Una din gravele probleme sociale cu care se confruntă (şi) România de peste 20 de ani este exodul populaţiei tinere în căutare de muncă. Se estimează că aproape 3.000.000 de cetăţeni români, cu vîrsta cuprinsă între 18 şi 45 de ani, sînt în pribegie printre străini. Statutul lor acolo unde se află este incert, atît din punct de vedere social cît şi din punct de vedere juridic. Şi, incert va fi întotdeauna. E drept, însă, unde ar fi astăzi situaţia lor mai incertă decît în propria ţară? Ce dureros!
S-a făcut un categoric cap de acuzare la adresa lui Ceauşescu şi a regimului comunist din aspectul că au dislocat o mare parte a populaţiei rurale, „urbanizînd-o” în procesul „industrializării forţate” a ţării. Pentru acuzatori nu are nici un fel de relevanţă faptul că la venirea comuniştilor la putere, în primii ani de după război, 83% din populaţia ţării trăia în mediul rural, că peste jumătate din numărul acestor locuitori erau analfabeţi şi că doar 20% dintre ei trăiau peste limita sărăciei lucii. Tot aşa cum pentru respectivii acuzatori nu are vreo relevanţă nici faptul că urbanizarea, fie şi forţată, a unei mari părţi din populaţia ţării a fost urmarea firească şi necesară a mecanizării, modernizării şi eficientizării fără precedent a agriculturii, ceea ce a cîştigat o consistentă forţă de muncă suplimentară pentru industrie şi alte domenii de activitate esenţiale pentru ieşirea grabnică a economiei naţionale din starea de înapoiere în care se afla şi că, în acelaşi timp, urbanizarea de care vorbim a însemnat, de fapt, educaţie, culturalizare, pregătire şi perfecţionare şcolară şi profesională neîngrădite în vreun fel, locuri de muncă pentru toţi, asistenţă medico-sanitară superioară, dezvoltare şi civilizare locativă prin facilitarea accesului gratuit la o locuinţă urbană pentru fiecare angajat în muncă, creşterea vertiginoasă a nivelului general de trai etc.
Oare, să nu aibă nici o relevanţă faptul că prin munca lor, grea, desigur, dar entuziastă, stimulată de perspectiva progresului ţării şi al lor personal, generaţiile trecute de români au făcut un titlu de mîndrie din a învăţa, munci şi locui la oraş, din a-şi întemeia aici familii trainice şi fericite? Acuzatorii vorbesc însă, în dispreţul realităţii, al adevărului istoric, despre o pretinsă „tragedie a înstrăinării şi proletarizării ţărănimii”, cauzată de urbanizare! Stăpîni pe munca şi produsele muncii lor, pe fabricile şi uzinele lor, stăpîni în oraşele şi satele lor, aşadar stăpîni în ţara lor, tinerii deceniilor trecute sînt deplînşi astăzi ca fiind victime ale comunismului. Dar, evidenţa demonstrează contrariul!
Nu trebuie să fii nostalgic comunist pentru a percepe realităţile prezentului ca fiind ele o adevărată tragedie, la care sînt sortiţi tinerii de azi; ei în primul rînd. Autoexilarea, abandonarea familiei, pentru că de două decenii şi mai bine ţara nu-ţi oferă nici şanse, nici speranţe de viitor, cerşitul la porţi străine, slugăria pentru un pumn de arginţi, munca la negru ori semi-legală, în orice condiţii şi fără nici o protecţie socială semnificativă, şi viaţa de azi pe mîine pe străzile oraşelor lumii, în care nimeni nu te vrea, tocmai pentru că eşti imigrant (şi român pe deasupra!) – iată autenticul sclavagism contemporan, iată, într-adevăr, ce înseamnă tragedia înstrăinării şi cum arată ea. Acesta este un categoric cap de acuzare! O asemenea tragedie trebuie curmată neîntîrziat. Tinerii au o singură soluţie: să îşi ia în stăpînire ţara, aşa cum au făcut, la timpul lor, părinţii. Calea pribegiei este doar o himeră. Una dramatică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu