vineri, 18 martie 2011

Remember Gheorghe Gheorghiu-Dej

„Legal sau nu, muncitorii s-au adunat, au manifestat şi au luptat pentru apărarea drepturilor lor şi ale clasei din care fac parte. Iar dacă se interzicea dreptul de întrunire şi manifestare, ei erau datori s-o facă, erau datori să lupte, căci, înaintea oricăror legi, stă dreptul muncitorilor la viaţă”.

Pe 19 martie 1965, înceta din viaţă Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-secretar al  C.C. al Partidului Muncitoresc Român, preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Populare Române. Avea 63 de ani (născut în noiembrie, 1901). Singura dată cînd l-am văzut eu pe acest conducător al ţării a fost atunci, în acele zile, cînd se afla pe catafalc, depus în incinta Consiliului de Stat, din Palatul Republicii (fostul Palat Regal).
Eram un copil de cîţiva anişori, dar îmi amintesc starea de tristeţe şi emoţie generală ce cuprinsese societatea românească. Aş zice că starea oficială de doliu naţional se trăia de la sine. Gheorghiu-Dej era (fusese) un om şi un conducător popular şi, de aceea, foarte iubit de categorii largi de cetăţeni. Era un bărbat elegant, plăcut, şarmant, cu un timbru vocal agreabil, cu o intonaţie apăsată, care impunea atenţie şi respect. Întîlnirile sale cu mulţimile erau fireşti, entuziaste, dar fără fast exagerat sau artificial. Era întîmpinat de cetăţeni simpli, bărbaţi, femei, tineri şi vîrstici şi, fapt impresionant, de copii, de mulţi copii, care îl copleşeau cu îmbrăţiţări învolburate şi îi umpleau braţele cu flori şi cravate de pionier.

Dej, în mijlocul cetăţenilor. În stînga, în uniformă militară, Nicolae Ceauşescu.
http://multikult.transindex.ro/
Era firesc, prin urmare, ca şi la moartea sa prematură şi surprinzătoare, la catafalcul său, Gheorghiu-Dej să fie înconjurat de o mare de oameni. Copil fiind, am fost impresionat. Era un început de primăvară îngăduitor. Nici prea rece, nici prea cald. Pe atunci, oraşul era curat, lipsit de forfota specifică zilelor noastre. Asta, în ciuda faptului că tristul eveniment părea că adusese ţara întreagă în Capitală. Coloane nesfîrşite de oameni de toate vîrstele şi categoriile s-au rînduit, zile în şir, aşteptînd să ajungă în sediul Consiliului de Stat pentru a-i aduce şefului statului ultimul omagiu. Nu ştiu cîţi dintre ei au fost aduşi „cu serviciul”, adică din instituţii, organizat, dar, neîndoielnic, foarte mulţi au venit din propria lor dorinţă şi iniţiativă, din dragoste şi respect pentru cel ce fusese „tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej”.

Am fost şi eu la catafalc, cum spuneam. Împreună cu mama şi cu două vecine. Toate trei erau casnice şi aveau flori în mîini. Ştiu că ne-am aşezat la rînd pe Calea Victoriei, undeva între Cheiul Dîmboviţei şi Palatul Poştei, actualul Muzeu de Istorie a României. Mama spune că am stat vreo 4 ore, pînă am ajuns la catafalc. Rîndul se mişca încet, încet, dar continuu. Îmi aduc aminte că faţada dinspre fostul Comitet Central al partidului, pe unde se făcea accesul în Consiliul de Stat, era drapată de sus pînă jos cu o imensă pînză neagră, de doliu, pe care, dacă bine îmi amintesc, se afla prinsă stema aurie a Republicii, iar de-a dreapta şi de-a stînga se aflau drapelele roşu şi tricolor, dispuse vertical, de asemenea pe toată înălţimea clădirii. Şiruri de oameni ca acela la care stăteam noi, se înmănuncheau la intrarea în palat venind şi din alte direcţii, de pe alte străzi. Totul, într-o linişte şi ordine desăvîrşite, impresionante. 

Funeralii naţionale pentru Gheorghiu-Dej. Cortegiul trece prin Piaţa Sf. Gheorghe.
(blogul alexgalmeanu.com)
Nu am fost la funeralii. Mama s-a ferit de puzderia de popor care s-a adunat pe toată lungimea traseului de deplasare a cortegiului funerar, de acolo, din Piaţa Palatului şi, pe bulevardele centrale, Nicolae Bălcescu şi 1848 (actual I.C. Brătianu), Piaţa Unirii, Magistrala N-S (actualul Bd. Dimitrie Cantemir), B-dul Mărăşeşti, pînă la Parcul Libertăţii (actualmente Carol I). Am văzut ceremoniile la televizorul unor vecini, căci tata avea să cumpere primul televizor al familiei abia vreo două luni şi ceva mai tîrziu, de Întîi Mai.

 Sicriul înveşmîntat în tricolor, purtînd corpul marelui dispărut, a fost urcat pe un afet de tun, tras de un imens camion militar. Mulţime de oameni l-au însoţit pe ultimul drum. La intrarea în Parcul Libertăţii, „la farfurie”, cum mai e cunoscută Fîntîna Zodiacului, sicriul a fost coborît şi purtat pe umeri de mai mulţi ofiţeri, pe aleea centrală a parcului, apoi pe scări în sus, pînă la Mausoleu. După cuvîntările şi ceremonia funebre şi defilarea gărzii militare, în onorul salvelor de tun, a sirenelor industriale şi a claxoanelor de autovehicule din tot oraşul şi, am presupus, din toată ţara, sicriul a fost coborît în cripta centrală a rotondei Monumentului Eroilor Luptei pentru Libertatea Patriei şi a Poporului, pentru Socialism, cum era denumirea oficială a mausoleului. Un minut sau două, cît timp salutul sonor de adio a răsunat peste ţară, totul s-a oprit în loc – activităţi, oameni, autovehicule. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu mai era. România începea o nouă pagină de istorie...

(blogul alexgalmeanu.com)
(În viitoarea mea postare prezint un interviu despre Gheorghiu-Dej, pe care mi l-a acordat, în urmă cu mai mulţi ani, fostul demnitar comunist Paul Niculescu-Mizil, plecat între timp şi el dintre noi).  

7 comentarii:

Artistic Communism spunea...

Nu ştiu care erau legile pe vremea aceea, ınsa astazi suntem datori sa luptam legal
sau ilegal ımpotriva legilor sclaviste care
nu sunt facute pentru noi ci ımpotriva noastra.
Şi nu avem nimic de pierdut, aşa cum spunea şi Marx decat lanturile de la picioare!

Ku respekt,
O zii bana!

Nicolae Nicu spunea...

În citatul pe care l-am redat, Gheorghiu-Dej se referă la legi din perioada anterioară lui 23 August 1944. Este un fragment din pledoaria sa, din postura de inculpat în procesul intentat muncitorilor grevişti de la Atelierele CFR Griviţa, proces care s-a soluţionat cu condamnări grele pentru muncitori, inclusiv pentru Gheorghiu-Dej, el fiind unul dintre conducătorii grevei. Avea să stea în puşcărie aproape 12 ani, pînă cu cîteva zile înainte de 23 August 1944, cînd a evadat şi a participat la evenimentele revoluţionare din acea zi şi din perioada următoare, ca reprezentant al Comitetului Central al Partidul Comunist Român.

Valerius spunea...

Relatările dv. referitoare la momentul morții lui Gh. Gh. Dej concordă cu imaginile pe care le-am văzut în ”Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”. Când am văzut acele imagini am crezut că acea ordine a fost impusă de organele cu atribuții în acest domeniu. Așadar a fost o ordine neimpusă, ca manifestare a unei considerații pentru defunct.

Nicolae Nicu spunea...

Vă dau cuvîntul de onoare că nu am văzut filmul despre care vorbiţi, decît numai cîteva secvenţe pe un post tv, în care Ceauşescu apărea în vizita în RPD Coreană. Am schimbat canalul înţelegînd că, pur şi simplu, am de-a face cu aceeaşi perfidă propagandă anticeauşistă, dirijată din şi, deseori, elaborată în centralele antiromâneşti, şi acum, ca şi de zeci de ani.

Ceea ce am relatat în text am trăit şi este, desigur, doar imaginea vagă a ceea ce îmi mai amintesc. Mai sînt şi alte amintiri din acei ani, dar le voi evoca în spaţiul şi la timpul potrivite.

Nicolae Nicu spunea...

Revin şi spun că, pentru a fi corecţi şi întru respect pentru adevăr, cei care atunci eram doar copii, ar trebui să presupunem, ca fiind o chestiune firească şi logică, faptul că la funeraliile şefului statului trebuie că a existat şi o ordine impusă de autorităţi, că, neîndoielnic, au fost organizate deplasări la catafalc de către instituţii şi "colectivele de oameni ai muncii" sub conducerea organizaţiilor de partid, a directorilor, preşedinţilor locali etc. Şi, nu mi se pare nimic în neregulă.

Crede cineva că la funeraliile lui JF Kennedy a fost altcumva? Că ordinea a venit, exclusiv, de la sine? Evident că, în asemenea situaţii, se impun măsuri organizatorice, evident că se formează un comitet de organizare a evenimentului, cu tot ce rezultă de aici.

Eu spun, doar, că ştiu sigur că la funeraliile lui Gheorghiu-Dej, om respectat şi îndrăgit de o mare parte a poporului, foarte mulţi cetăţeni, inclusiv din provincie, au participat din proprie dorinţă. Pot fi, desigur, de acord că unii s-au dus din pură curiozitate, aşa cum se întîmplă mereu în împrejurări din acestea. Asta, însă, nu schimbă cu nimic datele realităţii.

vgeorgicas spunea...

Am gasit acest post abia acum, prin domnul Valerius.
Tin sa confirm ce a descris asici proprietarul blogului.
Eram in clasele elementare la Scoala 3 de pe Titulescu. Pe noi ne-a dus cu clasa in Piata Victoriei unde am vizitat Biroul unde lucrase Gheorghiu Dej. Ordinea era aceea pe care a descris-o autorul. Liniste, fara imbulzeala si fara sa se vada persoane care sa impuna ceva.
Funerariile le-am urmarit la TV. Nu-mi aduc aminte prea multe in afara de atmosfera solemna de doliu. Doar cind s-a scos sicriul de unde era depus, tin minte tipetele disperate unei femei "Gheorghe Gheoghiu... " asa cum se facea la tara la inmormintari, dar nimic deplast sau exagerat.
Am mai trait in direct si criza rachetelor din Cuba si momentul retragerii armatei rusesti de ocupatie din Romania. Dar astea sint alte povesti.
Daca proprietarl blogului este interesat, pot contribui cu amintirile mele.

Nicolae Nicu spunea...

@vgeorgicas
Sînteţi binevenit. Mulţumiri anticipate!