marți, 22 martie 2011

La Mizil, vorbind despre Dej

 

Paul Niculescu-Mizil (1923–2008) a fost unul dintre conducătorii de frunte ai Partidului Comunist Român, al cărui membru devenise în anul 1945. A făcut ani de puşcărie politică după lovitura de stat din 1989. Îl ştiam, fireşte, foarte bine, dar, de cunoscut personal, am avut plăcerea şi privilegiul de a-l cunoaşte spre sfîrşitul anilor ’90, cu ocazia unor întruniri şi conferinţe cu caracter istorico-politic, la care venerabilul intelectual socialist era invitat şi pe care le onora cu prezenţa şi erudiţia sa, de fiecare dată.
În vîrstă fiind şi cam suferind, Mizil venea cum putea şi cu ce putea, mai de fiecare dată sprijinindu-se în baston. Concursul de împrejurări a făcut să îl aduc eu la aceste evenimente sau să îl conduc la plecare acasă, cu maşina-mi personală. Aşa s-a ivit şi ocazia să mă invite, de cîteva ori, în casa lui din „zona televiziunii”, în sanctuarul său de la subsol, unde îşi avea amenajată biblioteca şi camera de lucru, pentru a discuta diverse. Era, întotdeauna, o gazdă agreabilă şi deferentă, un interlocutor plăcut, calm şi competent, luminos la chip, purtînd, întotdeauna un zîmbet abia perceptibil, dar parcă adesea trist şi amar...
Bătrînul avea idei şi convingeri ferme, fără a fi deloc un habotnic. În timpul conversaţiei te privea în ochi, cercetător şi sobru, părînd că vrea să te străpungă cu privirea spre a-ţi identifica şi procesa trăirile şi rostul, formaţia intelectuală şi filosofică. Ştiu sigur că, în ceea ce mă priveşte, nu l-am dezamăgit niciodată, iar cele două cuvinte pe care mi le-a adresat, laconic, dar atît de cald, la sfîrşitul fiecărei întîlniri pe care am avut-o cu el, „îţi mulţumesc”, precum şi strîngerea lui de mînă, m-au onorat, cu adevărat, ca nişte decoraţii.
În toamna anului 2001 l-am sunat la telefon, rugîndu-l să îmi acorde un interviu pentru o oarecare publicaţie, în legătură cu centenarul lui Gheorghiu-Dej, care urma să fie marcat în noiembrie. „Bine, tinere prieten, vino la mine în ziua... la ora... şi facem o discuţie pe tema asta. Apoi, o adaptezi tu ca interviu. Te deranjează? Hai, te aştept”. După discuţia pe care am avut-o în ziua stabilită, m-a condus pînă pe treptele casei, mi-a mulţumit (tot el!) cum făcea de obicei şi mi-a spus zîmbind, atenţionîndu-mă cu arătătorul: „Şi să nu uiţi, după ce apare interviul, să îmi aduci şi mie un exemplar al ziarului vostru”.
Redau aici, în cele ce urmează, interviul respectiv. Am păstrat şi titlul cu care el a fost publicat, în decembrie 2001.
PAUL NICULESCU-MIZIL:
„Gheorghe Gheorghiu-Dej a adus uriaşe servicii patriei române”


Stimate tovarăşe Niculescu, cînd l-aţi întîlnit prima dată pe Gheorghe Gheorghiu-Dej?

Despre Gheorghe Gheorghiu-Dej auzisem încă din 1933 de la părinţii mei, în timpul grevei muncitorilor ceferişti de la Atelierele Griviţa, el fiind unul din principalii conducători. De întîlnit, însă, l-am întîlnit după 1945, la activităţile politice la care participam. Începînd din acei ani am fost deseori în preajma lui, uneori primind sarcini chiar de la el.
 
Ce impresie v-a făcut atunci, cu ce impresie aţi rămas despre el?
Era un lider politic format în vîltoarea luptelor revoluţionare ale muncitorilor, inclusiv în anii de temniţă grea la care îl supusese regimul burghezo-moşieresc. În 1945 a devenit secretar-general al Partidului Comunist Român, calitate în care eu l-am cunoscut, iar impresia era una puternică. Se afirma ca un apărător al celor mulţi şi obidiţi, era devotat cauzei socialismului. Astăzi, pot să adaug că Gheorghiu-Dej a fost un partizan şi un făuritor al comunismului naţional, un remarcabil om politic şi conducător de stat, care, în ciuda erorilor şi abuzurilor săvîrşite, a adus uriaşe servicii patriei române. Cred că aceasta este imaginea pe care i-o va păstra istoria naţională.
Care sînt argumentele pentru o asemenea plasare a lui în istorie?
Faptele sale, realizările. El are merite istorice de necontestat, de numele său fiind legate eforturile pentru mobilizarea poporului în războiul antifascist, sub faimoasa lozincă „Totul pentru front, totul pentru victorie!”, refacerea şi reconstrucţia, într-o perioadă scurtă de timp, a economiei naţionale distruse de război. După Conferinţa Naţională a P.C.R. din octombrie 1945 – care, după cum ştiţi, a trasat sarcinile de bază şi directivele politice pentru industrializarea ţării – şi, ulterior, după instaurarea Republicii, România s-a angajat în uriaşa operă de construcţie social-economică, Gheorghiu-Dej avînd meritul istoric de a-şi fi asumat conducerea guvernării într-o asemenea perioadă, pe cît de complexă, pe atît de dificilă.
Sub conducerea sa, poporul a creat o industrie puternică, a realizat un vast program de electrificare a ţării, o agricultură modernă, bazată pe marile exploataţii agricole, au fost asigurate locuri de muncă pentru întreaga populaţie activă, s-a creat un sistem eficient de asigurări sociale, s-a realizat gratuitatea sănătăţii, analfabetismul a fost lichidat, s-a creat un sistem de învăţămînt gratuit, generalizîndu-se şcoala obligatorie de 8 ani, ştiinţele, cultura şi artele au cunoscut o puternică afirmare. De numele lui Gheorghiu-Dej şi al lui Petru Groza se leagă reinstaurarea, în 1945, a administraţiei româneşti în nord-vestul Ardealului. Dej are meritul principal în iniţierea şi formularea cererii României de retragere a trupelor sovietice de pe teritoriul ei, eveniment care a descătuşat potenţialul conducerii române de a promova o politică naţională. De altfel, este de notorietate opoziţia românilor faţă de planurile ce vizau în acea epocă subordonarea economiei naţionale, a forţelor armate şi politicii externe organismelor suprastatale.
În sfîrşit, aş mai aminti respingerea categorică a propunerii lui Valev de creare a aşa-zisului „Complex interstatal al Dunării de Jos”, în fapt, un plan ce prezenta riscurile fărîmiţării teritoriale a ţării, precum şi vestitul document al Plenarei C.C. al P.M.R., din aprilie 1964, intrat în istorie sub formula „Declaraţia de independenţă a României”. Acest document poate fi considerat, după părerea mea, testamentul politic al lui Gheorghiu-Dej, pe care s-au clădit realizările ulterioare ale României sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu, inclusiv denunţarea publică a invadării de către Uniunea Sovietică şi alte cîteva state socialiste a Cehoslovaciei, în 1968. Prin urmare, cea mai mare realizare a lui Gheorghiu-Dej a fost afirmarea, în ciuda greutăţilor întîmpinate, a independenţei şi suveranităţii naţionale a României.
A existat un cult al personalităţii lui Gheorghiu-Dej?
Aşa cum avea să o facă şi Ceauşescu, Dej a afirmat clar că nu  poate exista un tipar, un anumit model, în construirea societăţii socialiste, a societăţii în general. Cu toate acestea, nici unul, nici celălalt, nu s-au putut rupe de unele teze ale primei revoluţii socialiste din lume. Mă refer, între altele, la deţinerea monopolului politic în societate de către un singur partid, la ascuţirea luptei de clasă şi, desigur, la dezvoltarea cultului personalităţii, rezultat al concentrării în mîinile unei singure persoane a unei puteri politice prea mari. Dacă vreţi, şi sub acest aspect România făcea parte dintr-un sistem de ale cărui practici impuse nu se putea îndepărta prea mult.
Tovarăşe Niculescu, faptul că centenarul naşterii lui Gheorghiu-Dej nu a trecut neobservat, poate fi interpretat ca o tendinţă de reconsiderare a atitudinii oficiale faţă de personalitatea sa?
Eu cred că acest eveniment se cuvenea marcat. Unele organizaţii de stînga, printre care şi aceea a dvs., au făcut-o, deşi într-un cadru restrîns, mai degrabă modest. Nu observ, însă, vreo schimbare în ceea ce dvs. numiţi „atitudinea oficială” faţă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar constat că propaganda anticomunistă continuă să îl prezinte într-o postură exclusiv negativă. Ca şi pe Nicolae Ceauşescu, de altfel. Nu este o atitudine corectă, pentru că ea nu corespunde adevărului istoric şi este dăunătoare intereselor poporului şi imaginii României în lume.
Ce am fi putut face mai mult pentru a marca, după cum se cuvenea, această aniversare a lui Dej?
Dumneavoastră, ca organizaţie?
Noi toţi.
Aniversarea aceasta oferea prilejul unei acţiuni comune a tuturor celor ce au considerat necesar să o marcheze. Dacă unitatea stîngii socialiste nu este posibilă acum, de ce nu vă regăsiţi cu toţii măcar în asemenea acţiuni? ...Este important ce spuneţi, ca organizaţii, dar, mai ales, ce faceţi. Asta interesează.

Un comentariu:

Artistic Communism spunea...

Am citit cu placere articolul tau.
Ştiu şi eu cate ceva despre Tov. Mizil,nu prea multe ınsa, ai mei ıncercand din rasputeri sa ma tina departe de communism.Nu au reuşit.
Mama a fost ın conducerea judeteana Damboviata, trupa lui Gavanescu...
A scapat cine cum a putut. Unii au tradat şi au ramas ın continuare ın gaşka fascista iliesciana, altzi au fost nevoiti sa fuga...
Dureros,
Salutari Nicu şi mult succes!