Tradiţii şi legende - Moş Crăciun

     Multe dintre obiceiurile, ritualurile şi sărbătorile populare precreştine, cu sensurile, simbolistica şi semnificaţiile lor – numite adesea „păgîne” – s-au păstrat în forme mai mult sau mai puţin autentice pînă în contemporaneitate. În mare parte, ele au fost asimilate şi transfigurate, mai ales în ultimele 3-4 secole, de biserica creştină, care, lipsită de suficiente argumente teologice şi ritualice pentru a stinge obiceiurile pămîntului încrustate în tradiţiile ancestrale ce îi premerg, a găsit această subtilă rezolvare a conflictului de interese în care s-a aflat dintru începuturi cu religiile sedentare şi miturile lor.

     Filosofia culturii şi religiei popoarelor creştine care îşi trag originile din civilizaţii antice autohtone nu a avut decît de cîştigat în împrejurările date, căci astfel s-a asigurat conservarea şi perpetuarea, în bună parte, a izvoarelor dăinuirii şi identităţii lor spirituale străvechi, iar asimilarea şi transfigurarea unor mituri arhaice de către biserică au dat creştinismului sporul de forţă şi legitimitate de care mitologia, simbolistica şi ritualurile sale au avut întotdeauna nevoie spre a se regăsi şi înrădăcina în viaţa oamenilor, în spiritualitatea poporului. O transfigurare creştină a unei astfel de tradiţii ancestrale, păgîne, este şi Crăciunul.

 

Strămoşul-zeu

     La noi, explicarea structurii conţinutului mitico-divin al Crăciunului pe calea analizei etimologice a termenului patronimic conduce la semnificaţii specifice misticii precreştine a creaţiei. Ca personaj mitologic, Crăciunul apare sub înfăţişarea unui strămoş-zeu, a cărui venerare în epoca geto-dacică era legată, probabil, de cultul soarelui. El simboliza corelaţia dintre desăvîrşirea timpului sacru în solstiţiul de iarnă şi (re)naşterea naturii (Creaţia).

    
     Cei mai mulţi cercetători ai domeniului susţin că termenul „crăciun” este de origine latină şi derivă din „creatio”, care înseamnă naştere şi care a dat, în timp, înţelesul mitic de „naşterea Crăciunului”, devenită în era noastră – prin transfigurare creştină – „naşterea cristică”, respectiv sărbătoarea naşterii lui Isus sau „Naşterea Domnului”. Această interpretare poate fi considerată mai mult decît o simplă ipoteză, dacă avem în vedere că rezultatele studiilor şi cercetărilor etimologice asupra patronimului „Crăciun” demonstrează că acest termen aparţine arealului etnic românesc şi că, în afara acestui spaţiu, nu se regăseşte decît la slavii din vecinătate, în forme de exprimare neesenţial modificate. Desigur, există şi alte opinii despre etimologia acestui apelativ, formate în contextul încercărilor unor cercetători străini de a găsi termenului asocieri cu anumite obiceiuri şi ritualuri specifice şi practicate de unele comunităţi sau popoare vecine.

 

Legendă creştină

     Una dintre transfigurările creştine ale mitului strămoşului-zeu Crăciun se regăseşte în legenda lui Crăciun, ciobanul cel rău, care nu i-a acceptat unei fecioare, Maria, să nască în ograda lui. Totuşi, cînd i-a venit sorocul, Maria a născut un prunc, Isus Cristos, în adăpostul oilor lui Crăciun, cu ajutorul tainic al soţiei acestuia. Pentru fapta ei, Crăciun îşi pedepseşte soţia într-un mod cumplit, tăindu-i mîinile cu care îl moşise pe Isus. Atunci, Fecioara Maria a făcut o minune şi i-a repus bietei femei mîinile la loc. Se spune că minunea l-a impresionat în aşa măsură pe Crăciun, ciobanul cel rău, încît l-a făcut adept al cultului lui Cristos. De bucurie că şi-a văzut nevasta scăpată de pedeapsa diavolească pe care i-o administrase, Crăciun a aprins un foc din lemn de brad în mijlocul ogrăzii şi a întins în jurul lui o horă mare cu toţi slujitorii săi. Apoi, le-a oferit Fecioarei Maria şi pruncului Isus Cristos daruri de-ale păstorului: lapte, smîntînă şi caş. De atunci, a rămas tradiţia ca, de ziua naşterii lui Isus, Moş Crăciun să împartă copiilor daruri, iar cîntecele de bucurie închinate Fecioarei Maria de ciobanul Crăciun şi slujitorii săi pentru minunea făcută au devenit colindele de Crăciun ale mitologiei creştine.