25 ani de la lovitura de stat antisocialistă şi antinaţională

1. Spontană, dar premeditată…

De-a lungul mandatelor sale de preşedinte al României, dar şi după încheierea acestora, Ion Iliescu a publicat mai multe cărţi despre evenimentele din decembrie 1989, chiar prea multe. Vreo 15-20, se pare. Nu mă întreb dacă, în afara apropiaţilor săi, scriitura domniei sale a suscitat vreun interes din partea publicului cititor. Nu mă întreb nici dacă activitatea de creaţie literară a intrat în atribuţiunile sale de preşedinte al Republicii şi nici cînd a găsit preşedintele timp pentru o atare îndeletnicire, dacă avem în vedere că vreo trei sferturi dintre cărţi le-a scris aflîndu-se în exerciţiul funcţiunii. Cum pe timpul mandatelor sale treburile ţării au mers strună, sigur că da!, şi la cît de prolifică i-a fost, precum vedem, domnului preşedinte numita îndeletnicire, nu ne rămîne decît să constatăm că, în privinţa timpului alocat producţiei scriitoriceşti, aşadar delectării sale private, onorabilul a găsit timp berechet.

Contrariază, însă, perseverenţa cu care Ion Iliescu susţine în toate ocaziile şi pe toate căile, inclusiv pe calea scriiturilor publicate, că în decembrie 1989 în România s-a produs o „revoluţie spontană”. În perioada de timp care s-a scurs de atunci au ieşit la iveală atîtea adevăruri fundamentale privitoare la acele evenimente şi au fost demascate atîtea fapte de o gravitate excepţională comise în pregătirea şi desfăşurarea lor, încît cei care în raport cu ele se situează pe o poziţie similară cu a lui I. Iliescu sînt percepuţi de opinia publică, realmente, ca fiind salahori ai ridicolului. Pe de altă parte, la o emisiune a TVR din 22 decembrie 2001, fostul senator PSD Sergiu Nicolaescu, unul dintre principalii colaboratori ai lui Ion Iliescu în evenimentele de acum 25 ani, afirma cu o sinceritate evident involuntară, că „în decembrie 1989, noi ştiam, în orice moment, ce avem de făcut”(!). Aşadar, nimic din ceea ce se petrecea în acele zile în oraşele României nu era întîmplător, nimic nu venea din spontaneitatea „revoluţionară” de care ne tot vorbeşte Ion Iliescu. Încolţit de amfitrioana emisiunii respective să precizeze cine erau aceşti „noi”, despre care spune că ştiau bine ce aveau de făcut, Sergiu Nicolaescu a bîiguit încurcat: „Păi... noi, revoluţionarii”(!!). Aşa, deci, ei în persoană. Şi-atunci, cum devine că a fost? Revoluţie spontantă? Da, sigur că da, spontană, dar... premeditată!

Apoi, cine erau aceşti „revoluţionari” şi, mai ales, ce interese şi scopuri urmăreau ei, ne-a spus preşedintele Nicolae Ceauşescu, în cuvîntarea sa televizată din 20 decembrie 1989, adică din chiar primele zile ale evenimentelor: „…Din datele de care se dispune pînă în prezent, se poate declara cu deplină certitudine că aceste acţiuni cu caracter terorist au fost organizate şi declanşate în strînsă legătură cu cercuri reacţionare, imperialiste, iredentiste, şoviniste şi cu serviciile de spionaj din diferite ţări străine. Scopul acestor acţiuni antinaţionale a fost acela de a provoca dezordine în vederea destabilizării situaţiei politice, economice şi sociale a ţării, de a crea condiţiile dezmembrării teritoriale a României, distrugerii independenţei şi suveranităţii Patriei. Nu întîmplător, posturile de radio de la Budapesta şi din alte ţări au declanşat, încă în cursul acestor acţiuni antinaţionale, teroriste, o campanie deşănţată de ponegrire, de minciuni împotriva ţării noastre. Scopul – repet, după datele pe care le avem pînă acum şi din poziţia luată de cercurile revizioniste, revanşarde, de cercuri imperialiste din diferite ţări — este acela de a distruge independenţa, integritatea, de a opri cursul dezvoltării socialiste a României, de a întoarce România înapoi sub dominaţie străină…”. Aşadar, revoluţie sau lovitură de stat? Cine spune adevărul şi cine minte? Realităţile vorbesc...

Unii ar fi tentaţi să creadă că domnul Ion Iliescu, perseverînd pe ideea că în acel decembrie a fost o revoluţie spontană, dă dovadă fie de rea-credinţă, fie de naivitate. Puţin probabil! Este greu de spus, ce-i drept, că domnia-sa este lipsit, cu desăvîrşire, de rea-credinţă, dar naiv n-a fost niciodată şi nu este sub nici o formă. De fapt, Ion Iliescu a fost şi a rămas un politician abil, care ştie să-şi valorifice, inclusiv prin producţie editorială, iată, bogata experienţă în domeniu. Atitudinea sa faţă de evenimentele antisociale, antirepublicane şi antinaţionale din decembrie 1989 este una raţională, venită din conştiinţa faptului că el însuşi a fost în acele evenimente actor al lor de primă implicare şi conducător vădit de la un moment dat, aşadar unul dintre cei care poartă răspunderea majoră şi directă a consecinţelor lor. El şi camarazii săi decembrişti s-au vrut, şi-au asumat şi sînt exponenţii (capii) pretinsei „revoluţii române”, după cum au numit-o şi consfinţit-o ei înşişi, deşi aceasta, precum am văzut cu toţii, s-a arătat a fi cu totul altceva încă din primele sale momente, ceva care nu ar putea avea nici măcar o aparenţă de legitimitate dacă nu ar fi botezată şi consacrată aşa cum e.

Prin urmare, aceasta ar însemna că, cel puţin din perspectiva istoriei, respectivii ei capi sînt nişte nelegiuiţi, nişte răufăcători care se fac vinovaţi de răsturnarea, prin teroare şi sînge, a orînduirii constituţionale, de crimă împotriva poporului român şi atentat împotriva Republicii, de complot şi uneltire împotriva Statului naţional unitar român, suveran şi indivizibil, şi că, pentru faptele abominabile şi imprescriptibile pe care le-au săvîrşit, aceşti răufăcători trebuie aduşi în faţa justiţiei şi supuşi pedepselor prevăzute de lege.

Iată de ce spuneam că domnul Ion Iliescu are, şi a avut constant, o atitudine raţională – atît ca politician, cît şi ca literat – prin susţinerea că în 1989 în România s-a produs o revoluţie română, başca spontană. Astfel procedînd, toate lucrurile, inclusiv dosarele evenimentelor, s-au pus în regulă şi la locul lor. Inclusiv regimul, inclusiv adevărul istoric, inclusiv conştiinţa lui Iliescu şi a camarazilor săi. Şi, mai ales, în regulă şi la locul ei a rămas libertatea lor personală în raport cu justiţia. Să recunoaştem, dar, că la oamenii politici imanenţi unui regim precum regimul postdecembrist, virtuţile umane sînt cu desăvîrşire rare. Îndeosebi, virtutea asumării adevărului este pe-atît de rară pe cît de riscantă se subînţelege a fi. Altfel, cum ar putea tocmai domnul Ion Iliescu să-şi permită o asemenea virtute?