miercuri, 30 martie 2011

Ofrandă de gînd lui Nichita

31 martie 1933. Era o primăvară neobişnuit de călduroasă, cu mult soare, totuşi, în camera de la stradă inundată de lumină, ardea vesel focul în şemineul de un model cu totul aparte, acoperit cu faianţă şi marmoră, făcut după gîndul lui Nicolae Hristea, tatăl poetului, om cu gust şi cu plăcerea lucrurilor rare. Întîiul născut veni pe lume într-o vineri, puţin înainte ca sunetul armonios al pendulei să anunţe orele 12. Băiatul era sănătos şi puternic, asemeni tuturor bărbaţilor neamului Stănescu.

Primi numele celor doi bunici, Nichita şi Hristea, părinţii îi vor spune, însă, mereu, alintîndu-l, Nini. Avu fire blîndă şi luminoasă, ca ziua naşterii lui. Ursitoarele i-au fost darnice, înzestrîndu-l cu extraordinare puteri creatoare, cu o frumuseţe de înger rebel şi o vitalitate uimitoare, egalată numai de infinita delicateţe sufletească. Va şti să poarte darurile naturii cu nobleţe şi dezinvoltură, transformînd mereu extraordinarul existenţei sale întru poezie şi gîndire în lucrul cel mai firesc cu putinţă. Era un soare de pe vremea/ covrigilor cu susan./ Cu puţin înainte de-a se însera/ fiecare rază a lui/ mirosea aromitor ca şorţul mamei (Evocare). Soarele acela primăvăratec avea să-i fie astru tutelar toată viaţa.

Spuse, despre sine însuşi:

Daţi-mi voie să vă prezint pe Nichita Sergheevici Stănescu!

Probabil că mă trag dintr-o familie de muţi şi dintr-un neam de iobagi, cărora milenar li s-au smuls limbile ca să li se însămînţeze – din moment ce fiecare exprimare, cît de cîtă, mi se pare o ispăşire... Probabil că mă trag dintr-un neam la originile sale profund sărac şi neposesiv, dacă îmi provoacă o atît de mare bucurie înavuţirea lucrurilor cu un simţ.

A rămas repetent în clasa întîi primară fiindu-i deosebit de greu să-şi imagineze că vorba vorbită şi cuvîntul cuvîntat există şi că ar putea fi scrise. Mai tîrziu, după diferite eforturi fizice provenite din plăcerea sportului, s-a mirat brusc remarcînd că are un trup şi din această pricină, părăsind calea dreaptă a ştiinţei, s-a apucat cu rîvnă, în fine, alfabetizat fiind, să scrie versuri sau mai degrabă un fel de versuri, sau mai degrabă un fel de texte cu un caracter subiectiv.

O oră pe an este extrem de mulţumit de propria sa muncă. Tot o oră pe an este nemulţumit de propria sa muncă, iar în rest munceşte pur şi simplu.

Acum, în acest moment, stă şi se uită prelung la o veche drahmă de Istria şi se gîndeşte că prea mare lucru nu este de spus despre sine însuşi şi că sinea altora, dacă nu cumva sinea generală a speciei umane, este cu mult mai aptă de contemplaţie, deşi însăşi contemplaţia, şi ea, are natura unei misterioase oglinzi.

Autoportret

Prin somn îmi căzuse sufletul din mine,
ca dintr-un pat umplut de sînge
La revedere inimă,
în rest, vă zic,
ciolane obosite
şi carne de viţel.

În acest trup
eu nicoidată n-o să mai revin
sunt săturat de tine, piele,
de voi doi ochi zişi albaştri

mi-e scîrbă şi vă zic adio,
mai am de mers.
Unde?
Unde.

(Fragmente de text şi poezie reproduse din albumul memorial „Nichita Stănescu”, editat de revista Viaţa Românească, la Bucureşti, în decembrie 1984).

Cetăţean al Patriei

"România Revoluţionară",
pictură de C.D. Rosenthal
 Cea mai importantă idee este cea care se repetă secundă de secundă în al meu creier.
Sînt fericit că sînt cetăţean român.
Cînd sînt trist, sau cînd nu sînt trist, cînd sînt inspirat, sau cînd sînt bleg, sau numai obosit, – cînd sînt vizionar, sau cînd mi-e somn de mine însumi, – toate acestea le gîndesc şi le formulez în minunata limbă română.
Naţionalitatea nu este o analiză de sînge, ci o opţiune. Domnul Rosenthal care a pictat cu înflăcărare chipul femeii, „România Revoluţionară”, cu salbă de aur pe deasupra de sînii lăptoşi, pentru mine a fost un bun român. Domnul meu profesor de liceu, cînd m-a învăţat să gîndesc cu subiect şi predicat în miraculoasa limbă română, nici o secundă nu mi-a dat prin creierul meu tînăr că nu poate fi altceva decît un brav cetăţean al patriei mele.
Sîntem ceea ce iubim. De la Altamira încoace, taurele arată colorat. Culoarea cea mai scumpă inimii mele este culoarea limbii române.
Dragii mei, nu vă mai lăsaţi provocaţi de superstiţiile unor foşti trădători, a unora care-şi spuneau lor înşile oameni şi se lăudau că sînt români, fără măcar să ştie taina acestei speranţe umane care se numeşte limba română.
A fi cetăţean român este o dragoste şi o opţiune, iar nu o stare sîngeroasă a eprubetei.
Dragii mei, ce frumoasă este România luptătoare şi cu salbă de aur pe sînii lăptoşi!

(Din vol. Respirări, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1982).

vineri, 25 martie 2011

Ziua Poliţiei Române


Prin art. 50 din Legea nr. 218 din 23. 04. 2002, data de 25 martie a fost desemnată Ziua Poliţiei Române. Alegerea acestei date este legată de simbolul creştin al Bunei Vestiri aflat pe primul steag al Marii Agii, simbol ce a fost preluat şi pe actualul drapel al Poliţiei Române.

În anul 1822, domnitorul Grigore Dimitrie Ghica i-a înmînat Marelui Agă, Mihăiţă Filipescu (şeful poliţiei din acele timpuri), drapelul cu sigla Agiei. Pe drapel, alături de siglă, se află o ghirlandă aurie, în interiorul căreia sînt reprezentaţi Maica Domnului şi îngerul care îi aduce vestea cea bună (Buna Vestire).
Întîmplător sau nu, la o zi după, pe 26 martie, este ziua Serviciul Român de Informaţii. Anul acesta, instituţia şi-a aniversat 21 de ani de existenţă.
 

Un ofiţer superior rezervist a pus în circulaţie electronică o poezie. O poezie fără valenţe lirice pretenţioase, dar dură ca o revoltă, pe care a scris-o cu cerneala sufletului apăsat de umilinţă şi nedreptate, o poezie exprimînd starea de spirit şi supărările în care trăiesc astăzi mai toţi ostaşii Patriei, fie ei rezervişti sau activi. Aşa încît, mi se pare nimerit – chiar dacă altora li se va părea că, dimpotrivă – să evoc aniversările „celor de la Interne” reproducînd aici tocmai versurile acestui militar necăjit. Este modul lui de a-şi „arunca cascheta” în ograda regimului...


Foto: Liviu Maftei/Mediafax.ro

                             Nu îi iertaţi!

O haită de borfaşi, mecanic colorată,                         
supusă ritualic aceluiaşi consemn,
îndepărtată crud de mamă şi de tată,                          
ne-aduce existenţa în sapa lor de lemn...                

În fruntea ei, dementul, o javră ordinară
care ne-a sechestrat şi dreptul de-a vorbi,
descreieratul care a semănat în Ţară
doar vrajba dintre noi, în dreptul de-a muri...

Nu ne-aţi iertat niciunul, ne-aţi pîngărit pe toţi,
pe medici şi pe dascăli i-aţi răstignit borînd,
adunătură oarbă de venetici şi hoţi
fugiţi spre-a nu vă prinde răbdarea explodînd...

Aţi umilit Ostaşul, tăcut, dar suveran,
artistului i-aţi pus bir pînă şi pe scenă,
justiţia aţi frînt-o în rîvne de maidan,
pe nimeni n-aţi cruţat de jeg şi anatemă...

Ne mor copiii arşi, în leagăne de îngeri,
bătrînii tac şi plîng, în rezumate seci,
guvernul ne dictează fatalele constrîngeri,
e semn că este vremea cu haita ta să pleci...

Pe poliţişti i-aţi dus mai jos de disperare,
pe mame le-aţi distrus în fondul lor suprem,
ai pus guvernul ţării elenei la picioare
şi balele oranj în cale i se-aştern...

Din lege aţi făcut cheremul poftei chioare,
iar din legislativ, un jaf şi-o mascaradă,
simţind pe os cuţitul, nimic nu ne mai doare
borfaşi înveşmîntaţi în straie de paradă...

Ne-aţi asmuţit pe toţi în contra tuturora
spre a vă aduna voi, haita, tot mai strîns,
azi au sosit, istoric, secundele şi ora
să vă-aruncăm din jilţuri, să ne oprim din plîns...   

Nu bogăţia haitei, nici luxul sau huzurul,
nu desfătarea oarbă-a lichelelor ne doare,
ci aroganţa lor, cinismul şi sperjurul
jucat naţional făr` nicio remuşcare...

Nu contrarelativa(!) noastră sărăcie
ne judecă speranţa şi viaţa ne-o apasă,
ci starea ei impusă, de  gravă umilire,
pe care-au strecurat-o în fiecare casă...

Pe-această-adunătură de hoţi şi de lichele
doar disperarea noastră o va putea opri,
să le-aruncăm cinismul în lanţuri şi zăbrele,
stîrpiţi-i fără milă, oriunde-i veţi găsi...

Nu îi iertaţi nicicum, revolta socială,
e tot ce ne-a rămas ca şansă de a fi,
lăsaţi blîndeţii voastre dreptul la răscoală
şi răsplătiţi borfaşii cu dreptul de-a pieri...

Colonel (r) Costinel Petrache

marți, 22 martie 2011

La Mizil, vorbind despre Dej

 

Paul Niculescu-Mizil (1923–2008) a fost unul dintre conducătorii de frunte ai Partidului Comunist Român, al cărui membru devenise în anul 1945. A făcut ani de puşcărie politică după lovitura de stat din 1989. Îl ştiam, fireşte, foarte bine, dar, de cunoscut personal, am avut plăcerea şi privilegiul de a-l cunoaşte spre sfîrşitul anilor ’90, cu ocazia unor întruniri şi conferinţe cu caracter istorico-politic, la care venerabilul intelectual socialist era invitat şi pe care le onora cu prezenţa şi erudiţia sa, de fiecare dată.
În vîrstă fiind şi cam suferind, Mizil venea cum putea şi cu ce putea, mai de fiecare dată sprijinindu-se în baston. Concursul de împrejurări a făcut să îl aduc eu la aceste evenimente sau să îl conduc la plecare acasă, cu maşina-mi personală. Aşa s-a ivit şi ocazia să mă invite, de cîteva ori, în casa lui din „zona televiziunii”, în sanctuarul său de la subsol, unde îşi avea amenajată biblioteca şi camera de lucru, pentru a discuta diverse. Era, întotdeauna, o gazdă agreabilă şi deferentă, un interlocutor plăcut, calm şi competent, luminos la chip, purtînd, întotdeauna un zîmbet abia perceptibil, dar parcă adesea trist şi amar...
Bătrînul avea idei şi convingeri ferme, fără a fi deloc un habotnic. În timpul conversaţiei te privea în ochi, cercetător şi sobru, părînd că vrea să te străpungă cu privirea spre a-ţi identifica şi procesa trăirile şi rostul, formaţia intelectuală şi filosofică. Ştiu sigur că, în ceea ce mă priveşte, nu l-am dezamăgit niciodată, iar cele două cuvinte pe care mi le-a adresat, laconic, dar atît de cald, la sfîrşitul fiecărei întîlniri pe care am avut-o cu el, „îţi mulţumesc”, precum şi strîngerea lui de mînă, m-au onorat, cu adevărat, ca nişte decoraţii.
În toamna anului 2001 l-am sunat la telefon, rugîndu-l să îmi acorde un interviu pentru o oarecare publicaţie, în legătură cu centenarul lui Gheorghiu-Dej, care urma să fie marcat în noiembrie. „Bine, tinere prieten, vino la mine în ziua... la ora... şi facem o discuţie pe tema asta. Apoi, o adaptezi tu ca interviu. Te deranjează? Hai, te aştept”. După discuţia pe care am avut-o în ziua stabilită, m-a condus pînă pe treptele casei, mi-a mulţumit (tot el!) cum făcea de obicei şi mi-a spus zîmbind, atenţionîndu-mă cu arătătorul: „Şi să nu uiţi, după ce apare interviul, să îmi aduci şi mie un exemplar al ziarului vostru”.
Redau aici, în cele ce urmează, interviul respectiv. Am păstrat şi titlul cu care el a fost publicat, în decembrie 2001.
PAUL NICULESCU-MIZIL:
„Gheorghe Gheorghiu-Dej a adus uriaşe servicii patriei române”


Stimate tovarăşe Niculescu, cînd l-aţi întîlnit prima dată pe Gheorghe Gheorghiu-Dej?

Despre Gheorghe Gheorghiu-Dej auzisem încă din 1933 de la părinţii mei, în timpul grevei muncitorilor ceferişti de la Atelierele Griviţa, el fiind unul din principalii conducători. De întîlnit, însă, l-am întîlnit după 1945, la activităţile politice la care participam. Începînd din acei ani am fost deseori în preajma lui, uneori primind sarcini chiar de la el.
 
Ce impresie v-a făcut atunci, cu ce impresie aţi rămas despre el?
Era un lider politic format în vîltoarea luptelor revoluţionare ale muncitorilor, inclusiv în anii de temniţă grea la care îl supusese regimul burghezo-moşieresc. În 1945 a devenit secretar-general al Partidului Comunist Român, calitate în care eu l-am cunoscut, iar impresia era una puternică. Se afirma ca un apărător al celor mulţi şi obidiţi, era devotat cauzei socialismului. Astăzi, pot să adaug că Gheorghiu-Dej a fost un partizan şi un făuritor al comunismului naţional, un remarcabil om politic şi conducător de stat, care, în ciuda erorilor şi abuzurilor săvîrşite, a adus uriaşe servicii patriei române. Cred că aceasta este imaginea pe care i-o va păstra istoria naţională.
Care sînt argumentele pentru o asemenea plasare a lui în istorie?
Faptele sale, realizările. El are merite istorice de necontestat, de numele său fiind legate eforturile pentru mobilizarea poporului în războiul antifascist, sub faimoasa lozincă „Totul pentru front, totul pentru victorie!”, refacerea şi reconstrucţia, într-o perioadă scurtă de timp, a economiei naţionale distruse de război. După Conferinţa Naţională a P.C.R. din octombrie 1945 – care, după cum ştiţi, a trasat sarcinile de bază şi directivele politice pentru industrializarea ţării – şi, ulterior, după instaurarea Republicii, România s-a angajat în uriaşa operă de construcţie social-economică, Gheorghiu-Dej avînd meritul istoric de a-şi fi asumat conducerea guvernării într-o asemenea perioadă, pe cît de complexă, pe atît de dificilă.
Sub conducerea sa, poporul a creat o industrie puternică, a realizat un vast program de electrificare a ţării, o agricultură modernă, bazată pe marile exploataţii agricole, au fost asigurate locuri de muncă pentru întreaga populaţie activă, s-a creat un sistem eficient de asigurări sociale, s-a realizat gratuitatea sănătăţii, analfabetismul a fost lichidat, s-a creat un sistem de învăţămînt gratuit, generalizîndu-se şcoala obligatorie de 8 ani, ştiinţele, cultura şi artele au cunoscut o puternică afirmare. De numele lui Gheorghiu-Dej şi al lui Petru Groza se leagă reinstaurarea, în 1945, a administraţiei româneşti în nord-vestul Ardealului. Dej are meritul principal în iniţierea şi formularea cererii României de retragere a trupelor sovietice de pe teritoriul ei, eveniment care a descătuşat potenţialul conducerii române de a promova o politică naţională. De altfel, este de notorietate opoziţia românilor faţă de planurile ce vizau în acea epocă subordonarea economiei naţionale, a forţelor armate şi politicii externe organismelor suprastatale.
În sfîrşit, aş mai aminti respingerea categorică a propunerii lui Valev de creare a aşa-zisului „Complex interstatal al Dunării de Jos”, în fapt, un plan ce prezenta riscurile fărîmiţării teritoriale a ţării, precum şi vestitul document al Plenarei C.C. al P.M.R., din aprilie 1964, intrat în istorie sub formula „Declaraţia de independenţă a României”. Acest document poate fi considerat, după părerea mea, testamentul politic al lui Gheorghiu-Dej, pe care s-au clădit realizările ulterioare ale României sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu, inclusiv denunţarea publică a invadării de către Uniunea Sovietică şi alte cîteva state socialiste a Cehoslovaciei, în 1968. Prin urmare, cea mai mare realizare a lui Gheorghiu-Dej a fost afirmarea, în ciuda greutăţilor întîmpinate, a independenţei şi suveranităţii naţionale a României.
A existat un cult al personalităţii lui Gheorghiu-Dej?
Aşa cum avea să o facă şi Ceauşescu, Dej a afirmat clar că nu  poate exista un tipar, un anumit model, în construirea societăţii socialiste, a societăţii în general. Cu toate acestea, nici unul, nici celălalt, nu s-au putut rupe de unele teze ale primei revoluţii socialiste din lume. Mă refer, între altele, la deţinerea monopolului politic în societate de către un singur partid, la ascuţirea luptei de clasă şi, desigur, la dezvoltarea cultului personalităţii, rezultat al concentrării în mîinile unei singure persoane a unei puteri politice prea mari. Dacă vreţi, şi sub acest aspect România făcea parte dintr-un sistem de ale cărui practici impuse nu se putea îndepărta prea mult.
Tovarăşe Niculescu, faptul că centenarul naşterii lui Gheorghiu-Dej nu a trecut neobservat, poate fi interpretat ca o tendinţă de reconsiderare a atitudinii oficiale faţă de personalitatea sa?
Eu cred că acest eveniment se cuvenea marcat. Unele organizaţii de stînga, printre care şi aceea a dvs., au făcut-o, deşi într-un cadru restrîns, mai degrabă modest. Nu observ, însă, vreo schimbare în ceea ce dvs. numiţi „atitudinea oficială” faţă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar constat că propaganda anticomunistă continuă să îl prezinte într-o postură exclusiv negativă. Ca şi pe Nicolae Ceauşescu, de altfel. Nu este o atitudine corectă, pentru că ea nu corespunde adevărului istoric şi este dăunătoare intereselor poporului şi imaginii României în lume.
Ce am fi putut face mai mult pentru a marca, după cum se cuvenea, această aniversare a lui Dej?
Dumneavoastră, ca organizaţie?
Noi toţi.
Aniversarea aceasta oferea prilejul unei acţiuni comune a tuturor celor ce au considerat necesar să o marcheze. Dacă unitatea stîngii socialiste nu este posibilă acum, de ce nu vă regăsiţi cu toţii măcar în asemenea acţiuni? ...Este important ce spuneţi, ca organizaţii, dar, mai ales, ce faceţi. Asta interesează.

duminică, 20 martie 2011

O lume nebună, nebună, nebună...


Intenţionam ca astăzi să postez interviul cu Paul Niculescu-Mizil, despre care vorbeam în textul anterior. O voi face în zilele următoare. Asta, pentru că nu-mi pot reprima indignarea pe care o încerc faţă de ceea ce se întîmplă acum, începînd de aseară, în viaţa internaţională. Occidentul a găsit din nou prilej de război – de astă dată, ridicol şi revoltător, în frunte cu Franţa scamatorului frustrat şi beţiv, Sarkozy! – şi, după provocări şi instigări scandaloase pe care le-a făcut, neîntrerupt, de la începutul anului asupra teritoriilor arabe, din Magreb pînă în regiunea emiratelor, a purces la atacarea Libiei.
Nu mă interesează pretextul, Gaddafi. Este unul fals, praf în ochii opiniei publice, aşa cum au fost toate pretextele Occidentului, ori de cîte ori a declanşat un război. Şi, a tot declanşat războaie de la destrămarea Uniunii Sovietice, o-ho! Nu mă interesează pretinsa legalitate, pe care o invocă Occidentul, că ar avea-o intervenţia sa militară în Libia, în baza Rezoluţiei 1.973 a Consiliului de Securitate al ONU. Pentru că, de fapt, ONU şi-a încetat rosturile şi existenţa suverane de mulţi ani. Lumea nu mai aude nimic de organizaţia asta. Dar, atunci cînd, în sfîrşit, aude ceva, lumea îşi pierde instantaneu liniştea. Ea ştie că rechinii s-au reunit pentru a pregăti un nou atac sîngeros...
Un char détruit
Foto: http://www.lejdd.fr/
Noroc pentru noi, românii, că România nu are, vezi Doamne!, "capabilităţi" militare de intervenţie în Libia şi, drept urmare, nu participăm şi noi la agresiune. Deocamdată... Ce regim ipocrit! Dar, cum se face că România a avut capabilităţi să participe la intervenţiile din Irak şi Afganistan?
 Să ne înţelegem: eu nu pledez în favoarea personală a lui Gaddafi. Nu mi-au plăcut niciodată emfaza sa, teatralismul şi aroganţa pe care le afişează. Nu am putut înţelege şi accepta politica atacurilor teroriste şi nici pretextul sub care şi-a putut-o justifica ani de zile. Cu atît mai puţin pot să accept politicile dictatoriale şi represive interne, de la care Gaddafi probabil că nu s-a dat înlături.
Dar, aici discutăm despre un principiu. Cu ce drept intervin militar în Libia, într-o chestiune de afaceri interne ale acestei ţări, statele - circa 30! - care s-au decis să o atace, iată, atît de odios, în haită? Cînd, timp de o lună de zile, regimul din Franţa a fost atacat prin adevărate lupte de stradă de către opozanţi, în special cetăţeni de origine  nord-africană, s-a gîndit Libia, sau "comunitatea internaţională" să sară în sprijinul opozanţilor, "a populaţiei civile", şi să atace Franţa? Adică, ce e drept, corect şi legitim pentru dulăi, nu e şi pentru căţei, nu-i aşa?

Este adevărat că Gaddafi l-a sprijinit cu mari sume de bani
pe Sarkozi, pentru a cîştiga alegerile prezidenţiale?

Şi, să nu uităm, în Franţa au fost lupte de stradă, dar protestatarii nu posedau arme de foc, în timp ce în Libia, aşa-zişii protestatari se folosesc de arme militare la greu. De unde le-au procurat? Din "noul" Egipt, cumva, peste frontiera de est a Libiei? Şi, atunci, să ne întrebăm, de ce a fost înlăturat de la putere Hosni Mubarak? Nu cumva pentru că s-a opus unei intervenţii în Libia?
 
 Asta nu presupune că intervenţia în Libia, aflată acum în curs, a fost premeditată? De ce "opozanţilor" li se recunoaşte dreptul de a lupta înarmaţi împotriva lui Gaddafi, dar lui Gaddafi nu i se recunoaşte dreptul de a se apăra cu armele? Deci, despre ce revoltă "democratică" împotriva lui Gaddafi mai poate fi vorba, de fapt? Nu e clar că pe agresorii Libiei îi doare în pix de cetăţenii libieni, fie ei pro sau contra lui Gaddafi, şi că, de fapt, ei, agresorii, au destabilizat Libia (ca şi pe alte state arabe şi islamice), pentru a avea pretext de intervenţie armată, în scopul ocupaţiei economice, a exproprierii şi jefuirii lor de resurse energetice, în speţă de petrol?
Occidentul îşi doreşte ieşirea din teribila criză economică în care a aruncat lumea, pe seama jefuirii de resurse a statelor arabe, pe seama jefuirii restului lumii. Mi se pare evident. Pe cine cred politicienii occidentali că duc de nas cu gogoriţele "democraţiei" lor?
Mă întristează, însă, cînd văd că şi state arabe şi musulmane dau concurs politicii agresive, militariste şi imperialiste pe care o practică neruşinat Occidentul...
O lume nebună, nebună, nebună... Aşa se numea un film ce rula şi în cinamatografele româneşti în anii '70. Constat astăzi că, spre cinstea ei, lumea aceea era foarte autocritică. Utopic şi nemeritat de autocritică! Ce ruşine, măi copii ai lumii de azi, ce ruşine! Încotro mergeţi voi?



vineri, 18 martie 2011

Remember Gheorghe Gheorghiu-Dej

„Legal sau nu, muncitorii s-au adunat, au manifestat şi au luptat pentru apărarea drepturilor lor şi ale clasei din care fac parte. Iar dacă se interzicea dreptul de întrunire şi manifestare, ei erau datori s-o facă, erau datori să lupte, căci, înaintea oricăror legi, stă dreptul muncitorilor la viaţă”.

Pe 19 martie 1965, înceta din viaţă Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-secretar al  C.C. al Partidului Muncitoresc Român, preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Populare Române. Avea 63 de ani (născut în noiembrie, 1901). Singura dată cînd l-am văzut eu pe acest conducător al ţării a fost atunci, în acele zile, cînd se afla pe catafalc, depus în incinta Consiliului de Stat, din Palatul Republicii (fostul Palat Regal).
Eram un copil de cîţiva anişori, dar îmi amintesc starea de tristeţe şi emoţie generală ce cuprinsese societatea românească. Aş zice că starea oficială de doliu naţional se trăia de la sine. Gheorghiu-Dej era (fusese) un om şi un conducător popular şi, de aceea, foarte iubit de categorii largi de cetăţeni. Era un bărbat elegant, plăcut, şarmant, cu un timbru vocal agreabil, cu o intonaţie apăsată, care impunea atenţie şi respect. Întîlnirile sale cu mulţimile erau fireşti, entuziaste, dar fără fast exagerat sau artificial. Era întîmpinat de cetăţeni simpli, bărbaţi, femei, tineri şi vîrstici şi, fapt impresionant, de copii, de mulţi copii, care îl copleşeau cu îmbrăţiţări învolburate şi îi umpleau braţele cu flori şi cravate de pionier.

Dej, în mijlocul cetăţenilor. În stînga, în uniformă militară, Nicolae Ceauşescu.
http://multikult.transindex.ro/
Era firesc, prin urmare, ca şi la moartea sa prematură şi surprinzătoare, la catafalcul său, Gheorghiu-Dej să fie înconjurat de o mare de oameni. Copil fiind, am fost impresionat. Era un început de primăvară îngăduitor. Nici prea rece, nici prea cald. Pe atunci, oraşul era curat, lipsit de forfota specifică zilelor noastre. Asta, în ciuda faptului că tristul eveniment părea că adusese ţara întreagă în Capitală. Coloane nesfîrşite de oameni de toate vîrstele şi categoriile s-au rînduit, zile în şir, aşteptînd să ajungă în sediul Consiliului de Stat pentru a-i aduce şefului statului ultimul omagiu. Nu ştiu cîţi dintre ei au fost aduşi „cu serviciul”, adică din instituţii, organizat, dar, neîndoielnic, foarte mulţi au venit din propria lor dorinţă şi iniţiativă, din dragoste şi respect pentru cel ce fusese „tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej”.

Am fost şi eu la catafalc, cum spuneam. Împreună cu mama şi cu două vecine. Toate trei erau casnice şi aveau flori în mîini. Ştiu că ne-am aşezat la rînd pe Calea Victoriei, undeva între Cheiul Dîmboviţei şi Palatul Poştei, actualul Muzeu de Istorie a României. Mama spune că am stat vreo 4 ore, pînă am ajuns la catafalc. Rîndul se mişca încet, încet, dar continuu. Îmi aduc aminte că faţada dinspre fostul Comitet Central al partidului, pe unde se făcea accesul în Consiliul de Stat, era drapată de sus pînă jos cu o imensă pînză neagră, de doliu, pe care, dacă bine îmi amintesc, se afla prinsă stema aurie a Republicii, iar de-a dreapta şi de-a stînga se aflau drapelele roşu şi tricolor, dispuse vertical, de asemenea pe toată înălţimea clădirii. Şiruri de oameni ca acela la care stăteam noi, se înmănuncheau la intrarea în palat venind şi din alte direcţii, de pe alte străzi. Totul, într-o linişte şi ordine desăvîrşite, impresionante. 

Funeralii naţionale pentru Gheorghiu-Dej. Cortegiul trece prin Piaţa Sf. Gheorghe.
(blogul alexgalmeanu.com)
Nu am fost la funeralii. Mama s-a ferit de puzderia de popor care s-a adunat pe toată lungimea traseului de deplasare a cortegiului funerar, de acolo, din Piaţa Palatului şi, pe bulevardele centrale, Nicolae Bălcescu şi 1848 (actual I.C. Brătianu), Piaţa Unirii, Magistrala N-S (actualul Bd. Dimitrie Cantemir), B-dul Mărăşeşti, pînă la Parcul Libertăţii (actualmente Carol I). Am văzut ceremoniile la televizorul unor vecini, căci tata avea să cumpere primul televizor al familiei abia vreo două luni şi ceva mai tîrziu, de Întîi Mai.

 Sicriul înveşmîntat în tricolor, purtînd corpul marelui dispărut, a fost urcat pe un afet de tun, tras de un imens camion militar. Mulţime de oameni l-au însoţit pe ultimul drum. La intrarea în Parcul Libertăţii, „la farfurie”, cum mai e cunoscută Fîntîna Zodiacului, sicriul a fost coborît şi purtat pe umeri de mai mulţi ofiţeri, pe aleea centrală a parcului, apoi pe scări în sus, pînă la Mausoleu. După cuvîntările şi ceremonia funebre şi defilarea gărzii militare, în onorul salvelor de tun, a sirenelor industriale şi a claxoanelor de autovehicule din tot oraşul şi, am presupus, din toată ţara, sicriul a fost coborît în cripta centrală a rotondei Monumentului Eroilor Luptei pentru Libertatea Patriei şi a Poporului, pentru Socialism, cum era denumirea oficială a mausoleului. Un minut sau două, cît timp salutul sonor de adio a răsunat peste ţară, totul s-a oprit în loc – activităţi, oameni, autovehicule. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu mai era. România începea o nouă pagină de istorie...

(blogul alexgalmeanu.com)
(În viitoarea mea postare prezint un interviu despre Gheorghiu-Dej, pe care mi l-a acordat, în urmă cu mai mulţi ani, fostul demnitar comunist Paul Niculescu-Mizil, plecat între timp şi el dintre noi).  

luni, 14 martie 2011

Ziua maghiarimii. Onoare şi civilizaţie.

Pe 15 martie, maghiarii de pretutindeni îşi serbează ziua naţională. Ziua semnifică începutul Revoluţiei burgheze maghiare de la 1848. Pentru transilvăneni, însă, amintirea evenimentelor de acum 163 de ani, la care face trimitere sărbătoarea maghiarimii, este o amintire a terorii, a genocidului împotriva românilor. Istoria stă mărturie.

 

În timpul Revoluţiei de la 1848-49, sub conducerea lui Kossuth Lajos, naţionalist de factură extremist-şovină, şi a mîinii sale drepte, generalul-comisar Ladislau Csány, care comanda şi îngrozitoarele tribunale de exterminare, în Transilvania au fost masacraţi circa 44.000 de români. În doar cîteva luni! Cele mai multe atrocităţi au fost comise în Ţara Moţilor. Teroarea maghiară s-a îndreptat, fireşte, şi spre alte minorităţi din Ardeal – în special evrei, dar şi saşi, cehi, ţigani, slovaci, sîrbi etc. – însă atrocităţile comise în marea lor majoritate asupra românilor au depăşit orice închipuire.

Semnificativ pentru politica şi sentimentele pe care le încercau căpeteniile maghiarimii faţă de români, Kossuth Lajos îi scria revoluţionarului român Nicolae Bălcescu – care îl invitase la raţiune şi înfrăţire în acţiuni, pentru cauza comună a revoluţiei – următoarele:

“Libertatea voastră trebuie să fie spînzurătoarea, iar drepturile pe care le cereţi, de egalitate cu popoarele care împart aceste teritorii cu ungurii, vor trebui să fie absorbite de elementul maghiar”!

30 august 1940. Dictatul de la Viena. Atrocităţi maghiare contra  românilor.
Români refugiaţi din calea barbariei ungaro-horthyste din Transilvania. 30 august 1940.
(http://mncnisporeni.blogspot.com/)
Aproape un secol mai tîrziu, după cotropirea nord-vestului României (pînă la doar 22 de km de Braşov!), în urma Diktatul de la Viena din 30 august 1940, respectiv între anii 1940-1944, ungurii, de astă dată fascizaţi şi conduşi de „amiralul fără flotă”, Miklos Horthy, au declanşat pe teritoriul ocupat acţiuni militare şi paramilitare de reprimare etnică, vecine cu demenţa, împotriva românilor, evreilor şi ţiganilor. „Masacre, teroare fără egal, reprimări, lagăre de muncă forţată, expulzări”, notează istoricul de origine evreiască, Dr. Oliver Lustig.

Monumentul martirilor de la Moisei (Maramureş).
Numai în anul 1944, „autorităţile ungare au transportat o parte însemnată a populaţiei evreieşti din Ardeal, vreo 90-100.000 de oameni, în lagăre de concentrare din Germania, condamnîndu-i la pierire”, se scrie chiar în lucrarea „Erdely tortenete” („Istoria Ardealului”, în fapt, o aberantă răstălmăcire şi mistificare a istoriei Transilvaniei), editată de Academia Ungară de Ştiinţe (cifra e oricum, eronată, în realitate fiind vorba de peste 150.000 de evrei deportaţi şi încă vreo 16.000 supuşi altor orori, dimensiuni ale unei politici instituţionalizate de exterminare naţională ce îngrijorase pînă şi conducerea Germaniei hitleriste, care invita Budapesta la „temperare şi raţiune”!). 
Oarba de Mureş.
Mausoleul şi cimitirul ostaşilor români căzuţi pentru eliberarea Transilvaniei.
Baza doctrinară şi ideologică a unei asemenea politici de stat o asigurau atît tradiţia maghiară şovină, intolerantă, iredentistă şi revanşistă, cît şi contextul politic european şi regional favorabil, impus de Hitler şi Mussolini, în anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel a fost posibil ca, un oarecare Daday Lorand, un obscur scriitor, născut în comunităţile maghiare din Transilvania, să publice la Budapesta, în 1939, o carte de propagandă antiromânească mizerabilă, pe care a semnat-o cu pseudonimul Ducso Csaba, nume sub care avea să se afirme ca duşman declarat al românilor. Cartea este expresia celui mai isteric şi mai criminal şovinism care a putut înfiora vreodată Europa şi reprezintă o ruşine şi o insultă de neconceput şi de neadmis la adresa poporului român.

Deşi, din păcate, ea nu a fost renegată şi dezaprobată public de autorităţile de la Budapesta niciodată în cei peste 70 de ani de la publicarea ei, ungurii ar trebui să o considere a fi, în acelaşi timp, o ruşine şi o insultă aduse însăşi naţiunii maghiare. De fapt, se poate spune cu certitudine că, prin conţinutul său ultra-şovin şi prin ura paroxistică pe care o degajă faţă de poporul român, precum şi prin lozincile barbare pe care le clamează, scrierea lui Ducso Csaba a contribuit din plin la instigarea şi incitarea ungurilor la genocidul împotriva românilor din Ardeal, precum şi la exterminarea minorităţii evreieşti.

 Iată, mai jos, un fragment semnificativ din cartea lui Ducso Csaba, anume ceea ce a numit a fi „jurămîntul de credinţă faţă de ilustra naţiune maghiară”, pe care l-a intitulat „Nem, kegyelem!” („Fără milă!”), fragment, de altfel, bine cunoscut iubitorilor de istorie:

 „Naţia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaşte decît victoria. În noi, ungurii, fierbe sîngele lui Attila, al lui Arpad şi al lui Gingis-Han... Eu nu aştept să vină răzbunarea, nu aştept! Voi ucide pe fiecare român care-mi va apărea în cale şi atunci nu va mai fi în Ardeal decît o singură naţionalitate, cea maghiară, naţia mea, sîngele meu! Îi voi stîrpi pe toţi valahii, îi voi trece prin tăişul sabiei pînă la ultimul! Fără milă! Noaptea, am să aprind satele româneşti. Voi spinteca locuitorii cu pumnalul meu. Am să le otrăvesc fîntînile. Am să le gîtuiesc pruncii. Voi fi fără milă! Nu voi avea milă de copii sau de muierile însărcinate. Îi voi ucide pe toţi! Răzbunare! Fără milă! Cruntă răzbunare!”.
Mureşenii de Cîmpie. Monumentul martirilor.
Ocupaţia hortystă din nord-vestul României a fost alungată definitiv la 25 Octombrie 1944, o dată cu eliberarea ultimei brazde de pămînt românesc, prin sacrificiul eroic al ostaşilor români şi sovietici. După ea, au rămas, pînă azi şi pentru vecie, la Ip, Trăznea, Sărmaş şi Moisei, la Mureşenii de Câmpie, Sucutard şi Nuşfalău, dar şi la Oarba de Mureş, Zalău, Satu Mare şi Carei, în alte sute de locuri, în tot Ardealul, URMELE MARTIRILOR. Monumentele şi cimitirele bunicilor noştri... Mărturii ale grozăviilor imprescriptibile comise de cotropitorii Patriei. Întru neuitare şi vigilenţă peste timp şi vremuri... 

Carei. Monumentul închinat Armatei Române, eliberatoare a Transilvaniei.
(http://www.fotocluboradea.ro/)