vineri, 29 aprilie 2011

Unu' mai socialist...


Precum se ştie, după 1989 ideea reconstituirii sau reînfiinţării partidului comunist s-a reafirmat din cînd în cînd. Mai de fiecare dată, însă, iniţiativele au venit la modul aventurist şi inconsistent, ori, au fost materializate de-a dreptul diletant, motiv pentru care, evident, ele au sfîrşit într-un ridicol total. Probabil că democraţia originală postdecembristă a purtat şi cultivat, încă de la începuturile ei, interesul compromiterii şi înecării definitive în penibil a ideii comuniste în România.
Lucru pe deplin posibil, căci, după răsturnarea socială destui se doreau şi se închipuiau pe sine urmaşul lui Ceauşescu! Al posturii lui prerogative. Cum să nu? Mi se pare că şi astăzi unii, chiar de la nivelurile cele mai înalte ale politicii, se visează astfel. Săracii de ei! Nu-i vorbă, sînt atîţia alţii în lumea asta mare care se cred chiar Napoleon în persoană...
Totuşi, faptul că „partidul” nu a murit în conştiinţa şi chiar în aspiraţiile unor categorii de oameni şi că – diversionistă sau nesănătoasă, ori numai naivă – ideea refacerii sale s-a păstrat şi s-a perpetuat în timp este un aspect pozitiv fără doar şi poate, deopotrivă interesant, legitim şi democratic. Explicaţiile faptului sînt, desigur, multe, dar cea mai evidentă dintre acestea, pe lîngă aceea a „nostalgiei” induse de regimul politic distructiv, pauperizant şi alienant de după 1989, mi se pare a fi aceea că reprezentarea specifică a categoriilor sociale profunde, asumată prin tradiţie de sindicatele muncitoreşti şi partidele de stînga, este, în cazul României de azi, cel mult mimată.

Nici nu poate fi altfel, cîtă vreme marile centrale sindicale sînt, de fapt, falangele intereselor mafiei patronale interne şi ale celei transnaţionale, iar partidele care – atîtea cîte au fost şi atîtea cîte or mai fi – îşi asumă prin definiţie statutară şi doctrinară reprezentarea politică a categoriilor sociale de care vorbim, doar se revendică a fi continuatoare ale mişcării muncitoreşti şi socialiste, ba chiar şi comuniste. Realitatea dovedeşte că după anul 1989 aceste categorii au rămas, de fapt, fără reprezentarea politică identitară, firească şi necesară.

Cu excepţia fostului Partid Socialist al Muncii care, pe cînd era crezut, se afla în rîndul formaţiunilor parlamentare, celelalte partide care şi-au revendicat filiaţia socialistă n-au reprezentat nimic altceva decît iluzii risipite şi speranţe deşarte. Ani pierduţi în promiscuitate politică, aspiraţii derizorii şi lupte de interese meschine, de clică ori personale. Este vorba, fireşte, de interesele unor indivizi insignifianţi şi dubioşi, cameleoni, diletanţi sau impostori politici, care s-au visat şi s-au autointitulat cu emfază preşedinţi, secretari generali, prim-secretari sau secretari judeţeni, cei mai mulţi dintre ei lipsiţi de studii medii măcar, dar prosperi afacerişti, inclusiv de pe urma imposturii, uzurpării şi parvenirii politice.

Chestiunea în sine revendică, evident, analize şi dezbateri mai ample. De aceea, adaug numai că identificarea cauzelor principale ale acestei situaţii impune căutarea lor încă în anii de început ai activităţii PSM, cel mai important partid al stîngii socialiste creat după 1989. În perioada aceea, ezitarea, ambiguitatea şi compromisul asumării politice de sine, a propriei identităţi şi origini doctrinare şi, ulterior, deviaţionismul oportunist – sinonime cu dezertarea revoluţionară – manifestate de anumite cadre de conducere şi chiar structuri ale partidului s-au impus treptat ca linie de conduită şi orientare politică a sa, linie politică ce a provocat grave dezacorduri de opinie şi reconsiderări de atitudine, cauzînd dezamăgiri profunde şi renunţări în rîndurile membrilor şi simpatizanţilor partidului.

Toate acestea au constituit un teren fertil pentru ideile şi tendinţele secesioniste în partid, s-au transformat în circumstanţe politice maligne speculate prompt de impostori şi diletanţi, fapt ce a provocat atît ciuntirea partidului şi, pe cale de consecinţă, slăbirea, retrogradarea şi, finalmente, dispariţia sa prin absorbţia de centru-stînga. Aşa a devenit inevitabilă fărîmiţarea structurală şi doctrinară a mişcării muncitoreşti şi socialiste, aşa s-au creat premisele topirii ei succesive în simulacrul de stînga concentraţional al social-democraţiei şi uzurpării integrale a reprezentării şi atribuţiunilor semisferei politice de stînga de către PSD.

În lipsa erorilor strategice comise, PSM-ul ar fi fost singura forţă autentic de stînga, receptată ca atare, care se putea baza pe adeziunea politică crescîndă, masivă şi consecventă a membrilor fostului PCR şi care, prin urmare, ca formaţiune socialistă avea şi capacitatea şi îndreptăţirea şi logica interesului electoral de a-şi asuma – în condiţiunile noilor împrejurări istorice – preluarea, afirmarea şi continuarea identităţii politice a fostului partid comunist. Aş spune că avea chiar datoria să o facă. Măcar exemplul partidelor similare din celelalte state foste socialiste îi stăteau la îndemînă.

Din păcate, PSM-ul s-a vrut a fi sau i s-a impus a fi, încet, dar sigur, un mecanism de atragere, neutralizare şi paralizare a spiritului şi loialităţii revoluţionare anticapitaliste, un tărîm al pierzaniei politice pentru idee şi nativii ei, un malaxor al speranţelor şi aspiraţiilor socialiste, al propriei sale existenţe, iar consecinţele politice şi economice în primul rînd se răsfrîng, de ani buni, asupra cîtorva milioane de adepţi ai mişcării şi, deopotrivă, asupra destinelor sociale ale majorităţii cetăţenilor. Cine ştie pentru cît timp, încă…

Iată de ce, spuneam, categoriile sociale profunde au rămas după 1989 fără o reprezentare autentică de stînga. Şi, cum treptat ţinea de puterea evidenţei că, de fapt, nici însăşi instituţia stîngii politice nu exista prin partea locului, decît cel mult ca nechezol politic, mirajul unor idei şi iniţiative individuale întemeietoare, entuziasmante şi revoluţionare au putut înfierbînta minţile oricui, inclusiv ale aventurierilor şi ignoranţilor vieţii.

Aşa a fost posibil ca o iniţiativă implicînd înaltă răspundere, înţelepciune şi competenţă politică, precum este reînfiinţarea unei instituţii politice de calibrul PCR, pe care o consider, repet, o idee interesantă, legitimă şi democratică, să fie descoperită şi redescoperită uneori, de-a lungul acestor ani, de către te miri cine. Parcă înadins ca nu cumva ea să fie redescoperită de cine trebuie!



9 comentarii:

JL F spunea...

Sper ca unul mai muncitoresc sa fie din nou o lupta pentru drepturile jefuite muncitorilor, si nu un prilej pentru mici sau petrecere la plaja.
Salut

Nicolae Nicu spunea...

Salut, Jose!

Cred că speranţa ta nu se referă la momentul imediat, de mîine, 1 Mai 2011. Şi eu sper acelaşi lucru, dar vorbim despre speranţa unei perspective. Prezentul nu are nici o şansă.

De altfel, iată vorba unei ambuscate de prezentatoare de la Antena 3 (ce să le zic altceva ăstora ca ea, de la teveurile "particulare", dacă acceptă să citească ce dictează CNA-ul, instituţie guvernamentală!): "Dacă românii n-au petreceri regale, vor sărbători şi ei ziua de 1 Mai"! Hai sictir, tutelor! Ce, vă pute munca? Ştim, dar nu-i nimic, vă educăm noi, n-aveţi nici o grijă...

Nicolae Nicu spunea...

Oricum, titlul exprimă speranţa şi îndemnul spre un partid mai socialist şi nu spre uzurpatorii drapelelor de stînga...

Unknown spunea...

De Tudor Mohora ce se mai aude ? Ăla a fost un cal troian în PSM.

Dar de iniţiativa lui Ignatencu, a lui Rotaru ce ziceţi ?

bogdan spunea...

Domnule Nicu,

Aprob cu desăvârşire ceea ce spuneţi, şi anume că o societate dreaptă trebuie să aibă la bază principiul eticii, echităţii şi legalităţii.

E clar, ce e la noi acum e un dezastru. Totuşi, nu în toate societăţile foste din Blocul Estic situaţia e aceeaşi ca la noi, Ungaria, unde am fost, poate fi dată cu uşurinţă ca exemplu pozitiv (ca menţiune, ai mei sunt din Dâmboviţa ca origine, din familii de ţărani, nu am decât sânge de aici, din Sud).

Dacă privim regimul marxist ca exprimare a voinţei proletariatului, atunci nu a fost nicăieri marxism, ci doar nişte dictaturi naţionaliste cu trăsături socialiste. Întotdeauna în marxism a existat un grup care a luat puterea şi a condus cum a vrut el, chipurile, în numele proletariatului, care proletariat, săracul, afost redus la rolul de simplu executant, de executant docil şi de aplaudac.
Dictaturile de coloratură marxistă au avut însă avantaje. România modernă a fost construită de comunişti, oamenilor li se dădeau case şi slujbe, şi, în mod clar, culmea civilizaţiei din istoria noastră a fost atinsă în ceauşismul de până în 1980.
Însă când grupul de conducere având ca vioara întâi pe cuplul Ceauşescu a luat-o pe o cale greşită, care a adus suferinţe poporului, nu a mai fost bine.

Domnul Valerius, în comentariile sale legate de marxism, a venit cu două observaţii excelente:

- Grupul conducător restrâns, fără o bază democratică reală, a reprezentat principala slăbiciune a regimului, dacă tai capul, regimul cade.
- Democraţia, dublată de responsabilitate, trebuie implementată în orânduirile marxiste.

Pe de altă parte, câtă democraţie poate fi implementată în marxism? Aceasta e o întrebare interesantă. Democraţia adevărată, alegerile, schimbările în putere fac ca procesul decizional să fie fragmentat şi mult mai de durată. Construcţiile, metroul au beneficiat de avantajele stabilităţii conducerii şi a concentrării resurselor proprii dictaturilor.
Ca trăsături negative ale unei dictaturi marxiste este însă de ajuns să ne amintim de perioada anilor ’80 de la noi, pe scurt, privaţiunile şi lipsa libertăţilor de mişcare şi de exprimare.

Până la urmă cred că ne putem apropia de cele trei principii, ale eticii, echităţii şi legalităţii, mai mult sau mai puţin, în funcţie de natura regimului, dar de atins nu le putem atinge niciodată.

Şi acum există o dictatură la noi, a grupurilor de influenţă, ai căror membri pot fi de aici sau din exterior, o dictatură malefică, prin care o pătură subţire a devenit foarte bogată, în timp ce marea majoritate sărăceşte încontinuu, o dictatură prin care noi am fost transformaţi într-o colonie săracă. Se pare că nici nu mai contează cine e la putere.
O altă trăsătură negativă a societăţii româneşti este aceea că nimic din cadrul spectrului politic nu e ceea ce ar trebui să fie. Ca exemplu, vorbind de cei cu simpatii de stânga, ca dvs., d-le Nicu, putem spune că dvs., cei de stânga, nu aveţi în acest moment un partid de care să spuneţi că reprezintă cu adevărat stânga.

Nicolae Nicu spunea...

@Valerius

Mai nimic. Confirm.

Text pgf.1, respectiv, pgf.3.

(...!)

Unknown spunea...

Domnule Bogdan,

Sper că atunci când aţi scris "câtă democraţie poate fi implementată în marxism?" nu aţi gândit "capitalism = democraţie", slogan al restauraţiei capitaliste.

bogdan spunea...

D-le Valerius,

După cum am spus mai sus, la noi există dictatura grupurilor de influență, deci nu avem o democrație adevărată. În ce măsură există în Vest mai multă democrație mi-e greu să spun. Poate la nivel local să existe mai multă democrație, să existe posibilitate unei alegeri reale din partea cetățeanului. Oricum, nu putem valida egalitatea ”capitalism=democrație”.

Ce vedem la noi este că democrația de tip vestic a însemnat subjugarea României unor interese străine.
Este adevărat, și conducătorii noștri au atins o culme a incompetenței și rapacității, pentru că, vorbind de fostele țări din Blocul Estic, mai puțin Rusia, nu toate au decăzut așa cum am decăzut noi.

Anonim spunea...

Sa le fie ruşine şi lui İgnatescu şi lui Rotaru!
Cu okazia zilei de 1Mai..!