o posterităţii? Sau, poate, pentru noi Păunescu nu a fost decît un poet notabil, cum într-atît de derizoriu şi nedrept considera Uniunea Scriitorilor din România la moartea lui, dus dintre noi înainte de vreme, şi-atît?

În ţara noastră rătăcindă – pe care o dispreţuim şi o alungăm din noi, puţin cîte puţin, tot mai mult pe timp ce trecem, imputîndu-i ei toate durerile şi suferinţele noastre, toate greşelile noastre, toate neghiobiile şi nevredniciile noastre, toate vrăşmăşiile, dezertările şi trădările noastre, în fine imputîndu-i ei toată nimicnicia care ne caracterizează ca societate astăzi, ca şi în alte dăţi de-a lungul vremii – aşadar în ţara asta a noastră, îndemnul de ultimă respirare al poetului, „purtaţi-vă de grijă, fraţii mei, păziţi-vă şi inima, şi gîndul”, nu îmi pare deloc a fi, mai ales în împrejurări ca acestea pe care le trăim, un răsfăţ poetic agonizant al soldatului muribund pe cîmpul de bătaie al dezrobirii Patriei, murmurat ca îndemn la resemnare şi conservarea de sine a fiecăruia, ci, dimpotrivă, îmi apare desluşit a fi o dramatică predare a bastonului de mareşal, chiar un ordin de luptă, către noi!