Sărbătorile muritorilor de foame...

De ani buni, la fiecare Crăciun şi Paşte ni se dau aceleaşi gulgute tîmpite despre cît de mult mănîncă şi beau românii, ca neamuri proaste ce sînt. Pînă ajung în spital, vezi Doamne! Pfuu! Îmi vine să îi iau cu parul pe toţi derbedeii ăştia din presă, zău aşa! Dar, vedeţi unde şi pînă unde bate politica? Ce vor ei a spune străinii? "Ete-te, în România e atîta mîncare şi băutură, atîta prosperitate adică, încît cetăţenii regimului capitalist vomită pe străzi de sătui ce sînt şi ajung în clinicile de defecare! E o fericire maximă şi totală în România. Plîng ăia, de mulţumiţi ce sînt! Ce guvern bun au! Ce clasă politică patrioată!". Îhî, sigur că da! Producem în regimul ăsta atîţia bani de vreo două decenii încoace, că nu mai avem nimic altceva de cumpărat cu ei, decît mîncare, mîncare, mîncare! Căcălău, măria-ta! Vedeţi? Păi! E mult cald şi bine la România!

Hm..! Mi-a fost încredinţat de către destinatarul său un sms primit de la o salariată a societăţii particulare respective, înainte de Crăciun. Un sms real, disperat, şocant, trist, revoltător... Îl redau mai jos, aşa cum a fost el scris de salariată. În fapt, este mesajul unei românce oarecare, mamă, una dintre milioanele de românce oarecari, mame. Primeşte un salariu situat la minimum pe economie. Ca alte milioane de salariaţi. Vă rog să reţineţi că şi pentru această româncă, mamă, precum pentru milioane de alte românce asemenea, a venit Crăciunul, au venit Sărbătorile de Iarnă. Dar, ştiţi? Această salariată la minimum pe economie, la fel cu alte milioane de salariate asemenea, şi la fel cu sute de mii de foste salariate, acum şi în viitor şomere, nu au ajuns şi nu vor ajunge vreodată subiecte de presă capitalistă. Din banalul şi cotidianul motiv că nici ele, nici familiile lor nu au ajuns şi nu vor ajunge vreodată la spital din motive de indigestie... supraalimentară. Inaniţia le e mai aproape. Ce banalitate cotidiană, într-adevăr!

„Domnu director scuzaţi-mă că îndrăznesc să vă rog din tot sufletul meu, ajutaţi-mă să ajung la domnu patron ca să îmi dea şi mie 300 roni pînă la salariu. Nu am ce să pun pe masă de sărbători. Vă rog frumos ajutaţi-mă că murim de foame cu copii. Sînt disperată. Mulţumesc mult şi iertaţi-mă”.

P.S. – Ce poţi cumpăra pentru mesele de sărbători cu 300 de lei? Şi ce va face femeia aceasta luna viitoare, după ce va restitui din salariul său minim pe economie suma respectivă?  Probabil, totuşi, că asta este bucuria ei de sărbători. Şi-a amînat ei şi copiilor ei murirea de foame cu încă o lună... Banal, nu? Mai interesant pare faptul – aflu de la televiziuni – că este unul, Mitică, aşa cum îl numea pe vremuri prin partea locului şi nenea Iancu, care a anunţat deunăzi că are ambiţia să organizeze „cea mai tare masă de Revelion din Bucureşti”. E bine. Da’, ce bine e! Jos comunismul!!