sâmbătă, 27 august 2011

Republica Moldova – sens, consens şi contrasens

   

   Limba rusă a fost reimpusă, în urmă cu un deceniu, ca limbă oficială în Republica Moldova. La vremea respectivă, măsura a generat un val de nemulţumiri şi proteste în rîndurile populaţiei de etnie română, majoritară în ţară, căci una dintre urmări a fost, aproape logic, emiterea unui document, Ordinul nr. 409, semnat de ministrul învăţămîntului de atunci, domnul Ilie Vancea, ordin prin care limba rusă a devenit obiect de studiu obligatoriu în toate şcolile republicii, începînd din clasele primare. Cetăţenii de limbă română au privit şi înţeles documentul în cauză ca pe o continuare a altor măsuri şi documente similare impuse de autorităţile guvernamentale, menite să estompeze profilul românesc al societăţii şi statului moldovenesc. Dincolo de argumente sau de contraargumente, realitatea „lingvistică” rezultată din structura etnică a Republicii Moldova este generată, conform datelor oficiale, de români – 65%, ucrainieni – 13%, ruşi – 12%, restul aparţinînd altor minorităţi naţionale: găgăuţi, bulgari, ţigani, polonezi, evrei etc. Interesant este şi faptul că, cea mai mare parte a cetăţenilor de etnie rusă este localizată în regiunea Transnistreană, regiune care, după destrămarea U.R.S.S., a manifestat puternice tendinţe separatiste.

   Este recunoscut faptul că în anii în care la putere s-a aflat Partidului Comuniştilor din Republica Moldova s-au făcut eforturi notabile, multe dintre ele fructuoase, în direcţia îmbunătăţirii nivelului general de viaţă al tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, în condiţiile în care regimul sovietic dispărut în anul 1991 şi guvernările care i-au urmat la Chişinău au lăsat în urma lor o ţară cu un potenţial economic slab şi dezechilibrat geografic şi, pe cale de consecinţă, o populaţie în imensa ei majoritate răvăşită de sărăcie. Eforturile P.C.R.M. nu au mai fost sau nu au mai putut fi continuate de succesorii săi, astfel că astăzi Republica Moldova este considerată de diversele organisme internaţionale de evaluare a standardelor de dezvoltare economico-socială şi de nivel de trai al populaţiei drept una din cele mai sărace ţări ale lumii, în Europa ocupînd, după unele estimări, chiar ultimul loc.

   Pe de altă parte, în condiţiile în care ţara-mamă – România de dincoace de Prut – a ajuns ea însăşi, în aceste două decenii de capitalism „general-european”, într-o situaţie economică gravă, iar Uniunea Europeană este devastată de criza economică mondială şi se dovedeşte sub aspect politic mai degrabă nepreocupată de destinul periferiilor sale estice, Republica Moldova – România de dincolo de Prut – se vede cu desăvîrşire lipsită de perspective apropiate de ajutorare economică substanţială pentru ieşirea din starea în care se află. Prin urmare, este de înţeles faptul că autorităţile Republicii Moldova nu au alternativă viabilă la soluţia reorientării politice, economice şi de altă natură către Rusia. Desigur, soluţia are, prin forţa împrejurărilor, implicaţii multiple şi în planul relaţiilor sociale şi al unor domenii de activitate specifice – cazul învăţămîntului – cele mai multe dintre aceste implicaţii fiind probabil nedorite, dar imposibil de evitat.

   Cu toate acestea, ar fi, cu siguranţă, o greşeală să creadă cineva că acest concurs de împrejurări poate conduce, în vreun fel, la determinări explicabile ale unor decizii politice care să îşi asume riscul producerii în Republica Moldova a unor disensiuni sociale ori de natură etnică. Fără doar şi poate, pacea socială şi convieţuirea etnică armonioasă oriunde în lume depinde într-o măsură hotărîtoare de înţelepciunea şi corectitudinea factorilor decidenţi. Dacă prin actul lor de conducere aceştia produc un şoc politic, atunci un şoc social este iminent, consecinţele fiind, de cele mai multe ori, imprevizibile pentru toate componentele societăţii. Aceasta pentru că, mai ales în actul de decizie politică, există o măsură în toate şi un echilibru al proporţiilor, fără de care drepturile unora se transformă în privilegii, în contra sau paguba celorlalţi. O asemenea împrejurare nu poate fi o certitudine pentru liniştea societăţii şi, cu atît mai mult, nu poate fi pentru liniştea guvernanţilor ei. Indiferent la care societate ne referim.

duminică, 21 august 2011

23 August 1944 - Luminile unui act istoric cu adevărat revoluţionar


Istoriografia epocii socialiste româneşti a consacrat Actul de la 23 August 1944 ca fiind „începutul revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”, moment crucial în destinele României contemporane.

Dezvoltarea evenimentelor declanşate în acea zi, cît şi evoluţiile politice ulterioare, inclusiv cele din primii ani postbelici, au pus în lumina evidenţei faptul că Actul de la 23 August 1944 a fost posibil pentru că împrejurările politico-militare interne şi, mai ales, cele internaţionale l-au făcut posibil şi i-au grăbit declanşarea, nelăsînd României acelui moment istoric posibilitatea unei decizii alternative, fapt ce a creat numeroase inconveniente şi a favorizat luarea unor decizii politice şi militare grave sau de-a dreptul eronate, ce au supus unor riscuri extraordinare securitatea ţării, aşa cum a fost acţiunea – echivalentă unei lovituri de stat – de arestare şi, ulterior, de predare către o putere străină a Conducătorului Statului Român, Mareşalul Ion Antonescu.

Însă, mult mai important decît atît, tocmai din perspectiva imperativelor politice şi militare ale acelei epoci, a cerinţelor sociale vitale şi, cu deosebire, din perspectiva transformărilor şi împlinirilor istorice pe care le-a determinat de-a lungul deceniilor care i-au urmat, Actul de la 23 August 1944 se impune a fi înţeles şi recunoscut ca fiind opera conştientă, legitimă şi patriotică a unei întregi naţiunii, expresia unor înalte şi îndelungi aspiraţii naţionale, sociale şi politice, asumate şi reprezentate încă de atunci, politic şi organizatoric la cel mai înalt nivel, de partidul claselor muncitoare şi al intelectualităţii progresiste. Din acest punct de vedere, Actul de la 23 August poate fi privit, fără îndoială, şi ca o simbolică încununare a luptelor seculare duse de poporul nostru pentru libertate, independenţă, dreptate socială şi progres.

Transformările revoluţionare profunde pe care le-a generat şi care au condus, în mai puţin de patru ani, la instaurarea Republicii, la repatrierea prin naţionalizare a principalelor mijloace şi resurse de dezvoltare de care dispunea ţara în acea epocă şi, practic, la începerea procesului de construcţie socialistă a Patriei, confirmă faptul că, într-adevăr, meritul principal în gîndirea, organizarea şi conducerea procesului revoluţionar declanşat la 23 August 1944 revine Partidului Comunist Român. Acesta, deşi se găsea de două decenii sub regimul unei ilegalităţi dramatice, avea în acel moment – conform anumitor surse – un număr foarte restrîns de membri, raportat la scara socială.

Mai important decît numărul, însă, mi se pare a fi de subliniat calitatea lor politică şi revoluţionară, faptul că acei oameni erau pe deplin activi şi organizaţi şi, mai ales, că aveau legături adînci, influenţă şi prestigiu la toate nivelele de structură ale societăţii, inclusiv în armată şi în rîndurile camarilei regale. Cu atît mai remarcabilă apare, în aceste condiţii, capacitatea partidului de a fi avut pregătită o strategie de acţiune politico-militară realmente viabilă şi, mai ales, forţa de a o pune în practică, de a realiza unitatea muncitorimii – fundamentul pe care s-a sprijinit unitatea tuturor organizaţiilor patriotice şi revoluţionare din ţară –, solidaritatea naţională în jurul ideii de eliberare socială şi naţională, precum şi de a surprinde momentul optim, inevitabil, pentru declanşarea întregii acţiunii revoluţionare.

Prin Actul istoric de la 23 August 1944, România a dat o lovitură letală întregului flanc sudic al frontului hitlerist din Europa de Est. Conform aprecierii istoricului militar britanic Basil Liddell-Hart, această lovitură a provocat armatelor hitleriste „cel mai larg flanc deschis cunoscut vreodată în istoria războiului modern”. În intervalul 23-30 august 1944, armata română, cu sprijinul formaţiunilor de luptă patriotică, a reuşit să neutralizeze complet inamicul în teritoriul aflat în acel moment sub autoritatea statului român, din Moldova şi Dobrogea, pînă la Porţile-de-Fier şi în Banat, provocîndu-i pierderi umane şi materiale irecuperabile. Prin jertfa de sînge a 8.500 de ostaşi români, a fost eliberat, în nici 8 zile, un teritoriu de circa 150.000 kmp., cît teritoriile Belgiei, Olandei, Elveţiei şi Danemarcei la un loc!

Operaţiunile militare de front au continuat, alături de ostaşi ai armatei sovietice, cu luptele eroice pentru eliberarea pămîntului sfînt al Transilvaniei, răpit în 1940 de Ungaria lui Horty, prin odiosul Diktat fascist de la Viena, impus de Hitler şi Mussolini. La 25 Octombrie 1944, ultima brazdă de pămînt românesc a fost eliberată, iar drumul armatei române spre marile bătălii pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, pînă la înfrîngerea definitivă a Germaniei hitleriste, era deschis. 170.000 de ostaşi ai armatei române au făcut sacrificiul suprem pe cîmpurile de bătaie pentru lichidarea fascismului, dintre care peste 42.000 şi-au pierdut viaţa pentru eliberarea Ungariei. Istoricii lumii apreciază că prin actul insurecţional de la 23 August 1944, România a contribuit la scurtarea celui de-al doilea război mondial cu circa 200 de zile, ceea ce înseamnă că trecerea ţării noastre de partea Aliaţilor a reprezentat un eveniment decisiv în lupta Naţiunilor Unite pentru eliberarea Europei şi înfrîngerea fascismului.

Pe plan intern, acest act a deschis perspectivele unui efort socialist de anvergură naţională, ce avea să se desfăşoare pe durata a 45 de ani, pentru înlăturarea cu succes a înapoierii economice şi nedreptăţilor sociale grave generate de vechea orînduire capitalistă. Astăzi, la 67 de ani trecuţi de la Actul istoric din 23 August 1944, din cauze bineştiute, pe care le vedem şi le trăim de peste două decenii, întregul efort naţional depus în cele patru decenii şi jumătate de construcţie şi dezvoltare socialistă a Patriei, pentru prosperitatea şi libertatea poporului, pare a fi fost un efort zadarnic, din păcate. Cu toate acestea, el rămîne pilduitor pentru aspiraţiile de dreptate socială şi libertate naţională ale noilor generaţii, pentru stimularea civică a resurselor lor revoluţionare latente.

(Postez acest material astăzi, 21 august, o dată interesantă de calendar politic. Între alte evenimente petrecute de-a lungul timpului în această zi, amintesc doar pe acela din 21 august 1965, dată la care intra în vigoare Constituţia Republicii Socialiste România).

joi, 18 august 2011

Uciderea Domnului Mihai

Sînt 410 ani trecuţi de la uciderea marelui voievod al românilor, primul lor unificator de Patrie.
La 20 mai 1601, Mihai Viteazul, aflat pe drumul de întoarcere de la Viena, unde ceruse sprijin financiar pentru reorganizarea armatei, se întîlneşte la Kosice, în Slovacia, cu generalul Gyorgy Basta, reprezenantul militar al împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, pentru formarea unui corp unic de armată, în vederea luptei cu principele Sigismund Bathory, trecut în tabăra intereselor otomane, antihabsburgice. Reunirea trupelor lui Mihai cu cele ale lui Basta a avut loc în apropiere de Satu Mare. Lupta împotriva armatei lui Bathory se dă la Gurăslau (Sălaj) la 3 august 1601 şi se încheie cu victoria zdrobitoare a trupelor aliate, victorie în urma căreia Viena îi recunoaşte lui Mihai Viteazul calitatea de comandant al armatei unite, iar generalului Basta îi ordonă să-i pună acestuia la dispoziţie trupele necesare recuceririi Ţării Româneşti. Basta resimte noile împrejurări ca pe o lovitură dată orgoliul său nemăsurat de general al armatei imperiale şi el nu era omul care să îngăduie ofensa.
Mai mult, intrigi oculte fac să reizbucnească mai vechea sa ostilitate faţă de Mihai, stimulîndu-i sentimentul răzbunării, iar pe acesta îl aduc inclusiv în dizgraţia împăratului Rudolf. Acestea erau circumstanţele de după Gurăslău şi în care Basta pleacă la Cluj, unde rămîne pînă la mijlocul lui august. În acest timp, Mihai intenţiona să îşi viziteze familia, adăpostită la Făgăraş, motiv pentru care pleacă şi el spre Turda. În tot acest timp, însă, cu sau fără ştiinţa împăratului Rudolf, Basta pune la cale înlăturarea lui Mihai din ecuaţia evenimentelor. La 16 august, generalul merge în fruntea trupelor sale la Turda, unde Mihai sosise numai cu un corp de gardă personală, joncţiunea cu grosul trupelor sale aflate în marş intenţionînd să o facă la Făgăraş, după care să treacă în Ţara Românească. Generalul Basta şi ofiţerul său Michal Szekely l-au invitat pe Mihai la un consiliu de război, dar cu intenţia ascunsă de a-l aresta şi a-l „judeca”. Însă, Mihai nu a putut fi capturat din cauza împrejurărilor neprielnice. Cum a doua zi, 19 august 1601, el urma să îşi reia drumul spre Făgăraş, uneltitorii au hotărît lichidarea sa în cursul următoarei dimineţi, înaintea plecării.
În dimineaţa respectivă, o trupă de luptători austrieci, unguri şi valoni a primit misiunea executării actului criminal. Luat prin surprindere în propria sa tabără, Mihai a încercat, cu puţinii săi oameni, să se apere, dar a fost răpus mortal de halebarda unui căpitan valon şi, după alte mărturii, de glonţul comandantului Beaury, după care capul i-a fost tăiat cu propria sabie şi i-a fost pus în batjocură pe leşul unui cal. Au mai fost ucişi încă 18 oşteni din garda personală a voievodului. Abia după trei zile corpul lui Mihai a putut fi înmormîntat pe furiş de nişte credincioşi sârbi, pe locul execuţiei, în cîmpul Turdei, iar capul său, recuperat cu ajutorul unor femei, a ajuns în taină în capitala Ţării Româneşti, la Tîrgovişte, unde a fost depus la Mînăstirea Dealu şi unde se află şi astăzi.
György Basta avea să îşi recunoască odioasa crimă într-o scrisoare trimisă arhiducelui Mathias, viitorul împărat habsburgic: "Mihai a fost ucis conform poruncii primite de la împăratul Rudolf al II-lea, iar eu am executat-o".
Cronicarul ungur Istvan Szamoskozi, contemporan al evenimentelor, relatează: "A fost trimisă o companie de valoni în tabăra valahului Mihai, pentru a-l ucide, în urma unui sfat de taină ţinut de Basta György şi căpitanii săi în noaptea de 18 august 1601... După ce l-au ucis, trupul valahului Mihai a zăcut trei zile în pielea goală la marginea drumului. Capul lui cu barbă i l-au aşezat pe hoitul unui cal, pînă ce l-au înmormîntat nişte sîrbi într-o groapă mică".

Într-o scrisoare datată septembrie 1601, adresată cancelarului Leon Stephian din Lituania, Ieremia Movilă scria: "Vă dăm veste sigură că voievodul valah Mihai a pierit la Turda, în 19 august 1601, ucis din ordin împărătesc. La sosirea armatei imperiale s-a dat la o luptă înverşunată între cele două tabere, deşi valahii erau puţini şi au fost luaţi pe neaşteptate. Mihai a fost împuşcat pe la spate, apoi i-a fost tăiat capul, iar trupul i-a fost lăsat pe cîmp, pus pe un cal mort. Generalul Basta a vrut aşa."

luni, 8 august 2011

Am văzut bătrîni fericiţi..!

Am tot amînat să vă povestesc o întîmplare cam de acum o lună, poate şi mai bine... V-o spun acum.

Vara aceasta am observat apariţia timpurie a pepenilor. A pepenilor de... import, sigur că da! Oricum, tentaţia e mare. Grămada de dolofani, aflată într-o latură a pieţei, îmi face cu ochiul. Mă opresc să aleg unul. Înaintea mea, un cetăţean în vîrstă îşi găseşte un exemplar, dacă nu exagerez prea mult, cît să-l bagi în buzunar, nu alta. Cum o fi dat peste el?! Din politeţe mă fac a nu fi observat, dar este inutil, căci omul pare chiar mîndru de alegerea făcută, „cîntărindu-şi” preferatul în palmă. Poate e doar un gest reflex, provocat de nostalgia amintirilor… Între timp, un bătrînel cît o aşchie întreabă de preţ, i se răspunde şi dispare precum apăruse. Scena se repetă cu o femeie. Venit la rînd după mine, un alt cetăţean în vîrstă face observaţia, pe un ton vădit iritat, că nu ne interesează preţul, ci calitatea mărfii. Păi nu? Ei, drăcia dracului! Dumnealui are dreptate, în principiu, şi i-o spun. Adaug, însă, că, precum se vede, oamenii sînt în situaţia de a-şi limita pretenţiile la cît îi ţin buzunarele, lăsînd la o parte faptul că preţul nu exprimă, întotdeauna, nivelul calitativ al mărfii.

Interlocutorul meu nu pare să fie de aceeaşi părere, afirmînd că „azi toată lumea are bani, dar aşa ne place nouă să dramatizăm lucrurile”. Oare? Nu-mi rămîne decît să constat că, în sfîrşit, am dat peste un pensionar cu bani! „Domnule, eu am o pensie de 7 milioane şi jumătate, nevastă-mea are şi ea 6 milioane şi, la preţurile actuale, ne convine. Mult, puţin, sîntem în criză, ce vreţi? (Da, şi înainte de criză eram în tranziţie, nu-i aşa..? - n. m.). Eu nu-l regret pe Ceauşescu. Pînă să cadă cizmarul, trăiam dintr-un salariu de 1 600 de lei pe lună. Ce, aţi uitat că muncitorul era plătit cu 6 lei pe zi? Aţi uitat că a dărîmat casele şi i-a aruncat pe bieţii oameni în blocuri fără apă, fără căldură, fără lumină, iar el şi ai lui se lăfăiau într-un palat faraonic în centrul Bucureştiului? Eu n-am uitat, domnule, şi nu vreau să-i mai aud numele”. Ar fi fost inutil să îi atrag atenţia cît de mult desfigurează lucrurile şi că, oricum, nu despre Ceauşescu e vorba în propoziţie, aşa că mă mulţumesc să observ în tăcere că, într-adevăr, omul acesta nu pare a fi, nici după vorbă, nici după port, un bătrîn atît de simplu… Doar că, supărat pe mine ca pe sat sau, poate, pe preţul kilogramului de pepeni, cetăţeanul îşi puse şi el pofta-n cui şi făcu stînga-mprejur ca şi ceilalţi, lăsîndu-l pe vînzător cu ochii în soare.

Pe drumul către casă, mă întrebam dacă, totuşi, bătrînul acela nu avea dreptate, că poate nu o ducem aşa de rău şi nu ar trebui să ne plîngem atît. Uite, dacă pe căldura asta bem şi-o ţuică la dugheana din colţ, s-ar putea să ne convingem că viaţa ne este chiar veselă şi prosperă! Pe de altă parte, îmi revenea în minte imaginea unei femei încă tinere, îmbrăcată sărăcăcios, care, cu o zi în urmă, în zona aceleiaşi pieţe, oferea spre vînzare, jos, pe un ziar întins pe trotuar, o pereche de pantaloni din velură, un pieptene şi cîteva cărţi...  

Poate că nu aş fi dat prea mare importanţă acestor întîmplări atît de banale, dar, nota bene!, strict autentice şi nu le-aş fi încredinţat blogului, dacă chiar aseară, pe o străduţă liniştită din centrul Bucureştilor, atenţia nu mi-ar fi fost atrasă de un bătrîn jerpelit, încălţat cu nişte adidaşi vechi, fără şireturi, care se opri în dreptul unei curţi cu porţile larg deschise. Nu părea să mă fi văzut. Pîndi cîteva clipe, şi eu pe el să văd ce vrea să facă, şi, asigurîndu-se că nu se află nimeni prin preajmă, grăbi spre tomberoanele doldora cu gunoi din curte, înşfăcă două coji de pepene ce tronau deasupra resturilor menajere şi, ieşind repede în stradă, ronţăi cu poftă de pe ele stratul necurăţat de miez roşu! Termină rapid operaţia, lăsă cojile la rădăcina unui copac şi, după ce mai privi o dată spre curtea cu pricina, îşi văzu de drum ştergîndu-se la gură cu o batistă mototolită. Bătrînul furase din gunoiul unei curţi ca să mănînce şi acum era fericit că nu-l văzuse nimeni.