În staţia RATB, din Prelungirea Ferentari, ne aflăm cîteva persoane. În aşteptarea autobuzului, răsfoiesc ziarul. Vizavi, lîngă fostul restaurant „Vadul Nou” de la parterul blocului cu 10 etaje, o bodegă amenajată într-o baracă metalică este plină cu muşterii. Bucureşteni de prin partea locului. Dinăuntru, răzbate bezmetic văicăreala manelistă aferentă.
E seară şi e frig, iar aşteptarea autobuzului pare lungă. La doi paşi de mine, un nod de fată dă semne de nerăbdare, legănîndu-se de paltonul mamă-si. De peste drum, agresiunea fonică nu conteneşte. Deodată, pe uşa bodegii iese în stradă un cetăţean între două vîrste, turmentat de băutură şi-atîta democraţie, bălăbănindu-se pînă la marginea trotuarului. Se opreşte la bordură, se caută în pantaloni, găseşte, scoate şi, cu aerul celei mai fireşti libertăţi din lume, în văzul tuturor celor care ne aflăm dincoace, în staţia de autobuz, îşi deşartă conţinutul pe caldarîm, timp în care aşteaptă impasibil cu mîinile în buzunare! Scena este paralizantă.
După ce-şi termină prestaţia către natură, beţivul nu-şi mai returnează dedesubtul şi, aşa cum se găsea, traversează strada inevitabil spre noi! Acum situaţia devine, de-a dreptul, insuportabilă. Oamenii se feresc jenaţi, ruşinea este generală şi copleşitoare. Privirea mi se întretaie cu a femeii din apropiere care, vădit scandalizată, îşi apără fetiţa de imaginea obscenă. Nu-i pot susţine privirea. Simt că mi se înmoaie picioarele şi că roşesc până în vîrful urechilor. În secunda asta nu mai am nici un motiv, dar chiar nici unul, să mă mîndresc că sînt bărbat. Aş vrea să mă pot evapora şi să nu fiu aici.
Un domn mai în vîrstă îl avertizează cu severitate pe beţiv să se încheie la nădragi. Individul se blochează o secundă locului şchiopătîndu-şi genunchii, aruncă o privire incertă, la semi-înălţime, ca curca-n lemne, se linge pe buze dizgraţios, parcă încercînd să priceapă ce vrea domnul mai în vîrstă de la el, apoi bălmăjeşte o înjurătură neclară şi îşi reia drumul. Se îndepărtează încet, împleticindu-se pe lîngă zidurile caselor, lăsînd în urma sa murmure de ocară amestecată cu repulsie infinită. Spre disperarea mea, autobuzul încă întîrzie, iar de a mă evapora nici nu poate fi vorba... Iertaţi-mă, Doamnă!
10 comentarii:
Nicule, ce parere ai de faptul ca, pe vremea comunistilor, asa ceva ar fi fost de neconceput? Si ma refer atit la faptul ca gestul betivului nu s-ar fi produs, cit si, daca totusi s-ar fi produs, la reactia celor din jur!
Bine facea Çeauşescu ca arunca la Canal toate jigodiile!Ştia el ca alta solutie nu exista.
@Augustin
Civilizaţia individului, ca şi a societăţii în ansamblul ei, ţine fără doar şi poate şi de civilizaţia regimului politic, a orînduirii. Dar, în acelaşi timp, mi se pare că civilizaţia e însăşi condiţia de sine - a simţurilor specifice elementare, a minimei instrucţii şi educaţii, a dramului de raţiune şi de etică manifestă -, de care omul, atît în ipostaza sa socială, colectivă, cît şi în aceea individuală sau, de-a dreptul, intimă, nu se poate lepăda fără riscul propriei disoluţii.
Cînd, însă, individul îşi asumă, conştient ori nu, un asemenea risc, indiferent de caracterul şi calitatea circumstanţelor în care se află, el nu poate şi nu are dreptul moral să invoce în favoarea sa vreo scuză pentru comportamentul şi faptele sale şi pentru consecinţele ce decurg din acestea.
Nu am nici o dovadă că un caz ca acesta, oricum ieşit din comun, nu s-ar fi putut produce şi pe vremea ailaltă. Căci, indivizi ca acesta nu de frică nu ştiu, ci de ruşine, de civilitate, de condiţia elementară de om. Iar condiţia de om nu poate şi nu trebuie să fie o obligaţie impusă prin regim politic, juridic sau de nu ştiu ce altă natură, ci o condiţie subînţeleasă, asumată liber, responsabil, firesc, de către fiecare individ şi colectivitate.
Reacţia publică? Nu cred că ar fi fost mult diferită, căci o atare reacţie nu vine neapărat dintr-un anume spirit politic, superior, ci mai firesc dintr-unul civic, al educaţiei personale şi social-cetăţeneşti. În fond, ce puteam noi, martorii comportamentului său, să facem mai mult? Să-i returnăm noi dedesubturile şi să-l încheiem la pantaloni? Poate să sunăm la... 112? Sau, să-i ardem două perechi de palme, nesimţitului, să audă cîinii în Giurgiu? Ar fi fost un demers corectiv şi coercitiv mult prea tardiv la vîrsta lui.
De altfel, la vîrsta pe care o are, e de presupus că pe vremea ailaltă, a constrîngerilor comportamentale să zicem, individul a putut beneficia de aceleaşi împrejurări educaţionale cu ale cetăţenilor exemplari sau ireproşabili de astăzi. Care, la rîndul lor, sînt şi ei trăitori în aceleaşi împrejurări sociale de azi, în care îşi face de cap, dezumanizîndu-se, individul acesta. Precum vedem, însă, ei îşi respectă netulburaţi de vremuri şi împrejurări condiţia de sine.
@ArtCo
Să ştii că asta e o pură legendă. Ceauşescu nu a "aruncat" pe nimeni la Canal. Canalul (Dunăre-Marea Neagră) s-a construit în anii '80 de către întreprinderi specializate de construcţie, mobilizate din toată ţara, de către unităţi ale Armatei, de brigăzi ale UTC şi alte structuri ale tineretului, formaţiuni de muncă alcătuite din meseriaşi-deţinuţi de drept comun (deţinuţii politici fuseseră eliberaţi de 20 de ani), brigăzi de muncă patriotică etc.
Fiecare din acestea a răspuns de cîte un sector al şantierului, pe o anumită porţiune a lucrării. Derbedeii, beţivanii, declasaţii, scursurile umane, în general, nu aveau ce căuta pe şantiere de o asemenea complexitate şi importanţă naţională.
În perioada 1951-1953 s-au început lucrările la acest Canal (nu Ceauşescu era la putere atunci), dar au fost abandonate timp de 30 de ani, din cauza incapacităţilor tehnice şi financiare şi a dificultăţilor pe care complexa lucrare le-a generat. În cei doi ani, pe lîngă muncitori, militari, voluntari, batalioane disciplinare şi deţinuţi de drept comun, pe şantier au lucrat şi sute de deţinuţi politici.
În special din rîndurile acestora din urmă au murit foarte mulţi, din cauza condiţiilor infernale de muncă, a restricţiilor şi constrîngerilor foarte severe, neîngrijirii medicale şi a tratamentului brutal, inuman, la care erau supuşi unii dintre ei de către gardieni şi de către alţi deţinuţi. La acestea se adăuga, fatalmente, faptul că "politicii", în general, erau oameni care, prin profilul activităţilor lor curente, profesionale, erau nedeprinşi cu silnicii fizice şi psihice şi cu condiţii precare de viaţă.
Cred că tu la "acest" Canal te referi...
Evenimente de genul celui relatat ne inunda vietile. Lumea s-a declasat daca pot sa ma exprim asa, a decazut lamentabil. Ne cufundam intr-o civilizatie de gen "bazar" in loc sa aspiram la ceva mai inalt. Chiar daca noi, cativa indivizi vrem sa iesim si sa ne scuturam de noroi, nu putem. Este o forta centripeta care ne trage in mijlocul glodului. Habar nu am unde e solutia si daca ea poate fi aplicata in timpul vietii noastre.
Nicu, ımi dai voie sa te contrazic putin?:))
La canal, credema ca nu erau numai detinuti politici.Uite un exemplu.Aveam cand locuiam ın Romania, ın copilarie un tip pe scara care era şofer de autobuz la İRTA cum se numea atunci pe undeva prin zona Gaeştiului.Tipul asta a facut nişte furaciuni (motorina) şi s-a trezit la Canal.
@ArtCo
Contrazice-mă cît doreşti, fără probleme. Cînd avem argumente reale, e normal şi util să ne contra-opinăm. Altfel, cum să găsim adevărul?
Dar, te rog să citeşti mai cu atenţie ce am scris. Eu nu am spus deloc, ci dimpotrivă, că la canal ar fi fost "numai deţinuţi politici". LA CONSTRUCŢIA SA DIN ANII'80, PE ŞANTIER NU AU FOST FOLOSIŢI DEŢINUŢI POLITICI. EI FUSESERĂ ELIBERAŢI DIN PUŞCĂRII CU 20 DE ANI ÎN URMĂ!
În rest, chiar ai dreptate. Unii lucrători au fost trimişi pe şantierul construcţiei canalului, de către întreprinderile în care lucrau, ca măsură disciplinară, dar numai dacă, fireşte, întreprinderea respectivă era angajată cu oameni în lucrările de acolo sau, dacă nu, prin transfer de serviciu. Şoferii, cu atît mai mult, căci cele mai multe dintre autobazele din ţară erau angajate cu oameni şi utilaje în lucrări.
Concret, şoferii erau detaşaţi la Canal, unii forţat, dar, cei mai mulţi, benevol, unde lucrau 3 luni, după care reveneau acasă. Dacă voiau, se mai duceau 3 luni în anul respectiv. Unii au preferat să lucreze numai la Canal, din motive personale, dar argumentul de bază era salariul foarte mare, care putea ajunge la de 2-3 ori mai mult decît salariul pe care omul îl avea la el în întreprindere. Un şofer de basculantă sau de utilaj greu putea lua între 7 şi 12 mii de lei pe lună, ceea ce, în cîteva luni, îl putea face cu o mică avere, la puterea de cumpărare de atunci. Normal că îi convenea.
Cunosc bine aspectul, întrucît am avut membru de familie care a lucrat la canal, ca şofer pe basculantă de 17 tone, între 1981 şi 1986 (l-am vizitat şi eu, în tabăra unde era cazat cu tovarăşii lui, în com. Cumpăna, lîngă Constanţa, vara, cînd mă duceam în concediu la mare. Multe de povestit ar fi). Lucra cîte 6 luni pe an, 3 şi 3, şi abia aştepta să îi vină rîndul să plece. Erau cazuri cînd, unii şoferi din autobază se duceau "cu dreptul" la şef să îl treacă pe listă la şantier. Şi locurile, ha!, erau ocupate. În fine...
Am vrut să spun că, în orice caz, la Canal nu erau trimise scursuri umane, derbedei luaţi de pe stradă (deşi poate, de acord cu tine, asta ar trebui să le fie soarta unora ca ei). Chiar deţinuţii de drept comun care au fost trimişi din penienciare, în echipe, acolo, nu erau nişte nenorociţi fără căpătîi, ci oameni apreciaţi ca meseriaşi, fie ei lăcătuşi, montatori, betonişti, dulgheri, şoferi, mecanici etc. Pentru ei, era un privilegiu excepţional să muncească pe şantier, cu ceva avantaje de diminuare a pedepsei şi cu ceva bani primiţi din muncă şi nu să îşi mănîncele zilele şi sănătatea închişi în celulă.
”În fond, ce puteam noi, martorii comportamentului său, să facem mai mult? Să-i returnăm noi dedesubturile şi să-l încheiem la pantaloni? Poate să sunăm la... 112? Sau, să-i ardem două perechi de palme, nesimţitului, să audă cîinii în Giurgiu? Ar fi fost un demers corectiv şi coercitiv mult prea tardiv la vîrsta lui.”
Apariția unor astfel de cazuri și dificultatea rezolvării lor mi-o explic prin criza valorilor manifestată la nivelul întregii societății, criză care a înghițit economia, politica, dreptul, morala însăși. Oricare comunitate așezată își creează regulile ei, anticorpii morali pentru virușii care infectează comportamentul unor indivizi. Probabil că în lumea așezată a satului de odinioară bețivanul respectiv ar fi primit o sfântă bătaie. Chiar și în lumea deținuților există o ierarhie valorică, există reguli. De exemplu, din punct de vedere moral, pedofilii sunt situați pe cea mai de jos treaptă, chiar sub criminali.
Dar societatea noastră este o societate tulbure, bolnavă, iar bolile ei țin de esența ei. Faptul că un individ primitiv defilează cu organul genital în văzul copiilor și al femeilor de pe stradă nu este o incident, ci o consecință previzibilă a sistemului social în care mass-media, îndeosebi televiziunile, deversează zilnic tone de pornografie și violență. Nu doar indivizii primitivi sunt victimele acestui sistem bolnav, ci fiecare dintre noi, mai mult sau mai puțin. Îmi dau seama cât de mult am fost pervertit când, de pildă, constat că pot mânca fără probleme privind un documentar despre atrocitățile conflictelor militare din diferite zone ale Pământului.
În cometariul meu anterior am exagerat, absolvindu-l pe individ de orice responsabilitate și plasând întreaga vină asupra sistemului.
Dar rămân la convingerea că sistemul social în care trăim este alienant.
Arest cetățenesc. Săltat, eventual fotografiat, dus la prima secție de poliție de un grup de oameni, vărsat acolo. Primează, vine înaintea celui polițienesc.
Știu că nu e posibil pentru că statul polițienesc descurajează comportamentul cetățenesc normal. Doar comentam.
Posibil ca, mai încolo, să mă uit la vreun film american în care e normal să trîntești cu fața pe asfalt vreun "suspect", sub amenințarea armelor, pentru că, nu-i așa, îl "protejează și servesc", sub jurămînt. Cam ca la noi. Mă voi simți apărat. Neapărat!
Trimiteți un comentariu