Am tot amînat să vă povestesc o întîmplare cam de acum o lună, poate şi mai bine... V-o spun acum.
Vara aceasta am observat apariţia timpurie a pepenilor. A pepenilor de... import, sigur că da! Oricum, tentaţia e mare. Grămada de dolofani, aflată într-o latură a pieţei, îmi face cu ochiul. Mă opresc să aleg unul. Înaintea mea, un cetăţean în vîrstă îşi găseşte un exemplar, dacă nu exagerez prea mult, cît să-l bagi în buzunar, nu alta. Cum o fi dat peste el?! Din politeţe mă fac a nu fi observat, dar este inutil, căci omul pare chiar mîndru de alegerea făcută, „cîntărindu-şi” preferatul în palmă. Poate e doar un gest reflex, provocat de nostalgia amintirilor… Între timp, un bătrînel cît o aşchie întreabă de preţ, i se răspunde şi dispare precum apăruse. Scena se repetă cu o femeie. Venit la rînd după mine, un alt cetăţean în vîrstă face observaţia, pe un ton vădit iritat, că nu ne interesează preţul, ci calitatea mărfii. Păi nu? Ei, drăcia dracului! Dumnealui are dreptate, în principiu, şi i-o spun. Adaug, însă, că, precum se vede, oamenii sînt în situaţia de a-şi limita pretenţiile la cît îi ţin buzunarele, lăsînd la o parte faptul că preţul nu exprimă, întotdeauna, nivelul calitativ al mărfii.
Interlocutorul meu nu pare să fie de aceeaşi părere, afirmînd că „azi toată lumea are bani, dar aşa ne place nouă să dramatizăm lucrurile”. Oare? Nu-mi rămîne decît să constat că, în sfîrşit, am dat peste un pensionar cu bani! „Domnule, eu am o pensie de 7 milioane şi jumătate, nevastă-mea are şi ea 6 milioane şi, la preţurile actuale, ne convine. Mult, puţin, sîntem în criză, ce vreţi? (Da, şi înainte de criză eram în tranziţie, nu-i aşa..? - n. m.). Eu nu-l regret pe Ceauşescu. Pînă să cadă cizmarul, trăiam dintr-un salariu de 1 600 de lei pe lună. Ce, aţi uitat că muncitorul era plătit cu 6 lei pe zi? Aţi uitat că a dărîmat casele şi i-a aruncat pe bieţii oameni în blocuri fără apă, fără căldură, fără lumină, iar el şi ai lui se lăfăiau într-un palat faraonic în centrul Bucureştiului? Eu n-am uitat, domnule, şi nu vreau să-i mai aud numele”. Ar fi fost inutil să îi atrag atenţia cît de mult desfigurează lucrurile şi că, oricum, nu despre Ceauşescu e vorba în propoziţie, aşa că mă mulţumesc să observ în tăcere că, într-adevăr, omul acesta nu pare a fi, nici după vorbă, nici după port, un bătrîn atît de simplu… Doar că, supărat pe mine ca pe sat sau, poate, pe preţul kilogramului de pepeni, cetăţeanul îşi puse şi el pofta-n cui şi făcu stînga-mprejur ca şi ceilalţi, lăsîndu-l pe vînzător cu ochii în soare.
Pe drumul către casă, mă întrebam dacă, totuşi, bătrînul acela nu avea dreptate, că poate nu o ducem aşa de rău şi nu ar trebui să ne plîngem atît. Uite, dacă pe căldura asta bem şi-o ţuică la dugheana din colţ, s-ar putea să ne convingem că viaţa ne este chiar veselă şi prosperă! Pe de altă parte, îmi revenea în minte imaginea unei femei încă tinere, îmbrăcată sărăcăcios, care, cu o zi în urmă, în zona aceleiaşi pieţe, oferea spre vînzare, jos, pe un ziar întins pe trotuar, o pereche de pantaloni din velură, un pieptene şi cîteva cărţi...
Poate că nu aş fi dat prea mare importanţă acestor întîmplări atît de banale, dar, nota bene!, strict autentice şi nu le-aş fi încredinţat blogului, dacă chiar aseară, pe o străduţă liniştită din centrul Bucureştilor, atenţia nu mi-ar fi fost atrasă de un bătrîn jerpelit, încălţat cu nişte adidaşi vechi, fără şireturi, care se opri în dreptul unei curţi cu porţile larg deschise. Nu părea să mă fi văzut. Pîndi cîteva clipe, şi eu pe el să văd ce vrea să facă, şi, asigurîndu-se că nu se află nimeni prin preajmă, grăbi spre tomberoanele doldora cu gunoi din curte, înşfăcă două coji de pepene ce tronau deasupra resturilor menajere şi, ieşind repede în stradă, ronţăi cu poftă de pe ele stratul necurăţat de miez roşu! Termină rapid operaţia, lăsă cojile la rădăcina unui copac şi, după ce mai privi o dată spre curtea cu pricina, îşi văzu de drum ştergîndu-se la gură cu o batistă mototolită. Bătrînul furase din gunoiul unei curţi ca să mănînce şi acum era fericit că nu-l văzuse nimeni.
5 comentarii:
Este greu de analizat la rece comentariul dvs dar ca traitor in Germania am fost invatat sa analizez mai rece-poate de la nemti-poate nu- lucrurile.
Exista doua aspecte pe care le mentionati dvs.Saracia poate fi cauzata de stat(pensii mici etc) dar si de noi(putinii bani ii cheltuim pe alcool si tigari). m observat la turcii de aici(si sper desi cateodata tare ne asemaman, deviez de la comentariul initial) neplace sa "pozam" am uitat modestia. Tinerii au telefoane mobile haine de marca dar nu se gandesc ca intemeiaza o familie string niste bani ceva.Poate mai au cativa euro in buzunar dar traiesc ptr azi.Si mai pun o intrebare: cati oameni care-l vad pe acel batrin nu-i dau o haina veche sau de ce Crucea Rosie si Biserica ortodoxa nu dezvolta sistemul camerelor de haine(unde cei bogati isi arunca hainele inca bune) sau in cate cartiere din bucuresti exista pentru cei mai saraci o masa calda, etc.Asta in timp ce construim Catedrala Manturii sau dam bani pe avioane de lupta de mana a doua. Solutiile de ai ajuta pe cei mai amariti semeni ai nostri exista sint la indemana noastra dar si a puterii.
Ceausescu bun sau rau nu mai este,dar noi avem darul de a ne lamenta. Nu ajuta . mi-e de ex mi-a placut extraordinar ideea lui de a recupera sticlele sau borcanele sau casele pionierilor(care intr-o forma diferita cercetasii exista in SUA!!!):hai sa le punem in practica toate sa vedem cum il ajutam pe batrinel sa duca umpic mai bine
Din germania cu respect!
@Messe
Mulţumesc că-mi urmăriţi blogul. În principiu, sînt de acord cu ce spuneţi. Consider, însă, că inechităţile şi nedreptăţile sociale - cărora le cad victime în covîrşitoare parte cei ce trăiesc din valorificarea propriilor capacităţi de muncă - nu pot fi lichidate sau, măcar, minimizate prin soluţii pasagere sau paleative, de sorginte altruistoidă, specifice ipocriziei capitaliste. Ele nicidecum nu sînt şi nu pot fi o virtute pentru societate. Dimpotrivă. Ce umilinţă mai mare şi chiar dezumanizare poate fi pentru bătrîni, oameni care au muncit o viaţă întreagă pentru ei şi în folosul şi profitul societăţii, să îşi ducă vîrsta senectuţii supravieţuind din dramul de mărinimie a unor comunităţi sau organizaţii aşa-zis caritabile? La ce bun societatea în care, după o viaţă de muncă, la bătrîneţe oamenii nu mai poţi trăi decît, eventual, din mila publică sau ocazională?
@Messe
Revin, pentru a vă cita o ştire de presă apărută chiar zilele acestea la noi, mai exact pe 19, luna curentă, sub titlul "Omenia ajută 30.000 de pensionari". Zice aşa:
"Numai anul trecut, Asociaţia de Ajutorare a Pensionarilor Omenia din Bucureşti, care are sucursale în peste 20 de localităţi din judeţul Ilfov, a distribuit peste 6.500 de ajutoare constînd în bani, pachete cu alimente de bază şi altele. De asemenea, prin parteneriat cu Centrul Medical de Laboratoare Pajura, au fost oferite lunar ajutoare financiare nerambursabile pentru 20 de persoane, iar prin parteneriat cu Societatea Ortomedical şi Crucea Roşie a Sectorului 5 au fost distribuite persoanelor care aveau nevoie, mijloace de mers - bastoane, cîrje, scaune rulante etc. În prezent, Asociaţia Omenia are peste 30.000 de membri în Bucureşti şi judeţele învecinate".
Precum vedem, spiritul caritabil şi ideea de întrajutorare este prezentă, în mod firesc, şi la noi, în România. Este ceva, ce-i drept. Ei, şi? Cu ce rezolvă asta problema sărăciei, a nedreptăţii şi inechităţii sociale grave? Nu vi se pare că asemenea paleative sociale au darul, mai degrabă, de a menţine şi consacra în subconştientul oamenilor "firescul" existenţial al sărăciei, "firescul" înconjurător al unei societăţi nedrepte?
În România, pauperizarea a fost continuă după 1989, devenind galopantă, a ajuns endemică. Societatea românească este bolnavă rău. Aici, sărăcia nu mai este izolată, întîmplătoare, ca un abces dentar, precum în ţări ca Germania. Aici tumoarea este malignă şi generalizată. Ea revendică măsuri radicale, chirurgicale. Fără prejudecăţi şi ifose democratice, fără menanjamente metodice. Nimic nu este mai democratic decît salvarea poporului şi a Patriei de la un dezastru naţional. La situaţii extreme se cer soluţii extreme.
Apoi, iertat să fiu, dar căcatul nu se tratează cu sulfamidă şi nu se acoperă cu frunze de dovleac. El se curăţă cu totul, iar locul se spală cu jet de apă şi detergent aromat!
De acasă, cu egal respect.
aveti dreptate 100%.
Uitati inca ceva.Pe timpuri pensionarii(imi aduc chiar aminte de bunicii mei, nota bene bunica nu a fost membra de partid) faceau prin diverse organizatii excursii de o zi la fiecare doua spatamini vazind toata Romania dar mergand si la Mako sau Szeged sau Belgrad.Deci statul trebuie sa le asigure conditii DECENTE de trai.Macar atat ca sa isi permita fara strangere de inima un pepene sau sa aiba acces la asistenta medicala.Acel conducator de stat care nu le poate asigura astfel de conditii trebuie sa isi dea demisia.o spun din perspectiva unei persoane care remarca aspectele pozitive ale societatii antedecembriste desi nu sint un nostalgic.Bineinteles ca si aici sint pensionar cre primesc bani si ii beau sau fumeaza sau sau sau. Asta tine de vicii dar in conditii normale are cel mai sarac pensionar ceva cat de cat bunde pus pe masa sau medicamente.Angela Merkel , membra a CDU a spus " " RDG-ul a avut in excelent sistem de gradiite.Trebuie sa il preluam in vest"
Scuzati lungimea comentariului...din deplasare!
Vă mulţumesc pentru comentariu. Şi dvs. aveţi dreptate deplină. Vă mulţumesc în primul rînd pentru buna dvs. credinţă, pentru corectitudinea şi obiectivitatea cu care înţelegeţi să priviţi România, şi istoria ei de ieri şi de azi, deşi poate aveţi toate motivele să vă consideraţi lovit de regimurile ei politice, ceea ce v-ar îndreptăţi să loviţi şi dvs. pe cei ce nu se mai pot apăra. Dar, aveţi nobleţea să n-o faceţi. Vă mulţumesc încă o dată.
Iar comentariile dvs. nu sînt lungi. Sînt doar exemplare şi binevenite.
Toate cele bune.
Trimiteți un comentariu