Unu' mai socialist...

Precum se ştie, după 1989 ideea reconstituirii sau reînfiinţării partidului comunist s-a reafirmat din cînd în cînd. Mai de fiecare dată, însă, iniţiativele au venit la modul aventurist şi inconsistent, ori, au fost materializate de-a dreptul diletant, motiv pentru care, evident, ele au sfîrşit într-un ridicol total. Probabil că democraţia originală postdecembristă a purtat şi cultivat, încă de la începuturile ei, interesul compromiterii şi înecării definitive în penibil a ideii comuniste în România.

Lucru pe deplin posibil, căci, după răsturnarea socială destui se doreau şi se închipuiau pe sine urmaşul lui Ceauşescu! Al posturii lui prerogative. Cum să nu? Mi se pare că şi astăzi unii, chiar de la nivelurile cele mai înalte ale politicii, se visează astfel. Săracii de ei! Nu-i vorbă, sînt atîţia alţii în lumea asta mare care se cred chiar Napoleon în persoană...

Totuşi, faptul că „partidul” nu a murit în conştiinţa şi chiar în aspiraţiile unor categorii de oameni şi că – diversionistă sau nesănătoasă, ori numai naivă – ideea refacerii sale s-a păstrat şi s-a perpetuat în timp este un aspect pozitiv fără doar şi poate, deopotrivă interesant, legitim şi democratic. Explicaţiile faptului sînt, desigur, multe, dar cea mai evidentă dintre acestea, pe lîngă aceea a „nostalgiei” induse de regimul politic distructiv, pauperizant şi alienant de după 1989, mi se pare a fi aceea că reprezentarea specifică a categoriilor sociale profunde, asumată prin tradiţie de sindicatele muncitoreşti şi partidele de stînga, este, în cazul României de azi, cel mult mimată.

Nici nu poate fi altfel, cîtă vreme marile centrale sindicale sînt, de fapt, falangele intereselor mafiei patronale interne şi ale celei transnaţionale, iar partidele care – atîtea cîte au fost şi atîtea cîte or mai fi – îşi asumă prin definiţie statutară şi doctrinară reprezentarea politică a categoriilor sociale de care vorbim, doar se revendică a fi continuatoare ale mişcării muncitoreşti şi socialiste, ba chiar şi comuniste. Realitatea dovedeşte că după anul 1989 aceste categorii au rămas, de fapt, fără reprezentarea politică identitară, firească şi necesară.

Cu excepţia fostului Partid Socialist al Muncii care, pe cînd era crezut, se afla în rîndul formaţiunilor parlamentare, celelalte partide care şi-au revendicat filiaţia socialistă n-au reprezentat nimic altceva decît iluzii risipite şi speranţe deşarte. Ani pierduţi în promiscuitate politică, aspiraţii derizorii şi lupte de interese meschine, de clică ori personale. Este vorba, fireşte, de interesele unor indivizi insignifianţi şi dubioşi, cameleoni, diletanţi sau impostori politici, care s-au visat şi s-au autointitulat cu emfază preşedinţi, secretari generali, prim-secretari sau secretari judeţeni, cei mai mulţi dintre ei lipsiţi de studii medii măcar, dar prosperi afacerişti, inclusiv de pe urma imposturii, uzurpării şi parvenirii politice.

Chestiunea în sine revendică, evident, analize şi dezbateri mai ample. De aceea, adaug numai că identificarea cauzelor principale ale acestei situaţii impune căutarea lor încă în anii de început ai activităţii PSM, cel mai important partid al stîngii socialiste creat după 1989. În perioada aceea, ezitarea, ambiguitatea şi compromisul asumării politice de sine, a propriei identităţi şi origini doctrinare şi, ulterior, deviaţionismul oportunist – sinonime cu dezertarea revoluţionară – manifestate de anumite cadre de conducere şi chiar structuri ale partidului s-au impus treptat ca linie de conduită şi orientare politică a sa, linie politică ce a provocat grave dezacorduri de opinie şi reconsiderări de atitudine, cauzînd dezamăgiri profunde şi renunţări în rîndurile membrilor şi simpatizanţilor partidului.

Toate acestea au constituit un teren fertil pentru ideile şi tendinţele secesioniste în partid, s-au transformat în circumstanţe politice maligne speculate prompt de impostori şi diletanţi, fapt ce a provocat atît ciuntirea partidului şi, pe cale de consecinţă, slăbirea, retrogradarea şi, finalmente, dispariţia sa prin absorbţia de centru-stînga. Aşa a devenit inevitabilă fărîmiţarea structurală şi doctrinară a mişcării muncitoreşti şi socialiste, aşa s-au creat premisele topirii ei succesive în simulacrul de stînga concentraţional al social-democraţiei şi uzurpării integrale a reprezentării şi atribuţiunilor semisferei politice de stînga de către PSD.

În lipsa erorilor strategice comise, PSM-ul ar fi fost singura forţă autentic de stînga, receptată ca atare, care se putea baza pe adeziunea politică crescîndă, masivă şi consecventă a membrilor fostului PCR şi care, prin urmare, ca formaţiune socialistă avea şi capacitatea şi îndreptăţirea şi logica interesului electoral de a-şi asuma – în condiţiunile noilor împrejurări istorice – preluarea, afirmarea şi continuarea identităţii politice a fostului partid comunist. Aş spune că avea chiar datoria să o facă. Măcar exemplul partidelor similare din celelalte state foste socialiste îi stăteau la îndemînă.

Din păcate, PSM-ul s-a vrut a fi sau i s-a impus a fi, încet, dar sigur, un mecanism de atragere, neutralizare şi paralizare a spiritului şi loialităţii revoluţionare anticapitaliste, un tărîm al pierzaniei politice pentru idee şi nativii ei, un malaxor al speranţelor şi aspiraţiilor socialiste, al propriei sale existenţe, iar consecinţele politice şi economice în primul rînd se răsfrîng, de ani buni, asupra cîtorva milioane de adepţi ai mişcării şi, deopotrivă, asupra destinelor sociale ale majorităţii cetăţenilor. Cine ştie pentru cît timp, încă…

Iată de ce, spuneam, categoriile sociale profunde au rămas după 1989 fără o reprezentare autentică de stînga. Şi, cum treptat ţinea de puterea evidenţei că, de fapt, nici însăşi instituţia stîngii politice nu exista prin partea locului, decît cel mult ca nechezol politic, mirajul unor idei şi iniţiative individuale întemeietoare, entuziasmante şi revoluţionare au putut înfierbînta minţile oricui, inclusiv ale aventurierilor şi ignoranţilor vieţii.

Aşa a fost posibil ca o iniţiativă implicînd înaltă răspundere, înţelepciune şi competenţă politică, precum este reînfiinţarea unei instituţii politice de calibrul PCR, pe care o consider, repet, o idee interesantă, legitimă şi democratică, să fie descoperită şi redescoperită uneori, de-a lungul acestor ani, de către te miri cine. Parcă înadins ca nu cumva ea să fie redescoperită de cine trebuie!