Asasinarea lui I. G. Duca

 

Sursa foto: https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ion_Gheorghe_Duca

     În seara de 29 decembrie 1933, la orele 22, primul-ministru al României, I. G. Duca, a fost împușcat în Gara Sinaia. După întrevederea pe care ilustrul om politic liberal o avusese în acea seară la Castelul Peleș cu Regele Carol al II-lea, care îl convocase oarecum intempestiv, sub pretextul unei discuții pe marginea necesității schimbării unui important oficial guvernamental, Duca a sosit în alveola din spatele gării cu mașina, a coborît singur, a traversat salonul de așteptare al gării și în momentul în care se pregătea să urce în vagonul ministerial al trenului care urma să îl aducă la București, marele demnitar al Statului Român – fără gardă personală și fără supraveghere perimetrală a agenților de siguranță – a fost doborît de cinci gloanțe de revolver, trase din spatele său de la mică distanță de un grup alcătuit de trei atentatori. A murit instantaneu. Abia împlinise 54 de ani.

     În scurtă vreme, toți cei trei ucigași au fost prinși de poliție și arestați. S-a dovedit că grupul fusese constituit și condus de un anume Nicolae Constantinescu, originar din Galați, economist de profesie, absolvent al Școlii Comerciale din București (actuala Academie de Studii Economice din Piața Romană). Ceilalți atacatori erau doi tineri machedoni, cetățeni români, născuți pe teritorii de la sud de Balcani, Doru Belimace, absolvent de Litere și student la Facultatea de Drept și Ion (Iancu) Caranica, gazetar și student la economie. Toți s-au declarat membri ai organizației extremiste de dreapta ”Garda de Fier” (redenumită ulterior ”Mișcarea Legionară”). Grupul a devenit cunoscut în timp sub porecla ”Nicador” (”nicadorii”), acronim format din primele litere ale prenumelui conducătorului grupului de asasini, din primele două litere ale numelui de familie al celui de-al doilea și primele trei litere ale prenumelui celui de-al treilea membru al grupului (Nicolae Constantinescu, Caranica Iancu, Doru Belimace).

     Imediat, autoritățile statului declară Starea de asediu în toată țara și instituie măsuri severe de represiune și cenzură mai ales în centrele universitare. Ziarele legionare ”Calendarul” și ”Cuvîntul” sînt suspendate. Sînt arestați înalți demnitari ai Gărzii de Fier, precum generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino, zis și ”Grănicerul”, în a cărui casă a fost organizat atentatul și unde fusese găzduit Corneliu Zelea Codreanu, căpetenia numitei organizații extremist-teroriste, Dragoș Protopopescu, poetul Nechifor Crainic, precum și Nae Ionescu, publicist, eseist și filosof, director al ziarului ”Cuvîntul” și ideolog al mișcării gardiste. Se fac percheziții chiar și la domiciliile unor demnitari liberali - istoricul Gheorghe Brătianu și diplomatul Viorel Tilea (viitor ambasador al României la Londra, soțul poetei și pianistei Cella Delavrancea, fiică a marelui scriitor Barbu Ștefănescu-Delavrancea), ambii cu oarece simpatii și conexiuni gardiste, suspectați de posibile legături cu atentatorii (finalmente, legături nedovedite). Corneliu Zelea Codreanu nu a putut fi arestat, întrucît el dispăruse de la toate adresele cunoscute încă de două săptămîni. Ce se întîmplase?

     În zilele de 20-22 decembrie 1933, așadar cu circa o săptămînă înainte de asasinarea lui Duca, au avut loc alegeri generale. În campania electorală, principalul adversar al liberalilor se prefigurase a fi formațiunea ”Garda de Fier”, depozitara unor importante resurse de simpatie publică mai ales în mediul rural neaoș. În aceste condiții, liberalii (dar nu numai ei, evident) s-au prevalat de pretextul pericolului ascensiunii extremismului de dreapta în Parlament și, printr-o ordonanță a Guvernului în exercițiu condus de I. G. Duca, șeful P.N.L., dizolvă ”Garda de Fier” în chiar preziua închiderii depunerii candidaturilor la alegeri și radiază practic de pe buletinele de vot această organizație (9 decembrie). Așadar, vechile năravuri politice și abuzuri electorale pe care le practicau țărăniștii și, cu deosebire, liberalii, au făcut ca aceștia din urmă să își asigure ”victoria” în alegeri (cu jumătate din voturi!) și să își conserve astfel guvernarea. Mai mult, în urma unor tulburări sociale comise anterior în diferite centre studențești din țară de către membri și simpatizanți ai Gărzii, reprimate sîngeros de către autorități, guvernul a ordonat arestări masive în rîndurile acestora și anchetarea lor.

     Sfătuit chiar de Puiu Dumitrescu, membru al camarilei regale (”om groaznic și teribil de vulgar”, după cum îl caracterizase regina Maria), secretar al lui Carol al II-lea, să ceră audiență la rege în aceste chestiuni, și refuzat fiind de suveran, Corneliu Zelea Codreanu dispare fără urmă, la sugestia discretă a aceluiași secretar regal, a doua zi după decretul de dizolvare a Gărzii de Fier, ajutat fiind de generalul Zizi Cantacuzino-Grănicerul, pe care ”Căpitanul” îl lasă înlocuitor al său la comanda acesteia. Interesant este și faptul că Eugen Cristescu, înalt funcționar al Direcției Generale a Poliției la acea dată, viitor director al Serviciului Secret de Informații (Siguranța Statului), a mărturisit că era la curent cu pregătirea atentatului asupra lui I. G. Duca, știa că totul s-a organizat în casa generalului Cantacuzino cu consimțămîntul lui Corneliu Zelea Codreanu, susținînd și că a cerut personal aprobarea pentru percheziția domiciliară a acestora și arestarea lor la momentul respectiv, precum și întărirea protecției personale a primului-ministru. Măsurile de siguranță propuse au fost respinse însă chiar de I. G. Duca, sub motivul evitării în acea perioadă preelectorală a producerii unui scandal public contraproductiv pentru liberali, dar care, în condițiile date, ar fi putut deveni un scandal cu efecte favorabile asupra imaginii gardiștilor și percepției lor sociale.

     Convocarea primului-ministru de către rege la Peleș pentru seara zilei de 29 decembrie nu a fost o știre pusă la dispoziția presei și opiniei publice, dar, precum se vede și după cum s-a subînțeles încă de atunci, grupul de asasini gardiști au fost prezenți la locul și timpul potrivite îndeplinirii cu succes a misiunii de lichidare a primului-ministru, în lejeritatea condițiilor oferite de facilități...

”Demnitatea omului ca ins”

(in memoriam Nichita și Amza)

   ”Demnitatea omului ca ins nu are nici o importanță dacă demnitatea națiunii și statului ei nu este în vigoare.

   Ca să lupți și ca să merite să lupți pentru demnitatea personală, statul, mai înainte de orice, trebuie asigurat și ridicat chiar și cu prețul sacrificiului definitiv la măreție. Nimic nu este mult, cînd este vorba de organismul nostru comun, de viața noastră fundamentală: statul nostru, țara noastră, starea noastră generală și sublimă, în deplină viteză a luminii, iluminîndu-ne.

   Excesul de individualitate și de ins poate fi o amăgire, un opiu, o otravă, dacă nu se așază la discreția istorică a țării în sine, dacă, rîu fiind, nu se varsă în fluviul ei.

   Urma nu scapă turma, iar partea nu desăvîrșește întregul decît integrîndu-se întregului indivizibil.

   Adolescent fiind am luptat să exist ca individ, să mă definesc ca ins, să-mi cuprind sufletul în noțiunea de valoare. Cînd am cucerit această conștiință, mi-am dat seama că ea aparține mai întîi poporului meu iar mie ca demnitate și individualitate, numai în măsura în care în mod real aparține poporului.

   Măreția țării mele a devenit scopul și pricina existenței mele. Dragostea pentru om și principala emanație a omului, omenia, e specifică țării mele. Dragostea pentru omul ca om în genere e sămînța măreției țării mele. Ea se va împlini și numai împlinindu-se insul meu se va lumina de unicitate.

   De la zero la unu miracolul se va diversifica, de la zero la unu, de la unu la electron, de la zero la iarbă, de la zero la strigăt...

   Adevărata individualitate începe prin uitarea cifrei unu, după ce te-ai uluit de ea.

   A-ți servi în mod total țara, nu este o îndatorire, ci un drept.

   A-ți servi în mod total țara, nu este o obediență, ci o fericire”.

Din volumul ”Respirări”, pag. 13-14. Ed. Sport-Turism, București, 1982.

AMZA PELLEA (1931-1983),
în rolul lui Mihai Viteazul (film, 1971)

                            ”Copii ai poeziei, în război înving armele iar nu steagurile”.

   Nichita Stănescu

Adrian Păunescu - 80 de ani de la naștere

     Adrian Păunescu, unul dintre cei mai prodigioşi poeţi şi gazetari români pe care i-a dat cultura naţională de la Eminescu încoace, ar fi împlinit azi 80 de ani. În noiembrie 2010, am plîns şi eu cu ochii sufletului la sfîrşitul grăbit al poetului. M-am întrebat atunci, privind în jurul nostru, şi mă întreb şi azi, dacă a suferit societatea românească, într-adevăr, un impact emoţional de tristețe și recunoştinţă la moartea poetului sau, mai degrabă, nu? 

     Conştientizam noi atunci că, prin nefericita împrejurare, tocmai ne pierdusem ireversibil privilegiul de a fi contemporani cu un român unic prin dimensiuni artistice şi conştiinţă naţională, prin moştenirea culturală mîntuitoare pe care a lasat-o posterităţii? Sau, poate, pentru noi Păunescu nu a fost decît ”un poet notabil”, cum într-atît de nedrept și în derizoriu îl considera Uniunea Scriitorilor din România la moartea lui, şi-atît?

     În ţara noastră rătăcindă – pe care o dispreţuim şi o alungăm din noi imputîndu-i ei toate durerile şi suferinţele noastre, toate greşelile noastre, toate neghiobiile şi nevredniciile noastre, toate vrăşmăşiile, dezertările şi trădările noastre, în fine imputîndu-i ei toată nimicnicia care ne caracterizează ca societate astăzi, ca şi în alte perioade de-a lungul vremii – aşadar în ţara asta a noastră, îndemnul de ultimă respirare a poetului „purtaţi-vă de grijă, fraţii mei, păziţi-vă şi inima, şi gîndul” nu îmi pare deloc a fi, mai ales într-o epocă precum aceasta pe care o trăim, un răsfăţ poetic dezolant și agonizant al soldatului muribund pe cîmpul de bătaie al dezrobirii Patriei, ca îndemn la resemnare şi conservarea de sine a fiecăruia, ci îmi apare a fi desluşit o dramatică predare, cu nădejde, a bastonului de mareşal, chiar un ordin de luptă, către urmași!

România ultimului bal

În loc să fim o țară numai frați,

Simțim, în noua epocă barbară,

C-am fost, în viața noastră blestemați

S-ajungem chiriași, la noi în țară.

 

Din tot ce facem, nu avem nimic,

Ne macină străine interese,

Făina noastră n-are spor nici pic,

Nici pîinea în cuptor nu ne mai iese.

 

Trăim același tragic simțămînt,

Sub politicieni și sub contabili,

Că noi, ca neam, avem destinul frînt

Și sîntem de prisos și nerentabili.

 

Umili, ne cerem scuze de la toți,

Că nu ne-au chinuit destul în viață,

Și ne conduc niște fanarioți,

Ce pe cei mici trădarea îi învață.

 

Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi,

De zici că ești din neam ce nu se lasă,

Cînd am ajuns în țara noastră slugi

Și sîntem cerșetori la noi acasă?

 

Și vii, și morți, amestecați, acum,

Dispuși să emigreze se arată,

Mormintele se pregătesc de drum,

În România deromânizată.

 

Sus-pușii nu mai au nimica sfînt,

Ca pe cravate, jurămîntu-și schimbă,

Nu mai avem nici fabrici, nici pămînt,

Vorbim și limba noastră-n altă limbă.

 

Și-acum, se-aude clopotul fatal,

Vin vremuri de urgie și de grindeni

Și este seara ultimului bal,

Din zori, vom fi români de pretutindeni.

 

Probabil, mîine-aici va fi pustiu

Și toți, în pribegie vom porni-o,

Drum bun, popor pierdut la un pariu,

Adio, mamă, Patrie, adio!

 

 Adrian Păunescu - din volumul Tragedia Națională, 1997, Editura Păunescu și Fundația Iubirea.