marți, 30 decembrie 2014

Tentativa de lovitură antirepublicană, continuă?

25 de ani de la lovitura de stat antisocialistă şi antinaţională (V)

Ce semnificaţie a avut decuparea Stemei Republicii de pe drapelul tricolor, în decembrie 1989? Fireşte, semnificaţia caracterului antisocialist, antinaţional şi, categoric, antirepublican al loviturii de stat.

“Noi am pus problema reinstaurării monarhiei, printr-o proclamaţie, care a fost redactată de Ion Rădoi, în grupul din care făceam şi eu parte, Horia Ivan, un pictor, şi încă un artist plastic ce emigrase în Austria şi care avea legătura cu unul dintre liderii revoluţiei. Citirea proclamaţiei din 22 decembrie, din balconul C.C., mi-a întărit convingerea că unul din oamenii noştri se află deja unde trebuie. Din acea clipă, eu m-am retras din iureş, considerînd că drumul este ireversibil, inclusiv desfiinţarea P.C.R., şi nu mă interesa nici accesul la putere, nici să mai fac acte de bravură. Proclamaţia urma să îmi fie înmînată mie pentru a o transmite Ambasadei S.U.A. şi postului Radio Europa Liberă. În proclamaţie, în loc de monarhie s-a citit scurt România. Dacă ajungeam noi să dăm citire proclamaţiei, în care îl invitam pe Regele Mihai să-şi reintre în drepturi, este posibil ca după demolarea P.C.R. să fi urmat instaurarea monarhiei” – Din confesiunile unui rezident român din Germania, „invitat” în decembrie 1989 să participe la „Balul de Cristal” (numele de cod sub care s-a executat lovitura de stat din România).

Astăzi, să ne îndreptăm cu toții gîndul către Rege (!!) – Din mesajul către cetăţenii Republicii adresat azi, 30 Decembrie 2014, de domnul Klaus Johannis, cu prilejul Zilei Republicii, republică al cărei preşedinte este. De vreo săptămînă, domnul Johannis. HAIL...! Mare e grădina Ta, Doamne!


Şi-acum, anul 2015. LA MULŢI ANI, REPUBLICĂ ROMÂNĂ! LA MULŢI ANI TUTUROR!

sâmbătă, 27 decembrie 2014

Capi ai loviturii de stat

25 de ani de la lovitura de stat antisocialistă şi antinaţională (IV)


Saul Bruckner (Silviu Bruckan) 1916-2006. Născut într-o familie de evrei din Bucureşti. Militant kominternist şi nomenclaturist ilegalist. S-a dovedit toată viaţa a fi un oportunist politic fără scrupule.

După 23 August 1944, ca redactor-şef adjunct la „Scînteia”, organul de presă al P.C.R., întreţinea alături de Sorin Toma, redactorul-şef, tot alogen kominternist, cultul dictatorial al Anei Pauker – şi ea din aceeaşi stirpe – şi a susţinut şi instrumentat propagandistic trimiterea în puşcăriile politice a fruntaşilor partidelor istorice, precum şi condamnarea la moarte a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, conducător al Partidului Muncitoresc Român (P.C.R.) şi care, după 6 ani de detenţie, a fost executat în aprilie 1954. La sfîrşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, Bruckan a fost numit reprezentantul României la O.N.U. şi ambasador la Washington (postură în care a comis acea gafă jenantă, fiind surprins şi fotografiat de serviciul secret american... urinînd lîngă maşina ambasadei, pe marginea autostrăzii, împrejurare speculată prompt de presa de can-can, sub titlul „Ambasadorul României în exerciţiul funcţiunii!”). Ulterior, a fost trecut pe linie moartă de Gheorghiu-Dej şi complet marginalizat de Ceauşescu. A uneltit împotriva amîndorura, atît la Moscova cît şi la Washington.

La începutul anului 1989, a semnat „scrisoarea celor şase kominternişti” senili, alături de Constantin Pîrvulescu, Alexandru Bîrlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu (tatăl trădătorului de Patrie Mircea Răceanu) şi Gheorghe Apostol. Pe toţi, Nicolae Ceauşescu i-a absolvit de pedepsele cu închisoarea, hotărîte de instanţele de judecată, sancţionîndu-i cu rezilierea contractelor de locaţiune a caselor de protocol în care domiciliau, de zeci de ani, în Cartierul Primăverii şi le-a repartizat alte locuinţe, în cartiere populare, mai puţin exclusiviste, dar mai potrivite statutului lor de vechi şi devotaţi reprezentanţi ai clasei muncitoare.

Reactivat de Ion Iliescu şi Petre Roman, Silviu Bruckan a fost eminenţa cenuşie a aşa-numitului Front al Salvării Naţionale (a cărui constituire fusese anunţată încă din august 1989, la Radio Europa Liberă, dar care fusese iniţiată în secret în Ungaria, în iunie 1989, cu prilejul semnării Declaraţiei de la Budapesta – printre semnatarii acestei hîrtii mizere antiromâneşti s-au regăsit viitorul ministru de externe al Ungariei,  Geza Jeszensky, capi ai iredentei maghiare, dar şi cunoscute personaje ale propagandei antiromâneşti din exil, între care Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma, Vladimir Tismăneanu, Eugene Ionesco şi fiica sa Marie-France Ionesco, Mihnea Berindei, Dinu Zamfirescu, Neagu Djuvara, Ariadna Combes, fiica Doinei Cornea, Doru Braia, Bujor Nedelcovici, Sanda Stolojan, fostul rege Mihai Hohenzollern şi alţii din aceeaşi tagmă antinaţională).

În fine, despre Silviu Bruckan se poate spune că în decembrie 1989 a fost, de facto, organizatorul propagandistic şi ideologic al loviturii de stat şi al inculpării Preşedintelui Nicolae Ceauşescu, el fiind cel care l-a acuzat pe acesta, în mod public, de masacrarea în acele zile a 64.000 de oameni, minciună bestială, menită să stimuleze ura populară la adresa preşedintelui şi să justifice crima care avea să urmeze...
Cu titlu de curiozitate pentru cei care nu ştiu şi pentru întregirea potretului acestui adevărat cap de iguană al loviturii de stat, Silviu Bruckan, mai adaug că a fost căsătorit cu Alexandra Sidorovici (1906-2000), alogenă kominternistă născută la Constanţa. Aceasta a rămas, cumva, în istoria postbelică a României, nu atît prin mandatul de deputată în Marea Adunare Naţională, pe care l-a deţinut în prima legislatură a forului parlamentar, sau prin funcţia de lector universitar de marxism-leninism din anii ’50, ci, în mod deosebit, prin rolul de acuzator public pe care l-a avut în anii 1945-1946, la aşa-numitul “Tribunal al poporului”, în procesele intentate după război unor personalităţi politice și culturale române, între care cel al Mareşalului Ion Antonescu şi colaboratorilor săi – Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi Gen. Piki Vasiliu – toţi condamnaţi la moarte şi executaţi, apoi Pamfil Şeicaru şi Grigore Manoilescu (fratele diplomatului Mihail Manoilescu) – ambii, condamnaţi la moarte – Stelian Popescu şi Nichifor Crainic – condamnaţi la muncă silnică pe viaţă – Pan Vizirescu şi Radu Gyr – condamnaţi la 20, respectiv la 12 ani de închisoare.
Precum vedem, cînd tovarăşa, de fapt, cînd familia Sidorovici-Bruckan bătea cu pumnul în masă şi acuza – acuza ea, în numele poporului român! –, moartea-l aştepta deja pe inculpat la uşă. Ultimul dintre aceştia a fost Nicolae Ceauşescu. Poate ultimul...

joi, 25 decembrie 2014

Martiriul Preşedintelui României

25 de ani de la lovitura de stat antisocialistă şi antinaţională (III)

Azi, comemorăm 25 de ani de la trecerea în Eternitate a Preşedintelui Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, şi a soţiei sale, Elena. Precum bine se ştie, ei au fost asasinaţi într-o cazarmă militară din Tîrgovişte, la cîteva minute după un simulacru de proces executat de un pretins tribunal militar, constituit ad-hoc. Mai mult de-atît, ei au fost batjocoriţi şi umiliţi prin insulte, purtare abuzivă şi brutalitate, inclusiv prin legarea mîinilor, cu sfoară, şi împuşcare animalică cu rafale de mitraliere.

Un asemenea comportament faţă de oameni – fără să mai luăm în considerare că el era preşedintele în funcţie al României – mai ales faţă de nişte oameni în vîrstă, trecuţi de 70 de ani, cum aveau ei la momentul respectiv, şi puşi în faţa ultimelor lor momente de viaţă, cu executarea focului FĂRĂ ORDINUL PROCURORULUI PE LINIA DE TRAGERE – aspect ce constituie, prin sine însuşi, o crimă – aşadar, un asemenea comportament terifiant faţă de nişte oameni este, de departe, mult în afara condiţiei umane. Ce fel de fiinţe au fost călăii lui Ceauşescu? Pot fi ei consideraţi altceva decît nişte criminali ordinari, în condiţiile în care au executat doi bătrîni, cu zeci de gloanţe de mitralieră şi, să nu uităm, în chiar ziua de Crăciun? Ce mutanţi au putut naşte mamele lor, nişte femei românce? Românce...?

Cîtă ură poate atrage asupra sa un conducător ca Nicolae Ceauşescu, pentru a fi ucis aşa cum a fost ucis el, un neprihănit, el care i-a întors de la moarte, comutîndu-le pedeapsa capitală sau chiar eliberîndu-i din închisoare pînă şi pe duşmanii săi de moarte, pînă şi pe trădătorii Patriei? Culmea, Ceauşescu nu şi-a dezminţit profilul umanist şi spiritul de corectitudine care l-au caracterizat toată viaţa, nici în faţa "judecătorilor" săi. Cînd Dan Voinea, autorul hieroglificului rechizitoriu olograf, cel care şi-a asumat rolul de procuror al acuzării în aşa-numitul proces, îl insulta  ca un infractor de cea mai joasă speţă, Ceauşescu i-a atras atenţia că îl va trimite... în faţa Justiţiei. Pînă şi într-o asemenea circumstanţă, de un tragism suprarealist, el, Preşedintele, nu gîndea să îşi facă singur dreptate.  El credea şi spera în Justiţie! Ce justiţie şi ce iluzii...!

Nicolae Ceauşescu a plătit cu viaţa sa şi a soţiei sale nu pentru culpele politice personale pe care, cu siguranţă, le-a avut – căci sfînt nu era, fără doar şi poate, ca oricare dintre noi – ci, din contra, a plătit cu viaţa pentru realizările excepţionale de istorie pe care ţara asta, atît de oropsită de-a lungul tuturor vremurilor, le-a binemeritat sub conducerea sa. Trădători de neam şi ţară, braţ la braţ cu inamicii ei, l-au ucis pe Preşedinte spre a-l pierde Patriei pentru totdeauna. Prin martiriul său, însă, Preşedintele a intrat, cu mai degrabă, în nemurirea ei! 

Patria a fost, iacătă, singura avere a lui Nicolae Ceauşescu. Singurul său cont bancar! Dovadă şi faptul că nu a încercat, sub nici un subterfugiu juridic sau moral ce i-ar fi fost la îndemînă, să-şi salveze viaţa lui şi a tovarăşei sale. Putea să rămînă în străinătate cu cîteva zile înainte, dacă s-ar fi simţit vinovat cu ceva faţă de poporul său instigat, putea să se pretindă nebun, pentru a scăpa de grava răspundere penală atribuită, putea să implore iertare în genunchi, în faţa călăilor săi, spre a trece puntea...

Nimic din toate acestea nu a făcut, precum se ştie. Nicolae Ceauşescu şi-a iubit prea mult Patria, pentru a nu-i respecta, ca cetăţean şi, mai ales, ca preşedinte al ei, chiar şi în clipa morţii cumplite, condiţia demnităţii supreme. În simplitatea sa ţărănească, el şi-a primit şi şi-a privit moartea în faţă şi a făcut sacrificiul de sine şi de aproapea sa cu demnitatea brâncovenească de care a putut fi capabil el, un om şi, deopotrivă, un domnitor al timpurilor noastre. Intonînd „Internaţionala” şi versuri din "Deşteaptă-te, române!"...


Cărţile de istorie naţională ale celor ce vor veni după noi vor evoca figura de legendă a lui Nicolae Ceauşescu, ca fiind aceea a unui brav, dar nefericit conducător al poporului său, iar viitorimea îi va cinsti memoria, monumentele şi ctitoriile epocale de pe tot cuprinsul Patriei, în chip de ideal şi aspiraţii perene! Nu am nici o îndoială.

luni, 22 decembrie 2014

Origini ale „revoluţiei române”

(Spre constatare, nicidecum spre resentiment!)

25 de ani de la lovitura de stat antisocialistă şi antinaţională (II)

Ion Iliescu. Numit Preşedintele Frontului Salvării Naţionale în 22 decembrie 1989, este cel care a decretat în aceeaşi zi desfiinţarea instituţiilor şi structurilor organizatorice ale Statului Român, precum şi desfiinţarea temporară a graniţelor sale, violînd şi terfelind, astfel, Constituţia şi legile ţării, ceea ce a reprezentat un atentat la siguranţa naţională a României, de o gravitate fără precedent în istoria ei modernă. Din februarie 1990 a devenit preşedinte al CPUN (Comitetul Provizoriu de Uniune Naţională).
Bunicul său patern a fost Vasil Ilici Ivanovici, evreu rus creştinat, bolşevic, puşcăriaş, fugit din Rusia în România, urmărit de autorităţile ţariste. S-a stabilit la Olteniţa şi şi-a schimbat numele în Iliescu. Primul său fiu, Alexandru, născut în 1900, s-a aflat tot timpul sub influenţa ideologică vădită a tatălui său şi a aderat în 1922 la Secţia din România a Kominternului (Partidul Comunist din România) – formaţiune politică scoasă de autorităţi în mod legitim în afara legii, în 1924, pentru activităţi antistatale dovedite. Referitor la acest aspect, secretarul general de mai tîrziu al Partidului Comunist Român, Nicolae Ceauşescu, spunea:
„Introducerea în documentele partidului a lozincii autodeterminării pînă la despărţirea de statul unitar, indicaţiile date partidului de a lupta pentru ruperea de România a unor teritorii locuite, în covîrşitoarea lor majoritate, de români nu ţineau seama de condiţiile concrete ale României – stat unitar. Ele erau profund greşite, îndemnau, de fapt, la dezmembrarea statului naţional şi la destrămarea poporului român. Învăţătura marxist-leninistă proclamă dreptul popoarelor la autodeterminare nu în scopul destrămării statelor naţionale constituite, ci, dimpotrivă, în vederea eliberării popoarelor asuprite şi constituirii lor în state naţionale suverane, în conformitate cu voinţa şi hotărîrea maselor largi populare.” – N. Ceauşescu, România pe drumul desăvîrşirii construcţiei socialiste, vol. I, pag. 360.
În anul 1929 Alexandru Iliescu s-a căsătorit cu o ţigancă bulgăroaică din mahalaua Olteniţei, Mariţa, femeie amărîtă, analfabetă, care vorbea stricat româneşte. În 3 martie 1930 li s-a născut singurul copil, Ion (Ion Iliescu). În 1932, copilul rămîne orfan de mamă, iar tatăl se refugiază în U.R.S.S., din motive politice, urmărit fiind de autorităţile române. În 1931, la Gorikovo, lângă Moscova, se ţine al V-lea Congres al Partidului Comunist din România, la care, în calitate de secretar al C.C., Alexandru Iliescu îşi pune semnătura pe următoarea rezoluție, redactată de unul dintre capii Kominternului, maghiarul Béla Kun:
România contemporană nu reprezintă prin sine o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versaillespe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine. Burghezia și moșierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste și îndeplinind, totodată, însărcinarea puterilor imperialiste din Europa de a crea la Nistru un avanpost contra URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina și Banatul și supun unei asupriri naționale nemaipomenite și unei exploatări semicoloniale pe cei 8 milioane de moldoveni, unguri, ruși-ucraineni, bulgari, nemți, turci și alții.”Biblioteca Academiei Române, Arhiva Istorică, Cota Ab XIII-3).

Alexandru Iliescu se întoarce în ţară cîţiva ani mai tîrziu şi este arestat, fiind închis în Lagărul de la Tîrgu-Jiu. Este eliberat, iar în 1940 se căsătoreşte în Maramureş cu Maria, ţigancă şi ea ca şi prima lui soţie, soră bună a mamei bulibaşei Ion Cioabă din Sibiu, dar mai înstărită ceva şi mai ştiutoare de carte decît predecesoarea ei. Din mariajul lor s-au născut doi băieţi, Crişan şi Mircea, aşadar, fraţi vitregi ai lui Ion Iliescu şi veri primari ai lui Cioabă. După 1990, unul a fost uns ataşat militar al României la Moscova, iar celălalt director adjunct la IRSOP. Însuşi Ion Cioabă a recunoscut ulterior, într-un interviu publicat în presă, că el şi preşedintele Ion Iliescu sînt veri. În 1941, Alexandru Iliescu a fost arestat şi închis din nou, pentru activităţi antistatale, de astă dată de regimul antonescian, fiind eliberat după 23 August 1944. A murit în 1945. Interesant este că, imediat după Eliberare, Alexandru Iliescu s-a aflat printre cei excluşi definitiv şi irevocabil din Partidul Comunist Român de Gheorghiu-Dej, noul său secretar general, pentru activităţile pe care aceştia le desfăşuraseră de-a lungul anilor în contra intereselor naţionale.

Revenind la Ion Iliescu, să mai spunem că domnia sa şi-a făcut studiile politice şi universitare la Moscova – acolo unde şi-a cunoscut şi viitoarea soţie, pe discreta şi misterioasa doamnă Nina, născută Bercovici – şi unde a ajuns cu sprijinul şi aprecierea unor vechi şi influenţi kominternişti, precum Ana Pauker, Laslo Luka, Walter Roman (tatăl lui Petre Roman), Alexandru Bîrlădeanu, Alexandru Drăghici, Silviu Bruckan şi alţii, aflaţi în acea vreme la conducerea regimului comunist din România.

(Text avînd ca principale surse de documentare şi verificare presa română, de-a lungul ultimilor 25 de ani, Internetul, cu trimitere la Wikipedia, la Ieronim Hristea – De la steaua lui David la steaua lui Rothschild, Editura Ţara Noastră, Bucureşti, 2004, p. 454, la Vladimir Alexe – Ion Iliescu-biografie secretă, precum şi la alţi autori, între care Gheorghe Gavrilă-Copil etc.). 

duminică, 14 decembrie 2014

25 ani de la lovitura de stat antisocialistă şi antinaţională

  1. Spontană, dar premeditată…

De-a lungul mandatelor sale de preşedinte al României, dar şi după încheierea acestora, Ion Iliescu a publicat mai multe cărţi despre evenimentele din decembrie 1989, chiar prea multe. Vreo 15-20, se pare. Nu mă întreb dacă, în afara apropiaţilor săi, scriitura domniei sale a suscitat vreun interes din partea publicului cititor. Nu mă întreb nici dacă activitatea de creaţie literară a intrat în atribuţiunile sale de preşedinte al Republicii şi nici cînd a găsit preşedintele timp pentru o atare îndeletnicire, dacă avem în vedere că vreo trei sferturi dintre cărţi le-a scris aflîndu-se în exerciţiul funcţiunii. Cum pe timpul mandatelor sale treburile ţării au mers strună, sigur că da!, şi la cît de prolifică i-a fost, precum vedem, domnului preşedinte numita îndeletnicire, nu ne rămîne decît să constatăm că, în privinţa timpului alocat producţiei scriitoriceşti, aşadar delectării sale private, onorabilul a găsit timp berechet.

Contrariază, însă, perseverenţa cu care Ion Iliescu susţine în toate ocaziile şi pe toate căile, inclusiv pe calea scriiturilor publicate, că în decembrie 1989 în România s-a produs o „revoluţie spontană”. În perioada de timp care s-a scurs de atunci au ieşit la iveală atîtea adevăruri fundamentale privitoare la acele evenimente şi au fost demascate atîtea fapte de o gravitate excepţională comise în pregătirea şi desfăşurarea lor, încît cei care în raport cu ele se situează pe o poziţie similară cu a lui I. Iliescu sînt percepuţi de opinia publică, realmente, ca fiind salahori ai ridicolului. Pe de altă parte, la o emisiune a TVR din 22 decembrie 2001, fostul senator PSD Sergiu Nicolaescu, unul dintre principalii colaboratori ai lui Ion Iliescu în evenimentele de acum 25 ani, afirma cu o sinceritate evident involuntară, că „în decembrie 1989, noi ştiam, în orice moment, ce avem de făcut”(!). Aşadar, nimic din ceea ce se petrecea în acele zile în oraşele României nu era întîmplător, nimic nu venea din spontaneitatea „revoluţionară” de care ne tot vorbeşte Ion Iliescu. Încolţit de amfitrioana emisiunii respective să precizeze cine erau aceşti „noi”, despre care spune că ştiau bine ce aveau de făcut, Sergiu Nicolaescu a bîiguit încurcat: „Păi... noi, revoluţionarii”(!!). Aşa, deci, ei în persoană. Şi-atunci, cum devine că a fost? Revoluţie spontantă? Da, sigur că da, spontană, dar... premeditată!

Apoi, cine erau aceşti „revoluţionari” şi, mai ales, ce interese şi scopuri urmăreau ei, ne-a spus preşedintele Nicolae Ceauşescu, în cuvîntarea sa televizată din 20 decembrie 1989, adică din chiar primele zile ale evenimentelor: „…Din datele de care se dispune pînă în prezent, se poate declara cu deplină certitudine că aceste acţiuni cu caracter terorist au fost organizate şi declanşate în strînsă legătură cu cercuri reacţionare, imperialiste, iredentiste, şoviniste şi cu serviciile de spionaj din diferite ţări străine. Scopul acestor acţiuni antinaţionale a fost acela de a provoca dezordine în vederea destabilizării situaţiei politice, economice şi sociale a ţării, de a crea condiţiile dezmembrării teritoriale a României, distrugerii independenţei şi suveranităţii Patriei. Nu întîmplător, posturile de radio de la Budapesta şi din alte ţări au declanşat, încă în cursul acestor acţiuni antinaţionale, teroriste, o campanie deşănţată de ponegrire, de minciuni împotriva ţării noastre. Scopul – repet, după datele pe care le avem pînă acum şi din poziţia luată de cercurile revizioniste, revanşarde, de cercuri imperialiste din diferite ţări — este acela de a distruge independenţa, integritatea, de a opri cursul dezvoltării socialiste a României, de a întoarce România înapoi sub dominaţie străină…”. Aşadar, revoluţie sau lovitură de stat? Cine spune adevărul şi cine minte? Realităţile vorbesc...

Unii ar fi tentaţi să creadă că domnul Ion Iliescu, perseverînd pe ideea că în acel decembrie a fost o revoluţie spontană, dă dovadă fie de rea-credinţă, fie de naivitate. Puţin probabil! Este greu de spus, ce-i drept, că domnia-sa este lipsit, cu desăvîrşire, de rea-credinţă, dar naiv n-a fost niciodată şi nu este sub nici o formă. De fapt, Ion Iliescu a fost şi a rămas un politician abil, care ştie să-şi valorifice, inclusiv prin producţie editorială, iată, bogata experienţă în domeniu. Atitudinea sa faţă de evenimentele antisociale, antirepublicane şi antinaţionale din decembrie 1989 este una raţională, venită din conştiinţa faptului că el însuşi a fost în acele evenimente actor al lor de primă implicare şi conducător vădit de la un moment dat, aşadar unul dintre cei care poartă răspunderea majoră şi directă a consecinţelor lor. El şi camarazii săi decembrişti s-au vrut, şi-au asumat şi sînt exponenţii (capii) pretinsei „revoluţii române”, după cum au numit-o şi consfinţit-o ei înşişi, deşi aceasta, precum am văzut cu toţii, s-a arătat a fi cu totul altceva încă din primele sale momente, ceva care nu ar putea avea nici măcar o aparenţă de legitimitate dacă nu ar fi botezată şi consacrată aşa cum e.

Prin urmare, aceasta ar însemna că, cel puţin din perspectiva istoriei, respectivii ei capi sînt nişte nelegiuiţi, nişte răufăcători care se fac vinovaţi de răsturnarea, prin teroare şi sînge, a orînduirii constituţionale, de crimă împotriva poporului român şi atentat împotriva Republicii, de complot şi uneltire împotriva Statului naţional unitar român, suveran şi indivizibil, şi că, pentru faptele abominabile şi imprescriptibile pe care le-au săvîrşit, aceşti răufăcători trebuie aduşi în faţa justiţiei şi supuşi pedepselor prevăzute de lege.

Iată de ce spuneam că domnul Ion Iliescu are, şi a avut constant, o atitudine raţională – atît ca politician, cît şi ca literat – prin susţinerea că în 1989 în România s-a produs o revoluţie română, başca spontană. Astfel procedînd, toate lucrurile, inclusiv dosarele evenimentelor, s-au pus în regulă şi la locul lor. Inclusiv regimul, inclusiv adevărul istoric, inclusiv conştiinţa lui Iliescu şi a camarazilor săi. Şi, mai ales, în regulă şi la locul ei a rămas libertatea lor personală în raport cu justiţia. Să recunoaştem, dar, că la oamenii politici imanenţi unui regim precum regimul postdecembrist, virtuţile umane sînt cu desăvîrşire rare. Îndeosebi, virtutea asumării adevărului este pe-atît de rară pe cît de riscantă se subînţelege a fi. Altfel, cum ar putea tocmai domnul Ion Iliescu să-şi permită o asemenea virtute?