Remember Gheorghe Gheorghiu-Dej

„Legal sau nu, muncitorii s-au adunat, au manifestat şi au luptat pentru apărarea drepturilor lor şi ale clasei din care fac parte. Iar dacă se interzicea dreptul de întrunire şi manifestare, ei erau datori s-o facă, erau datori să lupte, căci, înaintea oricăror legi, stă dreptul muncitorilor la viaţă”.

Pe 19 martie 1965, înceta din viaţă Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-secretar al  C.C. al Partidului Muncitoresc Român, preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Populare Române. Avea 63 de ani (născut în noiembrie, 1901). Singura dată cînd l-am văzut eu pe acest conducător al ţării a fost atunci, în acele zile, cînd se afla pe catafalc, depus în incinta Consiliului de Stat, din Palatul Republicii (fostul Palat Regal).

Eram un copil de cîţiva anişori, dar îmi amintesc starea de tristeţe şi emoţie generală ce cuprinsese societatea românească. Aş zice că starea oficială de doliu naţional se trăia de la sine. Gheorghiu-Dej era (fusese) un om şi un conducător popular şi, de aceea, foarte iubit de categorii largi de cetăţeni. Era un bărbat elegant, plăcut, şarmant, cu un timbru vocal agreabil, cu o intonaţie apăsată, care impunea atenţie şi respect. Întîlnirile sale cu mulţimile erau fireşti, entuziaste, dar fără fast exagerat sau artificial. Era întîmpinat de cetăţeni simpli, bărbaţi, femei, tineri şi vîrstici şi, fapt impresionant, de copii, de mulţi copii, care îl copleşeau cu îmbrăţiţări învolburate şi îi umpleau braţele cu flori şi cravate de pionier.



Dej, în mijlocul cetăţenilor. În stînga, în uniformă militară, Nicolae Ceauşescu.
http://multikult.transindex.ro/

Era firesc, prin urmare, ca şi la moartea sa prematură şi surprinzătoare, la catafalcul său, Gheorghiu-Dej să fie înconjurat de o mare de oameni. Copil fiind, am fost impresionat. Era un început de primăvară îngăduitor. Nici prea rece, nici prea cald. Pe atunci, oraşul era curat, lipsit de forfota specifică zilelor noastre. Asta, în ciuda faptului că tristul eveniment părea că adusese ţara întreagă în Capitală. Coloane nesfîrşite de oameni de toate vîrstele şi categoriile s-au rînduit, zile în şir, aşteptînd să ajungă în sediul Consiliului de Stat pentru a-i aduce şefului statului ultimul omagiu. Nu ştiu cîţi dintre ei au fost aduşi „cu serviciul”, adică din instituţii, organizat, dar, neîndoielnic, foarte mulţi au venit din propria lor dorinţă şi iniţiativă, din dragoste şi respect pentru cel ce fusese „tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej”.

Am fost şi eu la catafalc, cum spuneam. Împreună cu mama şi cu două vecine. Toate trei erau casnice şi aveau flori în mîini. Ştiu că ne-am aşezat la rînd pe Calea Victoriei, undeva între Cheiul Dîmboviţei şi Palatul Poştei, actualul Muzeu de Istorie a României. Mama spune că am stat vreo 4 ore, pînă am ajuns la catafalc. Rîndul se mişca încet, încet, dar continuu. Îmi aduc aminte că faţada dinspre fostul Comitet Central al partidului, pe unde se făcea accesul în Consiliul de Stat, era drapată de sus pînă jos cu o imensă pînză neagră, de doliu, pe care, dacă bine îmi amintesc, se afla prinsă stema aurie a Republicii, iar de-a dreapta şi de-a stînga se aflau drapelele roşu şi tricolor, dispuse vertical, de asemenea pe toată înălţimea clădirii. Şiruri de oameni ca acela la care stăteam noi, se înmănuncheau la intrarea în palat venind şi din alte direcţii, de pe alte străzi. Totul, într-o linişte şi ordine desăvîrşite, impresionante. 



Funeralii naţionale pentru Gheorghiu-Dej. Cortegiul trece prin Piaţa Sf. Gheorghe.
(blogul alexgalmeanu.com)

Nu am fost la funeralii. Mama s-a ferit de puzderia de popor care s-a adunat pe toată lungimea traseului de deplasare a cortegiului funerar, de acolo, din Piaţa Palatului şi, pe bulevardele centrale, Nicolae Bălcescu şi 1848 (actual I.C. Brătianu), Piaţa Unirii, Magistrala N-S (actualul Bd. Dimitrie Cantemir), B-dul Mărăşeşti, pînă la Parcul Libertăţii (actualmente Carol I). Am văzut ceremoniile la televizorul unor vecini, căci tata avea să cumpere primul televizor al familiei abia vreo două luni şi ceva mai tîrziu, de Întîi Mai.

 Sicriul înveşmîntat în tricolor, purtînd corpul marelui dispărut, a fost urcat pe un afet de tun, tras de un imens camion militar. Mulţime de oameni l-au însoţit pe ultimul drum. La intrarea în Parcul Libertăţii, „la farfurie”, cum mai e cunoscută Fîntîna Zodiacului, sicriul a fost coborît şi purtat pe umeri de mai mulţi ofiţeri, pe aleea centrală a parcului, apoi pe scări în sus, pînă la Mausoleu. După cuvîntările şi ceremonia funebre şi defilarea gărzii militare, în onorul salvelor de tun, a sirenelor industriale şi a claxoanelor de autovehicule din tot oraşul şi, am presupus, din toată ţara, sicriul a fost coborît în cripta centrală a rotondei Monumentului Eroilor Luptei pentru Libertatea Patriei şi a Poporului, pentru Socialism, cum era denumirea oficială a mausoleului. Un minut sau două, cît timp salutul sonor de adio a răsunat peste ţară, totul s-a oprit în loc – activităţi, oameni, autovehicule. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu mai era. România începea o nouă pagină de istorie...



(blogul alexgalmeanu.com)

(În viitoarea mea postare prezint un interviu despre Gheorghiu-Dej, pe care mi l-a acordat, în urmă cu mai mulţi ani, fostul demnitar comunist Paul Niculescu-Mizil, plecat între timp şi el dintre noi).