marți, 5 aprilie 2011

De la chipul de grîu, la chipul de pîrloagă al Patriei

Am văzut zilele acestea în presă datele unor cercetări realizate de Institutul Naţional de Statistică, cercetări bazate inclusiv pe studii comparative internaţionale ale „Eurostat New Cronos”, o instituţie similară a Uniunii Europeane. Conform datelor publicate, România are cel mai slab randament al producţiei de cereale dintre toate statele membre, avînd cele mai reduse producţii pe hectar la grâu, porumb, floarea-soarelui şi cartofi.


Aceasta în condiţiile în care, spre exemplu, în raport cu suprafaţa cultivată cu grîu, România se situează pe locul patru în Uniunea Europeană, stînd destul de bine şi în privinţa altor culturi, căci nu-i aşa, teritorial sîntem o ţară medie, iar geografia agricolă de care dispunem ne avantajează, fiind superioară multor alte state europene. Numai că, randamentul producţiei de grîu, spre exemplu, este în ţara noastră abia la 50% din media europeană, avem cea mai slabă producţie la porumb, iar  producţia cartofului a scăzut în 2010 cu aproape o cincime numai faţă de 2009!
Toate acestea demonstrează că la noi nu se munceşte cu spor, că agricultura noastră este înapoiată, rudimentară, în cea mai mare parte a ei, că braţele de muncă sînt puţine şi îmbătrînite, că terenurile arabile nu sînt îngrijite şi au acumulat o fertilitate mult deficitară, că soiurile de plante şi calitatea seminţelor pe care le utilizăm sînt inferioare, că avem încă mari suprafeţe agricole nemuncite, rămase pîrloagă (sub acest aspect, conform statisticilor, situaţia cea mai rea este în zonele agricole din vestul ţării, unde sute de mii de hectare sînt lăsate de izbelişte), că cercetarea ştiinţifică cu profil agricol, inclusiv numărul specialiştilor din agricultură, a decăzut alarmant, că politica iresponsabilă practicată în domeniu, în ultimele două decenii, inclusiv sau mai ales în domenii conexe, cum sînt cele ale îmbunătăţirilor funciare şi ameliorării calităţii solului, silviculturii (peste 50% din suprafaţa împădurită a ţării, existentă în 1989 fusese deja defrişată la nivelul anilor 2000-2003), ceea ce a avut ca efect implicit dereglări climatice şi producerea repetată a unor calamităţi naturale zonale sau la nivel naţional, în fine, sufocarea şi decimarea producţiei interne de cereale, legume şi alte produse alimentare, din cauza raporturilor artificiale, speculative şi inechitabile stabilite între preţurile de achiziţii de la producători şi procesatori cu cele de desfacere către intermediari şi consumatori, precum şi ca urmare a politicii dezechilibrate şi iraţionale şi, probabil, chiar interesate de favorizare şi înlesnire a accesului invaziv pe piaţa internă a produselor străine, deşi adesea inferioare calitativ celor autohtone  etc., etc.  
Evident, aşa cum se prezintă astăzi, agricultura nu are nimic de-a face cu tradiţia românească în domeniu. Încolo, orice comparaţie ar încerca să facă cineva cu agricultura socialistă de la sfîrşitul anilor ’80, sub oricare aspect, ar deveni de-a dreptul ridicolă. Şi, cum să se poată face comparaţie decentă a agriculturii prezentului cu agricultura socialistă, cînd în republica socialistă agricultura era politică de stat şi interes naţional de importanţă deosebită, exprimat prin salbele de grîu rumenit în chiar stema republicii, ea însăşi chip al Patriei înnobilînd drapelul tricolor?

Vorbind de tradiţiile româneşti în domeniu, să vedem, într-o expunere desigur sintetică, parte din argumentele contribuţiei ştiinţifice naţionale la dezvoltarea şi ameliorarea performanţelor productive ale grîului, plantă străveche, sursă alimentară de bază pentru om. Poate le veţi găsi interesante, cunoscîndu-i sau reamintindu-i pe cîţiva dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai ştiinţei agricole româneşti.
Vlad Cîrnu-Munteanu (1859-1903) a întreprins lucrări experimentale începînd cu anul 1900, la Şcoala superioară de agricultură de la Herăstrău şi la ferma Ţigăneşti din judeţul Prahova. El a valorificat superior însuşirile soiurilor Bălan românesc şi Uriaş, dar cercetările sale nu s-au fructificat din cauza dispariţiei sale premature.
Totuşi, după moartea sa, lucrările i-au fost continuate de Gheorghe Cipăianu (1878-1957), cercetător care, tot la Ţigăneşti, a introdus metoda hibridării, reuşind să obţină, după eforturi îndelungate, soiurile Cipăianu 148 şi Cipăianu 714. Aceste soiuri sînt înzestrate cu o bună rezistenţă la ger şi o calitate superioară a boabelor, ceea ce asigură plantei şi capacitatea de a rezista mai bine la scuturare, precum şi o creştere semnificativă a potenţialului de producţie.
Constantin Sandu-Aldea (1874-1927), este o altă personalitate a cercetării agricole româneşti. A fost profesor şi director al Şcolii superioare de agricultură de la Herăstrău. Începînd din anul 1912, a desfăşurat lucrări de ameliorare a grîului prin selecţia celor mai valoroase elemente din soiurile Bălan românesc, Azima, Uriaş de Banat şi Uriaş de Tisa. Din păcate, o parte dintre rezultatele cercetărilor sale s-au pierdut în timpul primului război mondial, dar, prin lucrări de cercetare ulterioare, specialistul român a reuşit obţinerea unor elemente noi, unele de mare productivitate, între care Sandu-Aldea 224.
Remarcabile sînt şi lucrările lui Nicolae Săulescu (1898-1977), care a reuşit obţinerea unor soiuri cu însuşiri valoroase, cum sînt soiurile S4, S5, S6.
Însă, cel mai strălucit reprezentant român în domeniul ştiinţelor agricole, în speţă, pe domeniul cercetărilor pentru ameliorarea grîului, este considerat a fi profesorul Gheorghe Ionescu-Siseşti (1885-1967). Timp de peste o jumătate de secol, savantul român s-a afirmat ca teoretician şi împătimit animator al ştiinţei agricole din ţara noastră, cu largă recunoaştere internaţională, iar ca cercetător a contribuit, cu merite deosebite, la crearea unor noi şi remarcabile soiuri – cum ar fi, spre exemplu, A-15 – care au stat, decenii de-a rîndul, la baza culturii grîului de mare productivitate în România.
Pînă în anul 1989, la Institutul de Cercetări pentru Cereale şi Plante Tehnice – Fundulea, precum şi în staţiunile experimentale care existau în subordinea acestuia în întreaga ţară au continuat la cel mai înalt nivel ştiinţific cercetările şi lucrările pentru ameliorarea grîului, fiind create noi soiuri de mare productivitate, între care Fundulea-29, Doina, F4 şi F133, Flamura-80 etc.
Pentru a putea fi omologate, soiurile de grîu create aici erau supuse de două ori analizelor de laborator, zilnic fiind analizate zeci de probe. Procesul de cercetare ştiinţifică era continuat cu lucrările specifice pentru ameliorarea speciei, care se încheiau tot în laborator, pentru testarea complexă a calităţii. Se urmăreau, în principal, proprietăţile fizice ale bobului, respectiv masa hectolitrică, coeficientul de greutate la o mie de boabe, sticlozitatea, randamentul la măcinat, conţinutul de proteine şi însuşirile tehnologice ale făinii obţinute prin măcinarea, după norme foarte exacte, a boabelor.
Transformarea făinii în aluat era analizată sub raportul calităţii de hidratare, al elasticităţii, al rezistenţei la frămîntat, al timpului şi profunzimii de coacere, al timpului de degradare etc., totalizînd nu mai puţin de 16 parametri de măsurare a însuşirilor calitative, inclusiv ale produsului de panificaţie rezultat – pîinea, care, în scop ştiinţific, era produsă chiar în cadrul institutului.
În funcţie de standardul rezultatelor obţinute în urma testelor ştiinţifice, se decidea dacă produsul analizat putea deveni sau nu un nou soi de grîu cultivabil în România. Numai pe baza acestor rezultate ştiinţifice noul soi putea primi acceptul, recunoaşterea şi autentificarea standardului naţional şi internaţional de calitate.
Foto: http://www.pressalert.ro/
Pîinea obţinută din grîul cultivat în cîmpiile române, are vechi tradiţii ca element de bază în alimentaţia locuitorilor şi, din acest punct de vedere, nu este deloc nefiresc să observăm că, spre deosebire de realităţile şi tendinţele actuale, pînă în urmă cu vreo două decenii puteam vorbi, cu justificată mîndrie, despre grîul românesc, pîinea românească sau despre fabricile româneşti de pîine. Desigur, ne-au rămas mîndria amintirilor şi speranţa în viitorul mai bun al urmaşilor noştri...

2 comentarii:

Artistic Communism spunea...

Mda, C.A.P.-urile erau baza.Sistemul functiona nu gluma.Bunicul meu dupa ce a ieşit la pensie de la RENEL pe vremea acea, imediat a ınceput la colectiv cum se spunea, şef de ciupercarie ın Valea Mare-Dambovita, renumita ın agricultura.Le-a facut İliescu felul la toate. El e vinovat pentru distrugerea agriculturii ın Romania.

Nicolae Nicu spunea...

Înţeleg că ai rude pe valea Dîmboviţei, de la Tîrgovişte în sus? Superbă şi parfumată zonă! Păcat că nu se mai ocupă nimeni de îngrijirea ei. Fiecare se limitează la proprii meri şi la propriul caşcaval afumat. Deşi, clienţii au dispărut demult... Şi Tîrgoviştea, "oraş-martir"(?!), a încremenit demult, în anonimatul supravieţuirii sale, ctitorite din Deal pînă-n Chindie, în zădărnicia unei istorii strivite sub neputinţă laşă la temelia însîngeratului său Zid voievodal.