Saul Bruckner
(Silviu Bruckan) 1916-2006. Născut într-o familie de evrei din Bucureşti. Militant kominternist
şi nomenclaturist ilegalist. S-a dovedit toată viaţa a fi un oportunist politic
fără scrupule.
După 23 August 1944, ca redactor-şef adjunct la „Scînteia”,
organul de presă al P.C.R., întreţinea alături de Sorin Toma, redactorul-şef,
tot alogen kominternist, cultul dictatorial al Anei Pauker – şi ea din aceeaşi
stirpe – şi a susţinut şi instrumentat propagandistic trimiterea în puşcăriile
politice a fruntaşilor partidelor istorice, precum şi condamnarea la moarte a
lui Lucreţiu Pătrăşcanu, conducător al Partidului Muncitoresc Român (P.C.R.) şi
care, după 6 ani de detenţie, a fost executat în aprilie 1954. La sfîrşitul
anilor ’50 şi începutul anilor ’60, Bruckan a fost numit reprezentantul
României la O.N.U. şi ambasador la Washington (postură în care a comis acea
gafă jenantă, fiind surprins şi fotografiat de serviciul secret american... urinînd
lîngă maşina ambasadei, pe marginea autostrăzii, împrejurare speculată prompt
de presa de can-can, sub titlul „Ambasadorul României în exerciţiul funcţiunii!”).
Ulterior, a fost trecut pe linie moartă de Gheorghiu-Dej şi complet
marginalizat de Ceauşescu. A uneltit împotriva amîndorura, atît la Moscova cît
şi la Washington.
La începutul anului 1989, a semnat „scrisoarea celor şase kominternişti”
senili, alături de Constantin Pîrvulescu, Alexandru Bîrlădeanu, Corneliu
Mănescu, Grigore Răceanu (tatăl trădătorului de Patrie Mircea Răceanu) şi
Gheorghe Apostol. Pe toţi, Nicolae Ceauşescu i-a absolvit de pedepsele cu
închisoarea, hotărîte de instanţele de judecată, sancţionîndu-i cu rezilierea contractelor
de locaţiune a caselor de protocol în care domiciliau, de zeci de ani, în
Cartierul Primăverii şi le-a repartizat alte locuinţe, în cartiere populare, mai
puţin exclusiviste, dar mai potrivite statutului lor de vechi şi devotaţi
reprezentanţi ai clasei muncitoare.
Reactivat de Ion Iliescu şi Petre Roman, Silviu Bruckan a
fost eminenţa cenuşie a aşa-numitului Front al Salvării Naţionale (a cărui
constituire fusese anunţată încă din august 1989, la Radio Europa Liberă, dar
care fusese iniţiată în secret în Ungaria, în iunie 1989, cu prilejul semnării Declaraţiei
de la Budapesta – printre semnatarii acestei hîrtii mizere antiromâneşti s-au
regăsit viitorul ministru de externe al Ungariei, Geza Jeszensky, capi ai
iredentei maghiare, dar şi
cunoscute personaje ale propagandei antiromâneşti din exil, între care Virgil
Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma, Vladimir Tismăneanu, Eugene Ionesco şi
fiica sa Marie-France Ionesco, Mihnea Berindei, Dinu Zamfirescu, Neagu Djuvara, Ariadna Combes, fiica Doinei Cornea, Doru
Braia, Bujor Nedelcovici, Sanda Stolojan, fostul rege Mihai Hohenzollern şi alţii
din aceeaşi tagmă antinaţională).
În fine, despre Silviu Bruckan se poate spune că în decembrie 1989 a fost, de facto, organizatorul propagandistic şi ideologic al loviturii de stat şi al inculpării Preşedintelui Nicolae Ceauşescu, el fiind cel care l-a acuzat pe acesta, în mod public, de masacrarea în acele zile a 64.000 de oameni, minciună bestială, menită să stimuleze ura populară la adresa preşedintelui şi să justifice crima care avea să urmeze...
Cu titlu de curiozitate pentru
cei care nu ştiu şi pentru întregirea potretului acestui adevărat cap de iguană
al loviturii de stat, Silviu Bruckan, mai adaug că a fost căsătorit cu Alexandra Sidorovici (1906-2000), alogenă
kominternistă născută la Constanţa. Aceasta a rămas, cumva, în istoria postbelică
a României, nu atît prin mandatul de deputată în Marea Adunare Naţională, pe
care l-a deţinut în prima legislatură a forului parlamentar, sau prin funcţia
de lector universitar de marxism-leninism din anii ’50, ci, în mod deosebit, prin rolul de acuzator public pe care
l-a avut în anii 1945-1946, la aşa-numitul “Tribunal al poporului”, în
procesele intentate după război unor personalităţi politice și culturale române, între
care cel al Mareşalului Ion Antonescu şi colaboratorilor săi – Mihai Antonescu,
Gheorghe Alexianu şi Gen. Piki Vasiliu – toţi condamnaţi la moarte şi
executaţi, apoi Pamfil Şeicaru şi Grigore Manoilescu (fratele
diplomatului Mihail Manoilescu) – ambii, condamnaţi la moarte – Stelian
Popescu şi Nichifor
Crainic – condamnaţi la muncă
silnică pe viaţă – Pan Vizirescu
şi Radu Gyr
– condamnaţi la 20, respectiv la 12 ani de închisoare.
Precum vedem, cînd tovarăşa, de
fapt, cînd familia Sidorovici-Bruckan bătea cu pumnul în masă şi acuza – acuza ea,
în numele poporului român! –, moartea-l aştepta deja pe inculpat la uşă. Ultimul
dintre aceştia a fost Nicolae Ceauşescu. Poate ultimul...
Un comentariu:
Interesant.
Trimiteți un comentariu