Naţiunea, între suferinţă şi supravieţuire



Amza Pellea în filmul "Mihai Viteazul" (1971)



(Eseu)

Discuţiile pe marginea unui text al meu dedicat memoriei lui Adrian Păunescu, pe care l-am postat pe http://www.dinamomania.net/ imediat după trecerea omului de cultură în nefiinţă, au fost intens şi îndelung politizate. Fapt regretabil desigur, dar deloc surprinzător, căci procesarea actelor de cultură şi a autorilor lor pe criterii şi raţiuni politice – deşi e mai presus de orice îndoială că aşa ceva este un sacrilegiu faţă de cultura însăşi! – a redevenit, de peste două decenii, caracteristica celor mai multe dintre abordările domeniului, fie ele simple polemici, ori dezbateri cu pretenţii academice. Putem înţelege dacă, în vremurile noastre, omul e mai mult un animal politic decît l-a înţeles Aristotel a fi un animal social, dar asta nu ne poate îngădui să uităm că abia cultura îl separă pe om de animal. Întotdeauna!

Sigur, sub imperiul criteriilor şi raţiunilor de asemenea factură, critica de specialitate, precum şi rigurozitatea ştiinţifică a adevărului nu pot exista. Ceea ce există sînt veritabile răfuieli politice, nimic mai mult. Prin filtrul derutant şi deturnant al ipocriziei politicianiste, actului de cultură şi creatorului de cultură însuşi le sînt răpite rosturile sociale şi naţionale. Este o practică pe care, atît la nivelul unor vectori publici individuali, cît şi la nivel instituţional o promova şi regimul bolşevismului stalinist, acum şaizeci de ani. “Scepticismul faţă de valorile culturii române este, de mult timp, o profesiune rentabilă”, spunea încă în anul 1982, scriitorul Paul Anghel. Astăzi, afirmaţia sa pare doar una eufemistică.

Ce rău e scriitorul naţional!

Cînd unei cozi de topor a antinaţionalului i se proclamă meritul de a fi avut „curajul să îşi termine viaţa pentru o idee”, iar faptele ei sînt interpretate ca provenind dintr-un soi de „nobleţe sufletească deosebită”, vom afla imediat şi vom înţelege şi de ce scriitorul naţional (sau actorul sau profesorul sau medicul sau zidarul sau, îndeobşte, creatorul naţional), pasămite, nu îşi sacrifică viaţa pentru o idee, ci „îşi serveşte interese personale” şi de ce lui nu îi poate fi proprie, precum cozii de topor, nobleţea sufletească. Pentru că, în viziunea detractorilor săi, el, scriitorul, creatorul naţional, este o specie comunisto-fascistoidă, comparată adesea, dacă nu chiar asimilată, cu nazismul. Aşadar, cine nu se sacrifică pentru ideile lor, nu merită să trăiască pentru ideile sale!

De aceea, despre scriitorul naţional ni se va spune cumva că „a construit şi menţinut sisteme în care oameni au murit şi destine umane au fost ireparabil mutilate” (un concetăţean virtual). Ceea ce, evident, scriitorul antinaţionalului nu a făcut şi nu face! Vedeţi ce bun e scriitorul lor şi ce rău e scriitorul nostru? Ce bun e antinaţionalul şi ce rău e naţionalul? Astfel, scriitorul naţional va fi întotdeauna anatemizat şi va primi – în raport cu interesele şi obsesiile unei perioade sau alta a istoriei, cu prejudecăţile publice la modă – etichetări degradante şi înfăţişări monstruoase şi grobiene. Ni-l vom vedea descris a fi „geniu nebun, xenofob şi antisemit”, „fascist”, ori „ideolog al mişcării”, „colaboraţionist”, unul care „a făcut compromisuri regimului” ori „dictaturii”, sau care „a semnat pactul cu diavolul”, „poet de curte”, „protocronist ceauşist”, ori, de-a dreptul, că ar fi scris „prea mult şi prea prost” şi că ar fi „versificator de doi lei”, „stihuitor fără valoare artistică”... Necum să fie el vreodată laureat al „Premiului Nobel”, să spunem. Fie şi pentru simplul fapt că, în raport cu Patria şi propria sa conştiinţă, el, scriitorul naţional, nu poate fi nici măcar corupt întru disidenţă...

Aşa au fost prinse şi tocate de-a lungul vremii în malaxorul antinaţional mai toate valorile şi efigiile naţionale. De la făcători de istorie, denigraţi cumplit, demonetizaţi şi acuzaţi de toate relele pămîntului – începînd cu Vlad Ţepeş, numit „băutor de sînge uman” şi Ştefan cel Mare, „degrabă vărsătoriu de sînge nevinovat” şi toţi voievozii martiri care le-au urmat şi continuînd cu „colonelul fustangiu” Alexandru Ioan Cuza, „mareşalul sifilitic” Ion Antonescu şi „odiosul dictator” Nicolae Ceauşescu – la făcători de cultură, începînd cu nefericitul cronicar moldovean Miron Costin, pînă la Octavian Goga, poetul dezrobirii Ardealului, Emil Cioran, cugetătorul exilat al disperării româneşti şi Nicolae Iorga, patriarhul culturii naţionale (de la a cărui asasinare tocmai s-au împlinit 70 de ani, fără ca cineva să mai bage de seamă).

Şi, mai apoi, de la poetul filosofiei, Lucian Blaga şi Mihail Sadoveanu, titanul literaturii române, de la George Călinescu, monumentalul critic literar şi Nicolae Labiş, tînărul poet militant, tragic deschizător de generaţie lirică (de la naşterea căruia, pe 2 decembrie curent, s-au împlinit 75 de ani, într-o ignoranţă cvasi-generală), pînă la marii poeţi şi gazetari contemporani Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor. Altfel spus, mulţime de figuri strălucitoare ale neamului românesc, „descălecători de ţară, dătători de legi şi datini”, cum îi putea numi chiar unul dintre ei, unicul Mihai Eminescu, oşteni nepieritori ai spiritului naţional în epopeea împotriva antinaţionalului. Cu toţii crucificaţi pe altarul Patriei. Pe altarul României Eterne...

Naţional? Antinaţional?

Problema societăţii româneşti nu mai este, dacă a fost vreodată!, dilema capitalism-comunism sau, dacă vreţi, capitalism-socialism. Cu atît mai puţin ar putea fi aceea a opţiunii pentru dreapta sau stînga. Economie productivă să aibă ţara, adică bani, iar calea justei repartiţii o vom găsi! Căci altfel, fără bani, capitalismul nu există, iar socialismul e doar o dulce iluzie. În cazul României, direcţionarea interesului public spre controversa ideologică şi disputele politice, inclusiv spre lupta dintre partide, este o greşeală. Ţinta este falsă şi consumatoare de energii, iar miza insuficientă. Preocuparea noastră se cere focalizată spre adevărata şi mult mai riscanta problemă pe care o avem şi cu care ne confruntăm azi mai mult ca oricînd. Este o problemă care antagonizează raporturile publice şi subminează structural coeziunea atît de necesară vigorii şi emancipării naţiunii, precum şi trăiniciei statalităţii şi bunei ei funcţionări. Avem, aşadar, o problemă ce depăşeşte cu mult sfera vieţii politice. Este vorba despre confruntarea dintre naţional şi antinaţional.

Naţional – în înţeles nu atît de „românism şi românitate”, de naţionalism etnic, cît în înţelesul civic şi doctrinar al termenului, acela de „aparţinînd naţiunii”, în diversitatea valorilor ei constitutive, de „aparţinînd patriei”, aşadar de „patriotism”, noţiune mai larg şi mai corect cuprinzătoare conceptual. Antinaţional – în înţeles nu doar generalizant, ca mentalitate antipatriotică şi cosmopolită, de dispreţuire şi renegare a valorilor naţionale şi de obedienţă şi veneraţie faţă de strălucirea sforăitoare şi trufaşă a invadatorilor, ci şi în înţeles concret, de veritabilă doctrină cotropitoare, antiromânească.

Confruntarea aceasta este o problemă ce vizează, pe fond, proprietatea de Patrie şi suveranitatea de sine a poporului. Acestea sînt drepturi şi valori naturale fundamentale, imprescriptibile şi inalienabile ale naţiunii şi nu pot face obiectul vreunei negocieri. Prin urmare, societatea românească este prinsă nu într-o dispută cu miză politică, aşa cum poate părea, ci într-un conflict cu miză vădit existenţială, purtînd şi dezvoltînd inclusiv caracteristicile unui conflinct româno-român. Ale unui fratricid ideologic, devastator în plan material! Să nu ne ferim de cuvinte. Faptul reprezintă o chestiune de risc major la adresa fiinţării naţionale.

Vorbim, după cum arătam, despre un conflict ce vine din istorie, pe care îl sesiza şi îl identifica încă Mihai Eminescu, aşa cum de la el încoace aveau să o facă mulţi alţi români. Un conflict activ, aşadar, acum 150 de ani şi ale cărui prime victime în epocă s-au numit Barbu Catargiu, primul prim-ministru al României, asasinat misterios în 1862 şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza, înlăturat mişeleşte de la conducerea ţării, patru ani mai tîrziu, prin conspiraţia cu străinătatea şi tertipurile „monstruoasei coaliţii”. Înlăturat, pentru a fi urcat în tronul ţării un „prinţ de viţă nobilă”(!). Altfel spus, vorbim despre ceea ce Eminescu vedea a fi lupta dintre „partida naţională” şi „partida antinaţională”. Sigur, pe B. Catargiu şi Cuza-Vodă îi considerăm prime victime ale conflictului naţional-antinaţional în epocă, doar dacă facem abstracţie de soarta avută de Nicolae Bălcescu sau Avram Iancu.

Aceasta arată că, de fapt, conflictul îşi duce rădăcinile în epoci mult anterioare acestor figuri strălucitoare ale istoriei noastre moderne. Stă mărturie însăşi epoca fanariotă, a înstrăinării, ce a cotropit fiinţa naţională românească de la martiriul drept-credinciosului voievod Constantin Brâncoveanu şi al copiilor săi (1714), pînă la sfîrşitul tragic al revoluţionarului Tudor Vladimirescu (1821), cel care îmbrăcase, după cum el însuşi afirma, însîngerata „cămaşă a morţii”, proclamînd „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor săi”. După cum stă mărturie, în evul mijlociu, perioada odiosului pact antiromânesc „Unio trium nationum”, de la 1437, perioadă anterioară, iată, chiar voievozilor Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, sau aceea a nu mai puţin infamului edict „Tripartittum”, de la 1514, cunoscut şi sub numele de „Codicele lui Werboczi”.

Conflictul postbelic

Timpul a demonstrat, aşadar, că lupta dintre naţional şi antinaţional, dintre exponenţii celor două curente existenţiale din România, nu a încetat niciodată. Şi, mai ales, că antinaţionalul îşi urmăreşte scopurile prin promovarea perfidă şi ticăloasă a imposturii, pretinzîndu-se ataşat şi reprezentant al valorilor şi intereselor supreme ale naţiunii, pe care însă le escamotează şi le substituie prin însăşi raţiunea sa de a fi. Aşa s-a întîmplat inclusiv în perioada interbelică, în care, prin entuziasmul creator al împlinirii naţionale de la 1 Decembrie 1918, cultura şi educaţia, civilizaţia românească în general, au cunoscut o emancipare fără precedent.

Mai aproape de vremurile noastre, în perioada imediat postbelică, lupta aceasta a îmbrăcat accente dramatice asupra destinelor vieţii sociale, politice şi culturale a ţării. Sub autoritatea politico-militară internaţională, instituţionalizată, a Uniunii Sovietice, precum şi a celorlalte mari puteri învingătoare în abia încheiatul război mondial, antinaţionalul şi-a arogat rolul de justiţiar politic postbelic, activităţile şi acţiunile sale luînd un vădit caracter de pedepsire şi reprimare. Antinaţionalul se reavînta cu înverşunare (şi) asupra României. Devenise acum vehiculul comunismului, instrumentul sancţionării nomenclaturii fostului regim exploatator „burghezo-moşieresc”. Îşi comitea faptele prin anexarea unor legitimări politice incontestabile, inhibitive şi complexante, în specificul epocii – „antifascist”, „antiimperialist”, „internaţionalist”, „proletar”, „democrat-popular”, ori „comunist”.

Adevărul e că mulţi dintre exponenţii antinaţionalului, promovaţi sau infiltraţi în mai toate structurile statului, cu deosebire în cele politice, militare, de justiţie şi de cultură, proveneau din rîndurile agenţilor, colaboratorilor sau convertiţilor – alogeni sau naturalizaţi, dar şi autohtoni – ai fostelor „Comintern” şi „Cominform”. Samavolnicia, abuzul şi extremismul acestor activişti ai antinaţionalului au putut face din legile şi instituţiile interne şi cele internaţionale în numele cărora funcţionau, adevărate ghilotine ale naţionalismului românesc, ale destinului a zeci de mii de cetăţeni. Dacă este adevărat că şi o simplă delaţiune sau suspiciune de naţionalism a putut „răsplăti” fii ai Patriei cu reprimarea de orice natură, atunci, cu atît mai mult, cel care afirma deschis, patriotic, „Las poporului român tot ce a fost bun în guvernarea mea şi iau asupra mea tot ce a fost rău, în afară de crimă” (Ion Antonescu, 1946) sau „Înainte de a fi comunist m-am născut român” (Lucreţiu Pătrăşcanu, acelaşi an), a putut fi răsplătit, din „generozitatea” nemărginită a antinaţionalului, cu dulcele glonţ al Patriei...

    

După anii 1964-1965, întregul sistem de valori din România a intrat într-un rapid şi ferm proces de naţionalizare patriotică, pe alocuri reparatorie, la dimensiuni cu mult mai extinse decît a putut tolera, oriunde altundeva, complexul geo-politic estic al echilibrului general-european, statuat şi impus prin înţelegerea marilor puteri învingătoare în războiul mondial şi legiferat prin hotărîrile Conferinţei de Pace de la Paris (1946). În aceste noi condiţii, de după 1965, lupta dintre naţional şi antinaţional a intrat într-o perioadă de aparentă inapetenţă, raportul de forţe fiind, de-acum, disproporţionat mult în favoarea naţionalului ridicat la rang de politică de stat.

Nu era, însă, decît regruparea şi refacerea forţelor. Căzută complet în dizgraţia noului regim, „partida antinaţională” a fost silită să-şi abandoneze veteranii în bouriştea istoriei şi să-şi evacueze exponenţii în afara graniţelor ţării, cazîndu-i în special în jurul unor oficine media controlate sau stipendiate de redutabile instituţii specializate în spionaj, diversiune, propagandă antinaţională şi subminare statală la nivel global. Ulterior, în perioada anilor ’80, „partida antinaţională” se resuscita, de astă dată ca vehicul anticeauşist şi antisocialist, iar conflictul ei cu „partida naţională”, aflat pînă atunci într-o perioadă de oarece letargie, primea – deloc întîmplător, după cum avea să se constate în anii următori – impulsuri de reactivare şi recrudescenţă.

Antinaţionalul anti-Socialism

Aici trebuie spus că, în condiţiile anilor ’80, cînd lumea occidentală tocmai ieşea din epuizanta criză energetică şi de identitate socială care o convulsionase în deceniul anterior, deceniu care, din contră, adusese Estului un adevărat avînt al construcţiei şi dezvoltării economice socialiste, strategii Vestului se aflau în situaţia de a gîndi un proiect politico-economic de mare anvergură. Un proiect care să ofere guvernelor lor atît certitudinea posibilităţii de a evita pe viitor crize de gravitatea celei prin care tocmai trecuseră, cît şi de a le pune la dispoziţie premisele dezvoltării şi prosperităţii economice de lungă durată a societăţilor lor.

Aşa s-a cristalizat, ca soluţie majoră, ideea translării condiţiilor generatoare de criză economică asupra Estului „inamic” şi competitiv, fapt ce putea oferi şi posibilitatea paralizării şi distrugerii sale economice, inclusiv perspectiva prăbuşirii politice mult visate a întregului sistem socialist concurent. Sintagma „Est-Vest”, indusă limbajului politic şi economic de mai mult timp, nu mai era o simplă formulă diplomatică sau jurnalistică, ci devenea un laitmotiv al confruntării directe. Evident, operaţiunea se profila a fi una de o complexitate şi de o perfidie economică şi politică ieşite din comun, care presupunea, în primul rînd, investiţii colosale în relansarea cursei înarmărilor şi dezvoltarea înaltei tehnologii, sub pretextul „războiului rece” şi al luptei pentru „extirparea cancerului comunist” (Ronald Reagan). Într-adevăr, un deceniu mai tîrziu, cînd obiectivele occidentale fuseseră în mare parte deja îndeplinite, avea să se recunoască oficial că „pentru răsturnarea comunismului am alocat peste 2000(!)  de miliarde de dolari” (Bill Clinton).

Pe de altă parte, vesticii anticipau şi îşi configurau faptul că simpla translare a crizei energetice spre Est nu era deloc o soluţie suficientă, căci ea nu putea asigura şi funcţionarea post-criză durabilă a sistemului lor economic. Se anticipa faptul că, o dată reintrat pe producţia masivă, inflaţionistă, „de piaţă liberă”, acesta va avea nevoie, ca de aer, de o piaţă extinsă de desfacere. Cerinţa extinderii, însă, nu făcea suficientă limitarea pieţei, precum în epoca de după al doilea război mondial, la propriul spaţiu politico-geografic, decît numai parţial şi efemer. Era evident că, în condiţiile existente, deşi cu resursele energetice reabilitate mulţumitor după ieşirea din criză, mai repede sau mai tîrziu economia occidentală liberală, neinteresată şi incapabilă doctrinar, structural şi funcţional să obţină echilibrul dintre resurse, producţie şi consum, ameninţa, în dogma ei pentru supremaţia cu orice preţ a profitului, să se sufoce în sine însăşi cu propria vomă de producţie.

Prin urmare, o dată cu proiectul translării crizei economice spre Est, au fost dezvoltate şi materializate, pe de o parte, ideea închiderii aproape totale a pieţei occidentale pentru producţia estică, iar pe de alta, ideea extinderii pieţei de desfacere capitaliste prin spargerea şi substituirea în forţă a vastei pieţe socialiste şi a celor adiacente politico-economic acesteia – pieţe cu un potenţial de absorbţie comercială la nivelul de circa 25-30% din populaţia globului! – ca singure soluţii viabile de salvare-conservare a sistemului economiei capitaliste liberale, la scara viitorului predictibil.

Aşa încît, ceea ce fusese gîndit, avea să se şi producă. Aflat sub presiunea epuizantă a cursei înarmărilor şi sub efectul social devastator al crizei economice induse, dar şi în condiţia agravantă a menţinerii inflexibilităţii politico-sociale proprii, spaţiul socialist nu a mai putut rezista. Supus, concomitent, acţiunilor subversive directe ale antinaţionalului, un antinaţional co-executant prin vectorii săi interni şi externi al planului occidental, Estul a cedat. De fapt, se deschidea Cutia Pandorei. În toată lumea. S-a pornit avalanşa aşa-ziselor revoluţii, tranziţii şi reforme din 1989 şi anii care i-au urmat, iscate sub lozincile derutante şi amăgitoare ale democraţiei, libertăţii, drepturilor omului şi pieţei libere. Urmau...

...consecinţele asupra lumii

Care sînt ele? Sute de milioane de oameni expropriaţi şi pauperizaţi, deculturalizaţi, dezorientaţi, expatriaţi şi deznaţionalizaţi în toată lumea, abandonarea şi indiferenţa socială, sărăcia endemică instituţionalizată, globalizarea răului, a infracţionalităţii şi criminalităţii organizate, globalizarea politicilor agresive şi distructive economic şi financiar, inclusiv a politicilor de lichidare a funcţiilor şi atributelor statului, în primul rînd a celor economice şi sociale, dar şi a celor de apărare şi transformarea statului într-un instrument al intereselor transnaţionale (antinaţionale!) de extorcare publică.

În acelaşi timp, globalizarea forţată a politicilor de abolire a independenţelor şi suveranităţilor naţionale şi instaurarea unor regimuri de ocupaţie economică, politică şi militară şi a unor guverne marionetă, aservite unor cauze străine intereselor statelor naţionale. Politici belicoase, provocatoare de stări conflictuale şi război – în scopul cotropirii de resurse şi al regenerării industriilor de armament, dar şi în scopul reaşezării şi reîmpărţirii geo-politice – purtate ca războaie interetnice de dezmembrare teritorial-naţională, de „decomunizare” şi „desovietizare”, ca războaie „împotriva terorismului” etc. Toate acestea lăsînd în urmă zeci de milioane de victime – morţi, schilozi, orfani, prizonieri şi arestaţi politic, refugiaţi, emigranţi, defamiliaţi şi proletariaţi, în toată lumea – precum şi pagube materiale incalculabile.

În plan cultural – inclusiv în cel religios, dar chiar şi în planul culturii politice şi economice – sub acţiunea antinaţionalului virulent, mai ales popoarele răsăritene sînt supuse unui neslăbit proces de anarhizare şi destructurare. Un proces venit pe filiera doctrinelor şi reflexelor politice imperialiste, proces care urmăreşte desacralizarea, alterarea şi pierderea valorilor perene, tradiţionale, tezauriere ale identităţii şi spiritului naţional definitoriu, inclusiv prin politica defăimării, persiflării şi incriminării creatorilor de orientare naţională, patriotică şi compromiterii lor publice.

Se procedează îndîrjit la substituirea valorilor culturale cu „alternative” surogat, politizate otrăvitor, denigratoare şi demolatoare, aduse, induse şi impuse sub pretextul „demitizării” şi „desimbolizării”, al înlăturării „idolatriei” sau „cultului personalităţii”, vizînd, de fapt, înlăturarea personalităţii şi prestigiului culturii şi istoriei naţionale, scopul fiind înstrăinarea de rădăcini şi idealuri, pierderea identităţii şi conştiinţei naţionale. Am în vedere alternative pornind de la cele cu caracter politico-revanşard şi deformator, antipatriotic şi alienant, de la cele antisociale, secesioniste sau de promovare şi idealizare a individualismului şi violenţei, de la cele artificiale, superficiale şi ale prostului gust, făţiş non-educative şi non-valorice, pînă la cele aberante, pornografice, profund degradante şi dezumanizante.

Este interesant că, după două sute de ani de dezvoltare, capitalismul şi-ar putea revendica şi însuşi fructele mileniilor de dezvoltare a muncii şi inteligenţei omeneşti, ale cercetărilor şi descoperirilor ştiinţifice obţinute de-a lungul întregii evoluţii a umanităţii, aducînd la judecata istoriei, fie şi ca exemplu, un telefon mobil şi un computer(!), zice-se. Este interesant, pentru că de la capătul celălalt al conexiunilor i-ar putea răspunde, tot spre exemplu, vreun numerolog arab, vreun matematician egiptean sau Pitagora însuşi, vreun inginer roman, sau vreun fizician iluminist. Ori, vreun inventator chinez, vreun cosmonaut sovietic sau chiar Prunariu al nostru. După cum, i-ar putea răspunde ultimul mohican, vreun supravieţuitor mutilat de la Hiroşima şi Nagasaky, sau vreun malnutrit din Africa. Ori, Nelson Mandela în persoană sau vreun islamist sodomizat de la Abu Ghraib sau Guantanamo. Tot aşa cum, i-ar putea răspunde chiar vreunul dintre zecile de milioane de şomeri, oameni ai străzii sau emigranţi ai lumii, bieţi trăitori la porţi străine, ori, de ce nu, vreun orfan al celor peste 100.000 de sinucigaşi ai României capitaliste de azi!

Aşadar, în capitalism mor oameni? „Posibil”, răspund unii, dar „mor pentru că sînt prost educaţi(!!), săraci din vina lor(!), drame personale”, adaugă ei, învinuind aberant şi impertinent, la limita psihopatiei sociale, victimele. Precum vedem, spre deosebire de naţionalistul român, capitalistul antinaţional ia asupra sa tot ce a fost bun în istoria lumii şi lasă în răspunderea celorlalţi tot ce a fost rău, în primul rînd crima! Şi, uite numaidecît şi argumentul irefutabil: „Să nu confundăm capitalismul cu golăniile noastre de azi, care sînt, de altfel, fapte ale unor foşti comunişti sadea, în marea lor majoritate” (tot un concetăţean virtual).

Să însemne asta, oare, că şi reciproca e valabilă, respectiv că „golăniile” din anii de după instaurarea comunismului au fost, de fapt, faptele unor foşti capitalişti sadea? Iată cum, membri de rînd ai societăţii explică şi, de fapt, consimt golăniile (crimele!) prezentului, pasîndu-le, fără jenă şi fără scrupul, în seama trecutului. În cel mai pur nărav politic postdecembrist! Asta dacă ne referim la „golăniile” noastre, ale românilor, dar ce facem cu golăniile lor, ale celor care n-au fost comunişti şi nu au trăit vreodată în „comunism”, aşadar ale celor care nu îşi pot considera istoria drept lada de gunoi a prezentului? Deşi, nota bene, doctrina respectivă este produs al gîndirii filosofice occidentale..!

Consecinţele asupra României

După cum spuneam, în anii ’80, „partida antinaţională” se resuscita ca vehicul anticeauşist şi antisocialist, iar conflictul ei cu „partida naţională” primea noi impulsuri de reactivare şi rescrudescenţă. Ca în atîtea alte dăţi, antinaţionalul şi-a urmat misiunea cotropitoare din falsa postură de doctrină democratică, justiţiară şi eliberatoare. În fapt, astăzi, trăsăturile definitorii ale perioadei în care trăim sînt consecinţa directă a ostilităţilor pornite în acei ani asupra naţionalului, ostilităţi al căror apogeu l-au constituit operaţiunile agresive din decembrie 1989. Operaţiuni cu un puternic profil paramilitar şi diversionist, purtînd numele de cod „Balul de Cristal”, care au vizat nu doar lichidarea instituţiilor politice ale statului român, ci chiar destructurarea fundamentelor sale republicane şi naţionale.

În fapt, din anii ’80 şi pînă azi, sprijinul pe care antinaţionalul l-a primit a fost unul masiv, de proporţii fără precedent. Prin ideologie agresivă, timorantă şi dominantă şi prin acţiuni directe, de factură terorist-psihologică şi infracţională, malaxorul antinaţional, cum îl numeam mai sus, a devenit infernul valorilor umane şi materiale naţionale. Cu deosebire al celor culturale, aşadar al celor fundamental identitare şi definitorii pentru spiritul ancestral, întemeietor, pentru conştiinţa naţională, pentru profilul existenţial românesc. Antinaţionalul este devalizatorul patrimoniului material şi spiritual naţional, profanatorul naţiunii şi al memoriei părinţilor ei, profanatorul demnităţii naţionale. În fapt, antinaţionalul este profanatorul şi ocupantul Patriei. El îşi cultivă stimulii şi vectorii de acţiune atît în exteriorul organismului social, cît mai ales în interiorul său, fapt cu atît mai accesibil într-un areal etnic tributar istoric mentalităţilor subalterne, obediente.

Aşa întîlnim azi, la tot pasul, ideologi, predicatori şi agitatori ai antinaţionalului, mercenari ai săi de radio-şanţ, transfugi, apatrizi sau comisari comunitari ai lui, frustraţi, complexaţi, analişti sau cozi de topor, snobi şi carierişti sau simpli naivi ai săi, ai antinaţionalului. În spaţiul public real, în cel virtual, în mass-media, în politică, în afaceri, în ONG-uri, în învăţămînt, în cultură, în sport. Peste tot. Fireşte, astăzi antinaţionalul acţionează sub legitimări politice noi, în „trendul” epocii, pe care le practică tot la standarde incontestabile, inhibitive şi complexante, ca acum şase decenii. „Mentalitatea și metodele Cominternului nu au dispărut după 1989, ba chiar au luat proporții. Acest lucru mi se pare de ordinul evidenței”, afirma în 2009, regretatul critic literar Mihai Ungheanu. Aşa este strivit astăzi spiritul naţional. Inclusiv sub zornăiala grea a unor autorizări prohibitive şi capitale, precum „anticomunist”, „antisocialist” sau „anticeauşist”, ori precum „disident”, „democrat”, „comunitar”(!) sau „european”, „nato”, „societatea civilă”, „FMI şi banca mondială” sau alte alea.

Şi, peste toate, sub absolutismul acestor sintagme şi formulări, precum şi al altora, cu impact subliminal la fel de impunător şi îndoctrinant, consecinţa dominantă a antinaţionalului, a politicilor pe care le promovează: un întreg popor este supus forţat deculturalizării şi înstrăinării de valori – fapt nemaintîlnit în toată istoria sa! – supus dezindustrializării şi înapoierii agricole, decapitalizării şi punerii forţate şi totale în dependenţă financiară externă, ceea ce echivalează inclusiv cu distrugerea capitalismului românesc şi a oricăror perspective naţionale de progres. Astfel, un întreg popor a fost deposedat de mijloacele productive şi de resursele naturale trebuincioase producţiei, a fost deconectat de la dreptul şi cultul muncii, deconectat de la viaţa socială activă, creativă, şi obligat să trăiască exclusiv din produsele muncii altora, prin combinaţii, speculaţii şi împrumuturi înrobitoare, ori din expediente ridicole şi înşelătoare, la limita infracţionalităţii şi dincolo de ea. De la ideea antisocialistă la ideea antisocială a fost, iată, un singur pas.

Epilog (naţional)

Cine ar fi crezut, în urmă cu doar 20-30 de ani, în plin efort constructiv naţional, să ajungem noi, românii – popor aşezat şi laborios, cu o ţară dăruită de Dumnezeu cu bogăţii şi frumuseţi pe care orice altă naţie a lumii şi le-ar dori – să trăim acum, în plin secol 21, sub dictatura sărăciei, cea mai cumplită, mai umilitoare şi mai dezumanizantă dintre dictaturi? Ar fi fost incredibil şi de neimaginat. Sub dictatura sărăciei oamenii îşi pierd rostul Patriei, iar Patria este golită de rostul oamenilor. Aşa se va vedea Patria golită pînă şi de sine însăşi, de rostul propriei integrităţi, de propriul ei rost existenţial! Căci, ce rost să aibă Patria fără rostul oamenilor?

Întrebări? Idei de întrebări. Dar, nu cumva idei de o asemenea năstruşnicie ne sînt voit induse..? În rezonanţă cu mai vechea idee oligarhică mondialistă a necesităţii încetării existenţei statului social, idee resuscitată în ultimul timp şi la noi, şeful statului român afirmă şocant că „Nu este adevărat că statul trebuie să aibă grijă de cetăţenii săi”. Şi, constată numaidecît: „Asta o făcea statul comunist”. Bingo! Iată, într-adevăr, o constatare pe deplin corectă! Tocmai de aceea, pe cale de consecinţă logică, mă simt determinat să nu mai văd de ce nu am reinstaura statul comunist de necesitate. Pentru că nu e vreo filosofie savantă să înţelegem că cetăţeanul statului, omul adică, este – chiar este! – „cel mai preţios capital”, că satisfacerea intereselor vitale ale cetăţeanului său este însăşi raţiunea de a fi a statului şi că, prin urmare, cînd vine vorba de salvgardarea populaţiei, cu adevărat democratic şi necesar devine regimul politic care o poate face. Cînd în joc este însăşi supravieţuirea naţională, nimeni nu mai poate invoca prejudecăţi politice!

Însă, dincolo de orice dezvoltare de idei spre care am fi tentaţi, întrebările consecutive, imediate, pe care afirmaţia iniţială a preşedintelui ni le induce, sînt chiar acestea: dacă statul nu trebuie să se îngrijească de cetăţenii săi, atunci ce rost mai au ei să îi fie statului cetăţeni, ce rost mai au autorităţile statului şi ce rost mai are statul însuşi? Dacă statul nu trebuie să fie protectorul nostru, al cetăţenilor – cum spune preşedintele – atunci în virtutea cărei trebuinţe să îi (mai) plătim taxe şi impozite statului, inclusiv „contribuţii pentru asigurările sociale” şi pentru ce să îi asigurăm statului, prin munca noastră, funcţionarea? Statul este o instituţie creată de societate, nu pentru propria lui existenţă abstractă, inutilă şi absurdă, ci ca expresie şi instrument necesar organismului social naţional, pentru ca, prin funcţiile şi atributele sale specifice, respectiv prin instituţiile sale constitutive, să asigure reglementarea, protejarea şi reprezentarea legală a intereselor fundamentale ale societăţii, în ansamblul ei şi, deopotrivă, pe cele ale fiecărui cetăţean al său.

Desigur, nici noi, nici preşedintele nu am descoperit astfel roata, dar nici nu am venit pe lume ieri, ca să ne iluzionăm că ne putem duce de nas unii pe ceilalţi. Aşa încît, s-o spunem pe-a dreaptă, spre lămurirea tuturor: exonerat de grija pentru cetăţenii săi, statul devine jefuitorul lor cu acte-n regulă, exploatatorul lor social, cum ar spune comuniştii. Nimic altceva! Or, a nu denunţa un asemenea stat, înseamnă a-i fi complice, înseamnă, adică, a fi complicele unui infractor! De altfel, ideea încetării existenţei statului social într-o ţară cu specificul României, este vecină cu inepţia. Dar, cei care o tot agită pe sub nasul societăţii, o fac pentru a disimula, pe de-o parte incapacitatea administrativă a actualului regim, iar pe de alta, pentru a disimula o idee cu atît mai periculoasă încercată în timpurile din urmă. Ideea disoluţiei statului naţional! Şi-atunci, nu cumva sărăcia şi mizeria socială degradante, în care trăim de atîta timp, ne sînt impuse înadins şi convingător spre a fi împinşi, ca cetăţeni ai statului, ca popor, la descetăţenire şi destatalizare, la predarea şi părăsirea Patriei, la exod? Ce sugestiv şi frivol ni se oferă ideea antinaţională în România de azi! Precum vedem, de la ideea antisocială la ideea antinaţională e, doar, un singur pas.

Eu cred în demnitatea neştirbită a preşedintelui şi militez pentru asta, iar dacă domnia sa intenţionează să contrazică ştiinţa politică şi practica socială prin scamatorii conceptuale şi oratorice, îl priveşte personal, dar e ca şi cum adepţii vechii teorii roesliene privitoare la poporul român, cărora li s-a demonstrat de multă vreme falsitatea ei, ar voi să evadeze din derizoriul istoriei, încercînd acum verificarea respectivei teorii pe viu, dar în sens invers... „Cui nu-i convine regimul, poate să plece din ţară. Cel mai mare obiectiv al nostru a fost dreptul nostru de a pleca acolo unde ne este mai bine. Aşa că, hai să nu facem o dramă din faptul că plecăm din ţară. România, oricum, nu îşi mai poate plăti cetăţenii”!! Iată, nu neapărat cuvînt cu cuvînt, un alt mesaj arogant, sfidător, aş zice de-a dreptul antinaţional, transmis naţiunii de preşedintele ei. O, paşă, cît de darnic le eşti tu fiilor Patriei! Doar dulcele ei glonţ le mai lipseşte, bieţilor de ei, din nemărginita generozitate a antinaţionalului..!

Ce vrea să însemne, de fapt, acest mesaj? Prin „dreptul” cîştigat de a pleca din ţară, de a o părăsi, înseamnă că, de fapt, ne-am pierdut dreptul de Patrie şi de apartenenţă naţională! Şi, între multe altele, mai înseamnă că, dacă se va întîmpla să nu ne mai regăsim rostul ca ţară, ca naţiune – ceea ce acum, iată!, nici nu mai pare atît de ireal – nu va fi o dramă, căci, nu-i aşa?, sîntem liberi să (e)migrăm unde om vedea cu ochii. Ca să trăim bine! Dar, ce se vor a fi acestea ce ne revin, drepturi sau obligaţii? Despre ce vorbim? „România a ajuns la finalul istoriei sale”, afirma decepţionat şi deznădăjduit, cu puţin înainte de a muri, omul de cultură care a fost Octavian Paler. Noi constatăm că discursul preşedintelui este chiar confirmarea oficială a faptului că, într-adevăr, două mii de ani de istorie naţională, dramatică şi glorioasă, au fost suprimaţi în două decenii de istorie antinaţională. Dar, poate totuşi speranţa, ultima de-ar fi, nu moare şi ea, aşa cum se spune. Căci, nicicînd în istorie, naţiunile nu s-au dat pierdute, nici în clipa de pe urmă. În nici un caz, naţiunea română. Eşti învins numai atunci cînd ai renunţat la luptă!

Dinspre zidul Tîrgoviştei voievodale, reverberează parcă şi azi, în cuvinte prevestitoare de răul în care ne găsim, optimismul naţional, impresionant şi încurajator deopotrivă, al unui muribund aparte: „Dar, va trăi România, cu toţi trădătorii ei. Şi poporul român liber..!”. Asta presupune, însă, ca nouă, celor de astăzi, care trăim răul, să ne pese. A ne păsa este prima condiţie necesară continuării luptei de a fi a naţiunii. Căci, de cînd ne ştim ca popor, nu am avut altă soluţie. Din suferinţă ne-am plămădit supravieţuirea! Dacă ne pasă, înseamnă că sentimentul naţional nu s-a stins, că fiecare dintre noi încă există activ, concret, militant şi neînduplecat, ca român şi Românie, înseamnă că împreună, ca naţiune, mai putem avea o speranţă de viitor, în concertul naţiunilor lumii. Aici, acasă, în limba română.

(Decembrie, 2010)