luni, 24 octombrie 2011

În genunchi, rege!


(Actualitatea subiectelor de altădată)
În Senatul României s-a polemizat în urmă cu cîteva luni pe chestiunea invitării numitului Michael Hohenzollern la festivităţile prilejuite de Ziua Naţională, 1 Decembrie. Ideea mi s-a părut o impietate. Stenograma polemicilor respective pune în evidenţă fragilitatea argumentelor invocate de purtătorii intereselor antirepublicane. Nu mai vorbesc de incoerenţa exprimării şi de formulările în coadă de peşte ale unora dintre ei. Oratoria, ce-i drept, nu este la îndemîna oricui, dar pentru un adevărat om politic este definitorie. Vorbeam, dar, despre fragilitatea argumentelor. În primul rînd, de unde pretenţia că ultimul rege al României este „o personalitate istorică importantă”? Relicvă istorică da, mai treacă-meargă vreau să zic, dar personalitate, şi importantă pe deasupra, de ce? Numai faptul că a fost rege, şi asta pe vremea cînd abia îi dăduseră tuleiele, nu îi asigură şi calitatea de personalitate istorică! Ce fapte memorabile a făcut el ca rege al României, pentru ca istoria să îl revendice ca pe o personalitate a ei?
Din acest punct de vedere, a-l compara pe Michael (să-i zicem Mihai, treacă de la noi) cu rubedenia sa îndepărtată, Carol I, ar fi pe cît de ridicol, pe atît de... edificator! În al doilea rînd, de ce este mai importantă semnificaţia faptului că Mihai Hohenzollern este nepotul lui Ferdinand, rege al României la Marea Unire, decît semnificaţia istorică a faptului că acelaşi Mihai este fiul aventurierului Carol al II-lea, rege al României la Marea ei Dezmembrare? În virtutea unui asemenea criteriu, nu ar fi îndreptăţit şi Paul Lambrino, strănepot legitim al lui Ferdinand, fiul lui Carol-Mircea, întîiul copil al lui Carol al II-lea, născut din prima căsătorie a acestuia, cu aristocrata Ioana Valentina (Zizi) Lambrino, să revendice dreptul de participare la festivităţile de 1 Decembrie?
În al treilea rînd, nu am înţeles de ce absenţa lui Mihai Hohenzollern de la marea noastră sărbătoare naţională „ar fi o ruşine faţă de Europa, unde abia am intrat”(?!). De unde pînă unde chestia asta? Au invitat autorităţile române să participe la festivităţi pe toţi foştii regi şi împăraţi ai statelor europene, iar pe Hohenzollern l-au lăsat cu buzele umflate? Dacă nu, atunci pentru ce, Doamne iartă-mă, să ne fie ruşine de Europa? Şi, la urma urmei, cine-i madam Europa asta? Ce are ea cu ziua noastră naţională, cu invitaţii şi neinvitaţii noştri?
Nici invocarea Actului de la 23 August 1944 nu este un argument în favoarea fostului rege. Dimpotrivă. Dacă „majestatea sa regele Mihai a făcut actul de la 23 August” (noroc cu terciul, că altfel mîncam mămăliga goală...!), pentru că „aşa trebuia să facă şi bine a făcut”, de ce nu îşi asumă el şi consecinţele ce au decurs din actul respectiv? Am mai fi trăit 45 de ani de comunism dacă nu făcea regele actul cu pricina? Ar mai fi murit Iuliu Maniu, Gh. Brătianu şi Lucreţiu Pătrăşcanu aşa cum au murit? Ar mai fi cunoscut Corneliu Coposu, Ion Diaconescu şi alţi atîţia români calvarul închisorilor politice, ar mai fi murit oameni în lupte de stradă în decembrie 1989, am mai avea şi astăzi în România deţinuţi politici? Dacă este adevărat ceea ce s-a susţinut în Senat şi anume că „nu putem acuza nici pe Antonescu de trădare, nici pe regele Mihai de trădare, au fost nişte evenimente epocale în acestă lume, în care România a trebuit să se descurce”, cum rămîne cu condamnarea la moarte a Mareşalului Antonescu, pecetluită de voinţa şi cu semnătura regelui Mihai? Nu cumva regele „s-a descurcat” pe seama sîngelui nefericitului comandant al Armatei Române?
Şi dacă este adevărat că România a trebuit să se descurce în contexul unor evenimente epocale şi se cuvine „să lăsăm morţii în gropile lor”, cum s-a spus în Parlament, de ce nu a fost respectată liniştea definitivă a celor înhumaţi la Mausoleul din Parcul Libertăţii, oricine ar fi fost ei, şi li s-au deschis mormintele şi au fost aruncaţi afară, de ce profanăm şi dărîmăm statui, de ce continuăm să pîngărim memoria lui Nicolae Ceauşescu şi nu îl lăsăm în pace în groapa lui? Pentru ce toate acestea? Unde ne sînt creştinismul şi democraţia de care facem atîta paradă?
Astăzi, ex-regele cere iar viză de intrare în ţară, de Paşte. Cică vrea să meargă la Timişoara. I-ar fi mai potrivit un alt traseu, mi se pare, pe măsura faptelor sale „istorice”. Să meargă la Jilava, în Valea Piersicilor şi să aprindă o lumînare pe locul unde a fost executat Mareşalul Ion Antonescu, victima sa directă. I-am sta alături, pentru a-i cere: „În genunchi, rege!”.
Textul subsemnatului. 23 aprilie 1994, în „Politica”.

13 comentarii:

Augustin Radescu spunea...

Nicule, (pre)simt ca monarhistii mai mult sau mai putin autentici (adica aia care nu sint fripturisti si sinecuristi), in hirjoana loc adolescentina, ne vor oferi citeva surprize interesante in zilele urmatoare. Mai ales ca, aud, au de gind sa serbeze 25 octombrie pe ... 7 noiembrie. Hi, hi, ne vom dixtra!

Nicolae Nicu spunea...

Augustin,
Să fie numai o hîrjoană, cum spui, sau în străfunduri ceva urît se coace? "Monstruoasa coaliţie" reînvie din tenebrele istoriei. "Generoşii", ca în atîtea alte dăţi în existenţa lor, mai nu vor, mai că... trădează. Mulţimile disperate întru supravieţuirea cotidiană sînt supuse unei infernale manipulări media antirepublicane, prin virulentă propagandă monarhistă şi arta perfidă a persuasiunii. Cultul personalităţii moliei regale a atins deja nivelul de sus al suportabilităţii, devenind pe cît de dizgraţios pe atît de revoltător. Practic, Constituţia şi legile Statului Republican Român sînt sfidate sau terfelite în văzul lumii şi în indiferenţa Justiţiei.

Am mai spus-o şi o repet: oricît ne-am strădui a crede şi spera în virtuţile democraţiei de sorgintea celei pe care o trăim în aceste decenii, constatăm pe zi ce trece că, de fapt, ne scăldăm într-o dulce-amară şi interminabilă iluzie. Nimic nu vom obţine ca popor şi ca indivizi pe calea aceasta. Totul ni se ia. Pe doi arginţi. Inclusiv împlinirile istorice de peste veac. Şi conştiinţa. Şi sufletul şi mintea. Aşa încît, mă tem că, mai repede sau mai tîrziu, în locul raţiunii vor vorbi armele. O dovedeşte experienţa istorică a românilor şi nu numai a lor. Vorbească, dar!

vgeorgicas spunea...

Interesant.
Si articolul si comentariile.

conumishu spunea...

In plus, republica este superioara democratiei.

Daca nu se intelege prea clar ce vreau sa spun, voi aminti doar ca, spre deosebire de noi sau francezi sau multe alte tari europene, printre anglo-saxoni republica este inteleasa nu numai ca o forma de guvernare diferita de monarhie ci una deosebita si de democratie. Daca pentru epoci in care existau o Venetie sau alte republici strict oligarhice, aveam o aristocratie fara rege, mai in vremea noastra prin republica anglo-saxonii inteleg o forma "temperata" de participare a multimii. Ceea ce, oricum ai privi democratia, e o descriere mai aproape de realitatea practica.

Cei mai onesti observatori recunosc ca democratia nu poate opera si ar prefera o participare "filtrata" a multimii, dar pe fata, nu manipularea oribila de acum, profund dispretuitoare de vulg. Participarea sa fie data de interesul fata de treburile cetatii, nu de simpla existenta a unui cod numeric care sa ateste ca existi pe acolo. Iar cadrul legal ar fi acela dat de un set mic de legi, clare, cu cei carora li se delega guvernarea pusi sub microscop si opriti in caz ca incearca sa uzurpe libertatea rezultata tocmai din putinatatea legilor.

Reprezentare foarte departe de infestarea cu legi, regulamente, amestecuri idadmisibile in cele mai neasteptate locuri a democratiilor de azi, cu elitisti scirbosi care pozeaza in cei mai vajnici aparatori ai drepturilor omului si oamenilor. Atit de numeroase drepturi ca nu mai au nici o valoare.
-----

E ceva extrem de imputit in spatele agresiunii monarhiste recente. Cred ca se ascunde un mare pericol, care vine cam din aceeasi directie de unde ne tot vin atacuri de peste doua decenii.

bogdan spunea...

Domnule Nicu,

Am şi eu o nelămurire. Ştiu că sunteţi comunist. Până aici, toate bune. Dar de care comunist sunteţi? Nu aş discuta cu dvs. acest aspect dacă nu v-aş vedea mai degrabă ca pe un comunist naţionalist decât ceva departe de poporul român precum staliniştii, maoiştii sau anarho-comuniştii.
Eu, de exemplu, sunt un naţionalist de stânga.

Pentru mine, URSS este vinovată pentru raptul Basarbiei, pământ românesc. La fel au crezut şi Dej şi Ceauşescu. Primul, secondat de al doilea, a reuşit să scape de ruşi în 1958.

Domnule Nicu, ţin minte că de 9 mai, la postarea d-lui Liviu “9 Mai, ziua victoriei armatei roşii” aţi scris un text elogiator. Eu şi alţii nu am scris nimic, pe mine, de exemplu, nu mă interesează să elogiez o putere care a provocat o mare pierdere ţării mele.

Cele două regimuri, stalinist şi hitlerist, au fraternizat până la atacul lui Hitler. Nu s-a pus problema ca până în 1941 Stalin să vadă un duşman în Hitler, ci un aliat apropiat. De fapt, deşi, se pare, Stalin fusese informat de iminenţa atacului lui Hitler, Stalin, ceva timp după atac, nu a dat crezare veştilor cum că Germania a atacat URSS, atât de mare era încrederea lui Stalin în Hitler.

Stalin, imperialistul, a avut de câştigat de pe urma pactului cu amicul lui, Hitler, imperialistul. În acţiunea de reconquista, de refacere a imperiului ţarist, Stalin a invadat şi a împărţit Polonia cu Hitler, a invadat şi anexat Estonia, Letonia şi Lituania, a invadat Finlanda, smulgând, după o rezistenţă glorioasă a finlandezilor în faţa unei forţe sovietice mult superioare, o bucată din această ţară, a cotropit Basarabia, pământ românesc, anexând această regiune românească.

A existat o defilare comună în Polonia, a trupelor germane şi sovietice, după împărţirea acestei ţări. Până la invazia germană, evreii refugiaţi în URSS din Europa, din cauza prigoanei naziste, au fost predaţi de NKVD SS-ului. Sunt imagini şi înregistrări care le atestă pe ambele. Vagoane cu grâne, luate de la gura poporului, au fost trimise de Stalin lui Hitler, pentru Wehrmacht.

Mai sus văd că vă exprimaţi părerea de rău pentru Mareşal. Aici suntem pe aceeaşi lungime de undă. Numai că Mareşalul este privit de staliniştiii care serbează 9 mai ca un fascist, deoarece a atacat URSS alături de Hitler. Da, se poate menţiona aici şi că Mareşalul era în august 1944 în tratative cu ruşii, pentru armistiţiu, ruşii l-au făcut să creadă că vor încheia armistiţiul cu el. Mareşalui voia ca trupele nemţeşti, lângă care noi luptaserăm trei ani, să fie lăsate să se retragă nestingherite pe la graniţa din Vest.

Mareşalul prezintă două similitudini esenţiale cu Ceauşescu. Ambii au fost mari patrioţi şi ambii au făcut mari greşeli.

Mareşalul trebuia să se oprească la Nistru, să convoace alegeri şi să se pună la dispoziţia guvernului astfel format. În schimb, fără ca să existe un tratat cu Germania, el a pus trupele româneşti sub comandă germană, numai în baza unei aluzii a lui Hitler că s-ar putea ca la sfârşitul războiului să aibă loc o revizuire a situaţiei NV Ardealului, noi dând partea noastră de jertfă de sânge în războiul dintre URSS şi Germania, ca aliaţi ai nemţilor.


Deci, domnule Nicu, dacă vă pare rău de Antonescu şi îl consideraţi patriot asta nu se poate fără ca să consideraţi URSS nu putere eliberatoare, ci agresoare. Atunci 9 mai nu are nici un ecou pentru noi românii. În Vest, ca informaţie, Ziua Victorie se sărbătoreşte cu o zi mai devreme, pe 8 mai.

Nicolae Nicu spunea...

Aveţi, precum văd, nu una, ci mai multe nelămuriri, domnule Bogdan. Nimic rău în asta, am făcut o observaţie, aşa... Dar, vă mărturisesc că mă aflu într-o perioadă îndelungată de lipsă de timp, ceea ce mă împiedică să zăbovesc prea mult timp pe aici. Intru, abia, cîteva minute la cîteva zile. Nu mă interpretaţi, vă rog, ca avînd intenţia de a mă eschiva de la răspunsurile solicitate. Promit să vă răspund cît de curînd pot, punctual, pe chestiunile respective.

Deocamdată, vă puteţi lămuri cît de cît (re)văzîndu-mi "profilul" de blog. De fapt, acum v-aş fi putut răspunde şi astfel: Nihil sine Patriae. Nihil! Ce-aş fi eu dacă "patria mea este acolo unde mi-e bine"? Cît altruism şi solidaritate individuale, sociale şi naţionale, sau cît internaţionalism, cît comunism, adică, dezvoltă o atare convingere-doctrină, un asemenea profil (genetic, etnic, individual, colectiv, de grup, de clică, de partid, de stat, de "uniuni" de state etc. etc.) şi cît egoism, individualism şi indifirenţă pentru semeni se ascund aici?

Nu e ea, Patria, piatra filosofală a existenţei de sine, individuale şi naţionale, dar, dacă vrem să recunoaştem, toate încep acolo, la EA, şi se întorc şi regăsesc acolo.

Fireşte. Comunismul fără Patrie este un vagabondaj!

Promit să revin pe tema propusă.

bogdan spunea...

Domnule Nicu,

Există două poziţii dihotomice legate de patriotism în diversele forme de comunism (stalinist, maoist, naţionalist etc.), una care consideră naţionalismul ca fascism şi alta care consideră naţionalismul indisolubil legat de socialism, baza de la care se porneşte pentru relaţii pe picior de egalitate între state independente, izvorul neamestecului în treburile interne şi al neatârnării (ceauşism).

Uitaţi ce spune dl Liviu, care este stalinist, de naţionalism (http://anticapitalism2.blogspot.com/2011/10/malinovski-ostasul-patriei.html#comments – postarea din 5 noiembrie 2011, 12:50 ): „Naţionalismul este masca fascismului. Muncitorii nu patrie, în Spania, în România, în Turcia ei sunt exploataţi la fel. Capitaliştii au patrie atunci când interesele economice îi determină să o aibă, altminteri deviza lor este ubi bene ubi patria.”

Conceptul internaţionalist de mai sus a fost folosit de URSS-ul stalinist şi nu numai pentru a legitima anexarea de teritorii, amestecul în treburile interne ale statelor, execuţia unor indezirabili din interiorul sistemului.

Însă politica ce o aplica URSS-ul lui Stalin faţă de alte state nu se aplica şi în direcţia opusă, de la state spre URSS. De fapt, sub masca internaţionalismului URSS-ului se ascundea un stat imperialist. Unul din obiectivele esenţiale ale URSS-lui lui Lenin şi apoi al lui Stalin a fost refacerea imperiului ţarist post-1917, din care făceau parte Letonia, Estonia, Lituania, Finlanda, o parte din Polonia, Basarabia, teritorii desprinse din imperiu pe baza principiului autodeterminării, a existat o reconquista roşie.

Discuţia noastră mi-aduce aminte de Lucreţiu Pătrăşcanu, a cărui cădere şi apoi moarte i se trage de când la o adunare populară ţinută la Sibiu a zis: „Întâi sunt român şi apoi comunist”. Pătrăşcanu a fost reabilitat de Ceauşescu.

bogdan spunea...

Rectificare: "ante-1917"

bogdan spunea...

... Cred că este inutil să mai spun că eu apreciez varianta ceaușistă, naționalistă.

De asemenea, apreciez faptul că sunteți naționalist și că prețuiți patriotismul lui Antonescu. Însă, vă spun că puteți fi contrat puternic, la o adică, de așa-zișii internaționaliști, de fapt susținători conștienți sau nu ai imperialismului rusesc.

Nicolae Nicu spunea...

Eu nu consider că mă aflu într-o adversitate faţă de "internaţionalişti", nici măcar nu mă pot afla cu ei pe poziţii fundamental antagoniste, ci doar reciproc discutabile şi, după caz şi împrejurări istorice, complementare sub aspectul practicii sociale. E problema lor dacă ei mă privesc pe mine sau pe cei ca mine ca pe un adversar politic. Cauza comuna nu va putea fi servită astfel şi nici nu îşi va putea găsi aliaţi şi sprijinitori în lume şi, cu atît mai puţin, în patrii.

În ceea ce mă priveşte, afirm că nu aş fi, nu m-aş putea accepta a fi, comunist dacă aş fi antiinternaţionalist. Eu am convingerea, doar, că datoria comuniştilor şi socialiştilor de pretutindeni, datoria clasei şi categoriilor muncitoare cu braţele şi mintea, este aceea de a lupta pentru instaurarea orînduirii socialiste - structural şi moral superioare celei capitaliste - pornind din propriile lor ţări. A aduce dreptatea la tine în ţară este contribuţia ta fundamentală la triumful dreptăţii în întreaga lume.

Lupta pentru socialism, fie ea pe cale politică, fie, în ultimă instanţă, cu arma în mînă, nu trebuie să poarte desfigurarea unui avînt cotropitor de patrii şi popoare, ci configurarea pe deplin justă şi legitimă a luptei de eliberare socială şi naţională, a luptei împotriva rînduielilor inumane ale capitalismului, sistem antinaţional şi globalizant prin înseşi natura şi raţiunile sale de a fi.

Şi, dacă, domnule Bogdan, mi-aţi citat, ca argument, dintr-o postare a domnului Florian Liviu, vă citez şi eu dintr-o altă postare a dînsului, nu pentru a vă combate pe dvs., căci eu nu am motive să o fac - mai ales că aici, dimpotrivă, dvs. îmi apreciaţi parte din poziţiile exprimate - dar ca un eventual contra-argument la portretul pe care îl putem zugrăvi "internaţionaliştilor", dovadă că, după cum spuneam mai sus, poziţiile pe care ne situăm chiar nu mi se par fundamental antagoniste.

Iată citatul, dintr-un comentariu al dumisale la textul meu din 8 octombrie curent, intitulat "Destine româneşti":

"Nu există nici o incompatibilitate între cele două noţiuni. Nu deţin legionarii monopolul patriotismului şi nici cohorta de popi care îi însoţesc şi la care pios vă închinaţi dvs.

Pentru noi relaţia între cele două noţiuni este următoarea: comunism în fond naţionalism în formă, sau mai pe înţelesul dvs. idealurile comuniste trebuiesc exprimate şi puse în viaţă în formă naţională.

Clasa muncitoare nu are patrie, nu pentru că nu nutreşte sentimente patriotice, ci pentru că a fost izgonită din patrie. Peste 3 milioane de muncitori români sunt în bejanie în Occident. A luat vreun popă sau vreun legionar atitudine? Despre ce patriotism mai vorbim când peste 15% din populaţie este nevoită din motive economice să-şi părăsească patria.

1.Toţi cei care vorbesc despre patriotism dar eludează pierderea masivă de populaţie a României sunt nişte farisei.

2.Toţi cei care vorbesc despre patriotism şi eludează problema trupelor americane de pe teritoriul României sunt demagogi.

3.Toţi cei care vorbesc despre patriotism şi eludează pierderea independenţei României nu au dreptul să o facă".

bogdan spunea...

Ce zice dl Liviu cu forma și fondul este o altă modalitate de a spune că naționalismul înseamnă fascism.

Am recitit polemica mea cu d-sa de la postarea respectivă. Luările mele de poziție cred că au fost la obiect și reprezintă adevărul.

Lucrurile s-au complicat cu socialismul când a apărut răspântia, într-o parte se putea merge pe varianta naționalistă, pe care au mers Dej și Ceaușescu sau se putea continua pe varianta așa-zis internaționalistă, de fapt una de supunere față de Moscova, capitala statului imperialist sovietic, cu acceptarea statutului de țară subjugată.

Reminescențele situației respective, de atunci, se văd azi, cu oameni care plâng după Moscova (Moscova nu crede în lacrimi) și cu alți oameni care au înțeles că naționalismul este o componentă indispensabilă a viziunii de stânga, că nu se poate stânga fără conceptele de patrie și popor. Din punctul meu de vedere, ca om de stânga care nu este totuși comunist, unul exterior, comunismul nu poate fi decât forma, în timp ce esența este dată de naționalism.

Rămâne emblematic pentru mine ceea ce a zis Lucrețiu Pătrășcanu: ”În primul rând sunt român, apoi comunist”.

Nicolae Nicu spunea...

Apropo de Pătrăşcanu şi de celebra sa expresie. Pentru rigurozitatea evocării ei, precizez că Pătrăşcanu a rostit-o într-o cuvîntare politică ţinută în anul 1946 la Cluj-Napoca, şi nu la Sibiu, cum spuneai mai sus, iar formularea ei exactă este: "Înainte de a fi comunist, m-am născut român".

Pătrăşcanu a fost arestat abuziv în 28 aprilie 1948, acuzat de crima de înaltă trădare, sub învinuirea de "agent anglo-american, în serviciul societăţii fasciste, burghezo-moşiereşti, şi complot împotriva statului", judecat sumar, într-o săptămînă(!), între 6 şi 13 aprilie 1954, condamnat la moarte şi executat două zile mai tîrziu!

Evident, celebra sa expresie politică de care vorbim nu a contat deloc în favoarea lui, ba dimpotrivă, deşi caracterul ei ferm patriotic mărturisit era evident, căci pe atunci era perioada în care nu putea să existe decît o singură "patrie" pentru comuniştii de pretudindeni... Acuzatorii şi judecătorii săi au refuzat să accepte că un conducător, un om, care nutreşte sentimente de un patriotism atît de autentic şi profund nu îşi trădează ţara.

bogdan spunea...

Da, aveţi dreptate cu observaţiile. Am scris cândva un articol despre Pătrăşcanu, ar fi trebuit să mă uit pe el înainte.