vineri, 27 decembrie 2013

Republica - expresia puterii şi suveranităţii poporului (I)


La 12 noiembrie 1947, printr-un comunicat al Casei Regale, s-a anunţat că regele Mihai pleacă într-un voiaj în străinătate. El fusese invitat la festivităţile organizate cu prilejul căsătoriei prinţesei Elisabeta – actuala regină a Marii Britanii – pe atunci moştenitoare a tronului, cu principele Filip de Edinburgh, văr de-al doilea cu Mihai de Hohenzollern. În intenţia acestuia, călătoria era mai mult decît o vizită la rude îndepărtate, fie ea ocazionată de un asemenea eveniment. Monarhul intenţiona să folosească prilejul pentru a sonda cercurile politice occidentale cu privire la atitudinea ce o avea de urmat faţă de poporul român, în raport cu tendinţele antimonarhice şi pro-republicane, tot mai evidente în mersul evenimentelor interne şi internaţionale. Voiajul s-a prelungit pînă la 21 decembrie. Personalităţile politice şi militare cu care Mihai a discutat pe timpul şederii la Londra i-au dat sfaturi şi încurajări, dar, aşa cum reiese dintr-o serie de documente istorice, pentru cazul unei detronări nu i-au putut promite nimic concret. 

Astfel, în timpul unei serate la Palatul Buckingham, Winston Churchill i-a recomandat suveranului României, sentenţios: „Cea mai bună politică de urmat este să priveşti, întotdeauna, pericolul în faţă”, sfătuindu-l să rămînă pe tron „pentru că un rege trebuie să fie curajos”. La rîndul său, ministrul britanic de externe, Ernest Bevin, jenat vizibil de întrebarea directă pe care i-a adresat-o Mihai, i-a sugerat şi el să se întoarcă în România şi să nu facă jocul comuniştilor „care doresc să rămîneţi în Anglia pentru a prezenta absenţa dvs. din ţară ca o părăsire a postului”. În schimb, ambasadorul Statelor Unite la Londra l-a sfătuit pe rege nu numai să rămînă în străinătate, dar şi să dezavuieze guvernul român condus de Dr. Petru Groza şi să formeze un guvern în exil. Preocupată şi ea de soarta monarhiei în România şi excesiv de temătoare pentru viaţa fiului ei, regina-mamă Elena înclina mai mult spre varianta ca Mihai să nu se mai întoarcă în ţară sau, în orice caz, să-şi prelungească pentru cît mai multă vreme vizita în străinătate. Ea a fost sfătuită, însă, de politicienii britanici pe care i-a consultat, ca Mihai să rămînă pe tron. Dilema regală devenise publică. Presa străină o comenta în diferite chipuri. De pildă, săptămînalul austriac „Weltwoche”, exprimînd opinia celor care considerau că regele Mihai nu trebuie să se mai întoarcă în ţară, scria: „Dacă regele nu se mai întoarce, el îşi va pierde sigur coroana. Dacă se întoarce, va pierde coroana şi, poate, şi viaţa”.


Dintre membrii suitei care l-au însoţit pe rege în vizita la Londra, doar generalul Emilian Ionescu, prim aghiotant regal, s-a pronunţat fără echivoc pentru întoarcerea în ţară. Într-o lucrare memorialistică, fostul aghiotant arăta: „Mihai şi mama sa puseseră multă bază pe puterile occidentale, dar, aici la Londra, el nu a găsit, pe lîngă grijile proprii ale acestora, decît disensiuni, teama de noi conflagraţiuni şi o totală indiferenţă pentru soarta suveranilor României”. În general, sfătuitorii ultimului rege al României se dovedeau preocupaţi mai mult de treburile lor personale decît să salveze un tron care, şi aşa, nu mai avea decît un rol simbolic.

Pe timpul şederii la Londra suveranul o cunoscuse pe principesa Anna de Bourbon-Parma, cu care a şi demarat planurile de căsătorie. Pe 6 decembrie, în timp ce Mihai se logodea, neoficial, cu Anna în Elveţia, Dimitrie Negel, mareşalul Palatului, sosea la Bucureşti pentru a cere – conform uzanţelor şi Statutului Casei Regale – încuviinţarea guvernului. Răspunsul nu a fost unul favorabil, întrucît căsătoria, planificată într-un mod atît de subit, a fost considerată inoportună în contextul internaţional existent în acel moment. În aceste condiţii, Mihai a preferat varianta întoarcerii în ţară, în încercarea de a-şi păstra coroana cît va putea mai mult, dar şi conştient de împrejurarea că, dacă ar fi rămas în străinătate, ar fi alimentat şi mai mult speculaţiile pe care presa internaţională şi opinia publică le făcea deja pe tema intenţiilor sale de abandonare a coroanei regale pentru o femeie. Astfel, regele a pus capăt pendulărilor sale în străinătate şi, pe 21 decembrie, a revenit la Bucureşti, cu gîndul că se va statua un modus-vivendi între monarhie şi forţele revoluţionare, pînă cînd alte evenimente politice internaţionale îi vor ameliora situaţia. Încercarea sa de a cîştiga timp era evidentă.

A doua zi, regele Mihai a avut o amplă discuţie cu primul-ministru, Dr. Petru Groza, asupra situaţiei interne şi internaţionale a României, precum şi asupra planurilor sale de căsătorie. Şeful guvernului i-a arătat lui Mihai contradicţia dintre monarhie şi procesul transformărilor democratice în care se angajase poporul român. Regele a răspuns că, dacă se va pune problema, nu se va împotrivi schimbărilor cerute. În cadrul întrevederii cu primul-ministru, regele a semnat decretul privind numirea unui nou ministru al apărării naţionale, în persoana lui Emil Bodnăraş, membru al Biroului Politic al C.C. al Partidului Comunist Român. Deşi, iniţial, nu a fost de acord cu schimbarea ministrului apărării, hotărîtă de guvern, regele a fost nevoit să o accepte. Dr. Petru Groza sublinia că numirea unui militant al P.C.R. în fruntea Ministerului Apărării Naţionale „nu este numai o schimbare de titular, ci are rosturile ei adînci, rosturi care ne aparţin tuturor, rosturi care aparţin întregului popor”. În fapt, abia acum se putea spune că armata intrase, cu adevărat, sub directa conducere a poporului şi nu mai era supusa regelui. „Părăsind Elveţia pentru a se întoarce în ţara sa – arăta Rene Payot, comentatorul postului Radio Berna, la 10 ianuarie 1948 – regele Mihai nu-şi făcea nici o iluzie asupra soartei ce-i era rezervată. La Bucureşti i s-a dat a înţelege că menţinerea monarhiei nu este compatibilă cu regimul democratic şi popular pe care îl instaurează comuniştii”. E drept că în cercurile de la Palat se considera că monarhia nu va putea fi atît de uşor înlăturată; se vehicula ideea că raporturile dintre rege şi guvern, şi aşa destul de ascuţite, vor culmina cu un conflict abia în primăvara următoare, cînd se va încerca, probabil, o nouă reducere a prerogativelor regale, urmînd ca suveranul să fie menţinut în continuare, dar cu un rol mai mult simbolic.

Pe timpul cît regele căuta în străinătate soluţii de salvare a monarhiei, în ţară procesul revoluţionar îşi continua cursul ireversibil. În ultimele două luni ale anului 1947, aproape în fiecare zi, avuseseră loc evenimente şi acţiuni care marcau creşterea rolului clasei muncitoare, al maselor populare, în viaţa social-politică şi întărirea poziţiilor acestora în conducerea statului. Fermitatea cu care Partidul Comunist Român, devenită principala forţă politică a ţării, acţiona în cadrul guvernului şi în parlament pentru înfăptuirea şi adîncirea transformărilor democratice, pentru promovarea şi apărarea intereselor maselor muncitoare, activitatea sa laborioasă de zi cu zi, au sporit şi mai mult încrederea milioanelor de oameni ai muncii în politica revoluţionară pe ale cărei coordonate era înscrisă ţara. În momentul cînd a trecut la eleborarea planului de instaurare a republicii, P.C.R. se bizuia pe sprijinul nelimitat al intelectualităţii progresiste, al clasei muncitoare şi ţărănimii, fiind urmat, practic, de majoritatea covîrşitoare a poporului. Cîmpul de influenţă al monarhiei se îngustase la maximum, prerogativele regelui, ca factor de exercitare a puterii politice, fuseseră aproape complet anulate. Prin evoluţia sa ascendentă, procesul revoluţionar adusese monarhia în pragul prăbuşirii inevitabile. P.C.R. a conceput înlăturarea monarhiei şi instaurarea republicii ca pe o acţiune cu caracter predominant politic, folosind şi de această dată, în mod consecvent şi ferm, tactica rezolvării sarcinilor revoluţiei, pe cît posibil, fără violenţă şi, categoric, fără război civil.
                                                                     (va urma)
ION CIMPOERU

2 comentarii:

Valeriu Stănescu spunea...

Cine este Ion Cimpoeru ?

Nicolae Nicu spunea...

Un vechi prieten şi colaborator, aflat astăzi la vîrsta senectuţii... Un fervent patriot şi om de stînga, un luptător temerar împotriva nedreptăţilor sociale. Altfel, un om simplu. Pasionat de cultura. Un foarte bun rebusist şi epigramist. Constant colaborator al unor publicaţii.