„În pofida mutaţiilor intervenite în raportul de forţe pe plan mondial, a marilor transformări revoluţionare, sociale şi naţionale din lumea postbelică, acest sistem de relaţii şi mecanisme monetar-financiare internaţionale a rămas, în esenţă, acelaşi. Aceste mecanisme permit un masiv proces de transferare a dificultăţilor economice, a fenomenelor de criză şi instabilitate din ţările occidentale dezvoltate spre ţările în curs de dezvoltare.
Pe termen lung, marile puteri financiare vor face în continuare front comun pentru a păstra mecanismele monetare şi financiare internaţionale care le favorizează şi pentru a împinge dificultăţile economice spre alte ţări”.
Mugur Isărescu, Almanahul „Scînteia”, 1989.
În România ultimilor 21 ani, cea mai profitabilă afacere politică s-a dovedit a fi trădarea. De la trădarea doctrinelor, a propriilor convingeri şi idealuri, pînă la trădarea aliaţilor, a colegilor de partid şi a electoratului. De aici şi pînă la trădarea poporului şi a Patriei mai sînt doar cîţiva paşi, care la nevoie sînt făcuţi peste noapte, cu dezinvoltură şi fără scrupule. Trădarea este astăzi o virtute.
A trăda nu mai înseamnă a fi trădător, ci înseamnă a avea simţ politic şi un IQ ridicat, înseamnă a fi dotat cu o „admirabilă” capacitate de adaptare oportunistă la împrejurări şi interese. Dimpotrivă, ai convingeri ferme, ai principii şi caracter, eşti om al muncii, al sacrificiului altruist, pui chezăşie viaţa ta pentru idealuri patriotice şi umanitare şi eşti consecvent propriei condiţii morale? Atunci nu eşti decît un fazan al istoriei sau chiar un bou al ei. Căci, nu-i aşa?, doar boul e consecvent!
Demonstraţia, scurtă cît o zi revolutivă de decembrie, îţi este făcută de către „oamenii politici” an de an şi zi de zi, atîta, doar, că tu eşti un idealist incorigibil, din care cauză rămîi, cum am zis, un fazan al istoriei sau chiar un bou al ei. An după an şi zi după zi investeşti şi reinvesteşti în ei speranţe şi încredere. De cîte ori te cheamă la urne, te conformezi consecvent civismului tău inocent, dîndu-le satisfacţia farsei împlinite şi le dai prosteşte şi votul tău. În schimb, ei îşi rîd complice în spatele tău de naivitatea-ţi domestică. Mai nou, îţi rîd şi-n nas, pentru că le merge.
Ei ştiu că, la tine, rînjeala lor cinică trece drept zîmbet al pîinii lui Dumnezeu. Dar, pentru numele Lui, cînd ai să-ţi revii în fire? De ce îi mai crezi, încă? Nu vezi că îşi bat joc de tine? Nu vezi că ai ajuns de rîsul lumii? Unde îţi sînt uzinele, unde sînt holdele tale mănoase? De cîţi ani nu ţi-ai mai cumpărat o haină nouă? Nu te umileşte foamea copiilor tăi? Nu te doare disperarea părinţilor alungaţi din spitale? Ai ajuns din stăpîn al ţării un tolerat în propria ta casă? De ce înduri atîta batjocură?
Nu te-ai săturat de discursurile lor făţarnice şi alienante, de ipocrizia lor, de demagogia lor roz-bombon cu iz de trandafiri şi fructe albastre, portocalii şi... mălăieţe? Nu te dezgustă moravurile lor ticăloase, în curcubee şi fără bee? Dacă de-atîta găoşenie politică şi mizerie umană ai ajuns pe culmile disperării, dacă te-ai săturat de-atîta politichie soră cu moartea şi-atîta politicianism frate cu Iadul, aşadar, dacă te-au exasperat trădătorii – mama lor de bandiţi! – atunci ai o rezolvare sigură: trădează-i şi tu pe ei!
Trădează-le regimul! Zi de zi şi an de an. Fă-te că îi crezi, mimează disciplina civică şi fă ca tine. Şi, mai ales, trădează-i la urne! Unica ta speranţă e România, Patria, mare cît dragostea ta pentru ea! Aceasta e cea mai profitabilă investiţie politică pe care o poţi face, chiar din clipa asta. Căci, de la trădători şi stăpînii lor din lumea largă, de la împilatorii tăi, nu vei avea decît de pătimit şi, niciodată, nimic de nădăjduit.
7 comentarii:
Individul din poză este, dacă nu cel mai, în orice caz unul dintre cei mai vinovaţi de starea jalnică în care se află România.
Şi eu m-am gândit să developez nişte caractere prin metoda "ce spuneau atunci şi ce spun acum ?". N-am reuşit decât în ceea ce-l priveşte pe Volodea (Vladimir Tismăneanu).
Domnule Nicu, ați făcut mai sus referire la posibilitatea cetățeanului de a sancționa Puterea la urne. Eu nu mai cred în democrația de tip vestic, o mare păcăleală. Totuși, dvs. cu cine ați vota?
Domnule Bogdan,
Am făcut referire la posibilitatea cetăţeanului de a sancţiona (şi) la urne nu numai Puterea. Din punctul meu de vedere, trebuie sancţionat regimul, iar specificul politic instituţional şi de structură al regimului nu este dat de profilul doctrinar sau de caracterul programului de guvernare, de la un moment sau altul, ale partidului aflat la putere.
Pentru mine nu are nici o relevanţă democratică alternanţa politică la Putere a partidelor. Eu cred că este de reală importanţă ce realizează pentru societate, pentru poporul său, partidul, aflat sau nu la Putere, ce principii promovează faptic. Nu am absolută nevoie de multipartitism pentru întocmirea şi funcţionarea democratică a societăţii. Nici de pluralism politic neapărat. Căci, democraţia nu este nici doctrină politică, nici orînduire socială. Ea este principiu şi metodă.
Societatea socialistă poate fi profund democratică într-un sistem unipartit, bipartit sau pluripartit. Orînduirea capitalistă nu are această capacitate nici cu 100 de partide, necum doar cu unul! Pentru că orînduirea socială care are la bază CRITERIUL POLITIC AL BANULUI, al capitalului, exclude din start, structural şi doctrinar, tocmai democraţia ca principiu ierarhic şi ca metodă instituţională etică şi echitabilă şi, mai ales, ca aspiraţie şi ideal social şi individual.
Cînd societatea e orînduită, guvernată şi ierarhizată pe principiul capitalului şi nu pe cel al muncii producătoare şi condiţionante de capital, şi cînd etica ei este primordialitatea şi supremaţia individualului şi a particularului asupra socialului şi a comunităţii (generalului), democraţia devine o zadarnică insistenţă a politicianismului de a aşeza piramida socială cu vîrful în jos. Devine o minciună.
Puterea poporului, democraţia, nu constă în simpla şi arbitrara acumulare de capital, ci în corectitudinea morală, etică, a provenienţei sale, în echitabila sa repartiţie socială şi în legala sa administrare publică. Aşadar, principiile democraţiei şi dreptăţii sociale sînt etica, echitatea şi legalitatea.
Numiţi-mi, vă rog, partidul care astăzi promovează FAPTIC aceste trei principii măcar, şi veţi afla cu cine aş vota eu.
Domnule Nicu, cu toată sinceritatea, nu am știință de un astfel de partid.
Erată la postarea mea anterioară: în contextul gramatical al frazei a doua din primul paragraf, acordul corect al articolului posesiv gramatical din propoziţia "...ale partidului aflat la putere" este, desigur, la singular, respectiv "al partidului".
Bun, domnule Bogdan, în cazul acesta, aveţi şi subînţelegerea răspunsului meu. Desigur, asta mă determină să boicotez, de regulă, procesele electorale începînd din 1990.
În fond, toate luptele şi disputele politice, toate evenimentele şi fenomenele manifestate în viaţa politică a regimului instaurat la 22 decembrie 1989 le consider ca fiind exclusiv treburile şi interesele lui şi, implicit, ale exponenţilor săi, nu şi ale mele, să nu zic chiar nu şi ale noastre.
Sînt formele-i şi fenomenele-i specifice, ale căror cauze îi sînt imanente. Trăiesc şi suport, prin forţa împrejurărilor, acest regim şi, deci, nu i mă pot sustrage cum aş vrea, dar nu îmi aparţine cîtuşi de puţin, îmi e cu totul străin şi inamic.
Şi nu am deloc măcar sentimentul că trăim şi participăm, cetăţenesc sau militant, după caz, în contextul unei vieţi politice reale, responsabile faţă de destinele oamenilor, în dimensiunea lor socială, comunitară sau individuală. Am, în schimb, convingerea că trăim şi sîntem chemaţi, cînd sîntem chemaţi, să participăm la elaborarea, emanciparea şi perpetuarea celui mai pur politicianism.
Politicianismul este o veritabilă impostură, căci tinde a trece şi a fi confundat de societate drept exerciţiu politic democratic, drept însăşi democraţia politică. Vi se pare, îi pare cuiva, că puterea politică este în mîinile poporului, că ea este în mîinile sale "prin reprezentanţii săi aleşi"?
Dacă răspunsul ar fi "da", atunci întreb de ce regimul guvernează împotria vrerilor exprimate de cetăţeni, de popor? De ce şi cum şi-ar putea permite preşedintele, primul-ministru, miniştrii etc., dacă ei ar fi într-adevăr exponenţii voinţei şi puterii poporului, să afirme public, cu nonşalanţă şi cinism, că "e dreptul democratic al cetăţenilor să protesteze, dar, indiferent de ce spun ei, noi continuăm pe linia politică pe care am hotărît-o"?
Atunci, pentru cine guvernează ei şi, mai ales, ce rosturi publice, sociale, democratice mai au menţinerea lor la conducerea treburilor ţării şi exercitarea puterii politice în stat, ce raţiuni existenţiale mai are un asemenea regim politic pentru a (mai) fi acceptat, suportat, îngăduit de popor?
Dar, dacă după cum spuneam la început, de regulă am boicotat procesele electorale, nu am făcut-o în totalitate. M-am implicat cu votul meu, contrar convingerilor mele, atunci cînd am avut sentimentul că dacă nu particip risc să asist la instaurarea unui rău naţional şi mai mare decît cel existent pînă în acel moment. Mărturisesc însă că, aşa cum corect aţi sesizat şi dvs., partidul meu, partidul "nostru" nu există pe eşichierul politic de 21 de ani încoace.
Şi, ştiţi ceva? În consens cu cele exprimate în acestă (iar) lungă postare a mea, vreau să spun că regimul acesta politic nici nu poate avea, nicidecum să merite să aibă, în mecanismul său de funcţionare, în raţiunea sa existenţială, un partid ca al meu, ca al "nostru". Îl poate avea, doar, pîndind din umbră răbdător, căci veni-va timpul... Iar regimul simte asta, măcar bănuieşte.
Regimul ştie că în momentul cînd Partidul se va ivi şi va ridica din clisa istoriei (cum a mai făcut-o) steagul eliberării şi al dreptăţii sociale şi naţionale, acela nu va fi un simbol electoral politicianist, de două parale, ci va fi chiar steagul de luptă şi al justiţiei poporului, iar zilele lui, ale regimului instaurat peste noapte, prin teroare şi sînge, vor fi numărate.
Excelent. Atît conținutul cît și stilul.
Cred, la fel ca dumneavoastră, că delegitimarea marionetelor prin respingerea mărului otrăvit al votului ar putea fi singura cale relativ pașnică de a le împinge în derizoriu. Problema stă în viteza de adaptare a sistemului la această amenințare. Îmbrobodirea și insuflarea unei pesudo-speranțe sau asmuțirea (vezi apelul la instinctele cele mai animalice provocat de miezerii tip asasinarea - presupusă - a lui bin Laden) funcționează încă satisfăcător. Dar, pentru orice eventualitate, se pregătește și condiționarea cu legitimarea minimă (feudalismul, ca model al restrîngerii reprezentativității, se întoarce cu pași mari) și, în ultimă instanță, se va recurge la dictatură pe față.
Marea dificultate stă în incapacitatea (firească din punctul meu de vedere) de a aplica sistematic concluzia verificată de nenumărate ori: avem de a face cu niște brute, lipsite de simț moral, chiar dacă nu și de un ambalaj de ipocrizie. Handicapul e important. Ce poți face cînd ești constrîns din tine însuți să nu recurgi la întreg arsenalul pe care brutele îl pot folosi fără ezitare? Sigur că știu de frică, dar cu asta ce-am făcut? Pînă să li se facă suficient de frică, spaima pierderii puterii, cruzimea, lăcomia le vor împinge spre excese tot mai mari. Unde tragem linia, cum putem împăca durerea pierderii demnității și libertății cu interdicția morală de a fi la fel ca brutele dacă recurgem la metode similare lor?
Evident, realitatea e mai amestecată, dar nu poți porni nimic dacă nu există și un mesaj suficient de clar, de simplu, pentru a stîrni un interes onest pentru treburile cetății în cît mai mulți. Care mai trebuie să fie și suficient de proaspăt, inclusiv în exprimare, pentru a străpunge prin ceața tot mai bine întreținută a educației imbecilizante și a drogurilor mediatice.
(continuare)
Manipulare pozitivă cu speranța că, odată trezit interesul, cel căruia i s-au deschis ochii nu va alege calea (mai eficientă pe termen scurt) răului. Dar, are cineva acest drept?
În orice caz, indiferent de mărimea forțelor pe care le-am putea avea împotrivă, înainte de orice început de rezolvare a unor probleme nerezolvate în mii de ani, dacă nu apelăm la singurele elemente unificatoare - etnia și religia comune - ne zbatem în zadar.
Ar cam trebui să amînăm utopiile și expresia lor optimistă - ideologiile - și să conștientizăm acut, chiar exagerînd, identitatea etnică și religioasă, adică un element natural care oferă singurul suport de transmitere al informației nemediate - limba nativă - și un element construit într-un interval de timp atît de lung încît a intrat în cele mai adînci fibre ale structurii sociale, fără a mai aminti de organizarea strict ierarhică și, simultan, extrem de flexibilă, care raportează divinității prin statut, adică dispune de o libertate potențial neîngrădită (decît de considerentul moral amintit la început) și știrbește, măcar prin antrenament, din ambiția pentru puterea represivă.
Trimiteți un comentariu