vineri, 9 ianuarie 2015

Je ne suis pas charlie!

Je suis responsable

Evenimentele care se petrec în Franţa în aceste zile, îmbracă multe semnificaţii. Cauzele lor sînt mult mai complexe decît pot părea la o primă vedere. O complexitate despre care, fireşte, se discută în spaţiul public încă din primele momente care au urmat tragediei iniţiale. Autorii atacului nu au lovit la întîmplare, asta e clar. Se ştie că hebdomadarul satiric parizian se afla de mult timp sub ameninţarea implicită şi, mai ales, explicită a unor posibile reacţii de pedepsire, din cauza politicii editoriale insolente şi insultătoare, chiar blasfemiatoare de multe ori, practicată mai ales la adresa valorilor spirituale musulmane, a sacralităţii islamice în general. Spun „mai ales”, pentru că insolenţele, insultele şi blasfemiile imaginate de creatorii publicaţiei franceze au vizat de-a lungul anilor şi motive ale sacralităţii iudaice şi creştine, interceptînd cu impietate asemănătoare şi sensibilităţile purtătorilor acestor valori. Ştim bine şi noi, românii, este în firescul lucrurilor pentru presa occidentală să întreprindă adesea – şi nu mai are importanţă dacă o face din proprii interese sau la comandă politică – adevărate campanii de profanare a unor simboluri ale altor culturi sau popoare, iar ziariştii francezi, mai ales ei, se dedau inclusiv la atacuri rasiste asupra subiecţilor sau îşi asumă lejer şi fără prejudecăţi culpa de lez-naţiune. Deşi, din perspectiva unor răspîndite cutume şi criterii de valoare ale societăţilor umane de pretudindeni, asemenea vinovăţii sînt criminale, aşadar sancţionabile juridic şi moral, aceste agresiuni jurnalistice sînt pretextate de autorii lor, cu un soi de perfidie absconsă vecină cu laşitatea, prin invocarea dreptului universal la liberă exprimare.

Acum, faţă de cele petrecute la Paris, prima impresie este aceea că, pe de o parte, din punctul de vedere al celor ce s-au simţit lezaţi de activitatea impertinenţilor ziarişti francezi, s-a trecut dincolo de limita toleranţei şi a suportabilităţii, că paharul s-a umplut şi că, prin urmare, publicaţiei pariziane i-a sunat ceasul achitării notei de plată: „Allah e mare! Profetul Mahomed a fost răzbunat!”, au fost cuvintele strigate în auzul lumii cu care autorii atacului au părăsit locul faptelor. Pe de altă parte, din punctul de vedere opus, cei ce au comis abominabila incursiune de pedepsire a jurnaliştilor revistei sînt nişte criminali care, prin acţiuni de intimidare şi represalii teroriste, executate sub pretextul apărării valorilor religioase întinate, vor să pună pumnul în gura revistei în cauză şi a presei franceze în general. Lovitura lor este percepută a fi un atac la adresa libertăţii de exprimare şi de creaţie, la adresa principiilor democratice ale lumii moderne, o barbarie împotriva libertăţii, în fine, este percepută ca fiind un atac direct la adresa Republicii Franceze: "Astăzi, întreaga Republică a fost atacată. Republica înseamnă libertatea de expresie, creaţie, pluralism, democraţie. Acestea au fost atacate. Libertatea va fi întotdeauna mai puternică decît barbaria şi nimic nu va face să ne aplecăm", declara preşedintele Republicii Franceze, Francois Hollande, la cîteva ore după atac. Este aceasta părerea avizată a preşedintelui.

Dincolo, însă, de splendida sinteză a valorilor inegalabile ce definesc republica, pe care o face cu mîndrie exemplară şi competenţă elocventă dl. Hollande – aviz amatorilor (sic!) –, remarc faptul că domnia sa nu punctează adevărul pînă la capăt. Sigur, explicaţia unei atari omisiuni nu se poate regăsi în interpretarea superficială a circumstanţelor politice în care au putut avea loc tragicele evenimente – căci, vorbim aici de un procesor politico-diplomatic de capacitate mondială, aşa cum este „cancelaria” Franţei –, ci în interpretarea lor stilizată convenabil, din raţiuni de securitate naţională. O interpretare cu destinaţie publică, structurată pe coordonatele aparenţei faptelor brute, imediate şi, în aceeaşi măsură, şocante, în care conflictul agresorilor cu publicaţia pariziană a fost numai laitmotivul evenimentelor, aspect inaccesibil sufletelor sensibile. Este evident că Franţa, prin rolul ei major şi direct de putere politico-militară intervenţionistă oriunde în lume pe care şi l-a asumat alături de celelalte puteri occidentale militariste, este în aceeaşi măsură un stat ţintă pentru replici de răspuns, oriunde, inclusiv pe teritoriul ei, şi de oriunde, inclusiv de pe teritoriul ei. Loviturile pe care un stat ţintă le poate primi sînt punctuale, pregătite şi orientate din timp către obiective stabilite pe criterii de interes pentru forţele de reacţie care îl vizează. Aceste obiective sînt monitorizate şi ţinute în vizor cu răbdare, iar atacul asupra lor este declanşat prin surprindere, fulgerător şi numai atunci cînd condiţiile îl permit şi interesele îl cer.

În circumstanţele date, atacul împotriva publicaţiei hebdomadare de la Paris nu a fost un atac de neanticipat. Dimpotrivă. Avertizarea ţintei, adică punerea ei în gardă, respectiv a obiectivului vizat, a existat sub toate formele, de mult timp, iar autorităţile franceze au prezumat într-o oarecare măsură riscurile posibile şi au instituit forţe de protecţie la sediul redacţiei. Prin urmare, atacul, oricum vrem să-l interpretăm, nu a fost un atac laş, aşa cum l-au calificat, spre exemplu, unii demnitari români. El nu a vizat un „obiectiv inocent”, identificat aleatoriu, fără legătură măcar aparentă cu implicaţiile conflictuale pe care şi le-a asumat Franţa, aşa cum, spre exemplu, ar fi o staţie de metrou, un avion de pasageri, o şcoală, o berărie. Mai mult, pînă în acest moment cel puţin, vedem că atacatorii au evitat producerea de „victime colaterale” prin uciderea altor persoane, în afara celor aflate în sediul de redacţie al revistei în cauză şi a poliţiştilor cu care s-au intersectat pe parcursul evenimentelor. Aceasta înseamnă că, sub aparenţa incursiunii de pedepsire a unor ziarişti sacrilegi, sorgintea atacului se regăseşte, de fapt, în conflictul subînţeles pe care purtătorii săi îl au cu autorităţile statale franceze, că ţinta reală o reprezintă Franţa, ca putere politico-militară şi că, pe fond, sediul publicaţiei pariziene a avut numai reprezentarea de obiectiv punctual aflat pe harta loviturilor de răspuns faţă de politica intervenţionistă pe care o practică Franţa în zone de interes ale entităţii agresoare. De altfel, după cum s-a văzut, acţiunea de nimicire a forţelor de poliţie aflate sau intrate în cîmpul operaţional al agresorilor – forţe care, prin definiţie, oriunde în lume sînt considerate braţul înarmat al autorităţilor de stat – s-a executat crud şi fără menanjamente, semnificaţia de ostilitate faţă de autorităţile franceze fiind limpede, apoi a continuat a doua şi a treia zi în aceeaşi notă. Întregul lanţ al evenimentelor ce au urmat atacului iniţial, demonstrază că entitatea agresoare şi-a asumat şi s-a angajat într-o acţiune armată deschisă şi, mai ales, semnificativă, împotriva autorităţilor statului, cît de nebunească ar părea acţiunea aceasta, aflată încă în derulare, dusă cu numai doi pioni. Doi pioni cărora, fapt de neînţeles, nu li se mai termină muniţia şi pe care muniţie, culmea! o pot căra în buzunare, cu poliţia pe urmele lor sute de kilometri, deja...

Revenind pe teritoriul publicisticii, ca exerciţiu profesional, dar şi ca spaţiu de manifestare publică, subliniez cît de imprudentă se dovedeşte a fi libertatea prost sau abuziv înţeleasă, nemăsurată şi ce consecinţe dramatice poate avea lipsa instituţionalizată de responsabilitate în manifestarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti – atacul armat de la redacţia revistei pariziene o demonstrează într-un mod oripilant şi, categoric, inadmisibil. Numai animalele au percepţia senzorială a libertăţii fără de măsură, pentru că nu au conştiinţa propriei existenţe şi respectului de sine şi nici conştiinţa existenţei şi respectului pentru ceilalţi. Prin urmare, ele nu au nici capacitatea diferenţierilor, a deosebirii între bine şi rău, a opţiunilor raţionale, a responsabilităţii comportamentale individuale şi în societate, în fapt, a responsabilităţii existenţiale. Spunem că fiinţa umană are aceste capacităţi, că tocmai pentru că le are este fiinţă umană şi nu fiinţă animală. Permiţîndu-mi o parafrazare descartiană, aş zice, da, cuget, deci exist, deci să cuget cum exist! În plus, şi eu cînd vreau să fluier, fluier, cum zice titlul unui film de prin partea locului, căci libertatea de expresie îmi dă acest drept şi, vorba poetului, pentru dreptul meu mă iau de piept cu Dumnezeu. Numai că, dacă fluier înadins în biserică, în moschee, în sinagogă, în templu, la Ateneu, la o înmormîntare, la şedinţa C.S.A.T., în salonul de terapie intensivă, în proba de tir, cînd nevasta îţi alăptează pruncul, în biblioteca publică, în metrou, în timp ce prezint ştirile pe micul ecran, în timp ce fac dragoste ş.a.m.d., trebuie să ştiu că se va găsi cineva care, cu tot dreptul meu la liberă exprimare, mă va lua de urechi pentru comportamentul meu, îmi va cîrpi şi vreo două perechi de palme, mă va da pe uşă afară, mă va da jos din funcţie sau jos din pat, după caz, poate că va solicita şi intervenţia jandarmilor sau a psihiatrilor, pentru că eu nu vieţuiesc de unul singur pe planetă, iar libertatea nu admite dreptul meu spre insulta şi dauna celorlalţi. În speţă, libertatea de expresie lipsită de responsabilitate se transformă în huliganism. De aceea, a fi liber cu adevărat, înseamnă nu să fiu „charlie”, ci înseamnă să fiu responsabil!

4 comentarii:

Augustin Radescu spunea...

Moi non plus!

Augustin Radescu spunea...

http://augustinradescu.blogspot.ro/2015/01/sint-liber-sa-terfelesc-ceea-ce.html

Valeriu Stănescu spunea...

Foarte bună analiza și inspirată exprimarea.

”subliniez cît de imprudentă se dovedeşte a fi libertatea prost sau abuziv înţeleasă, nemăsurată şi ce consecinţe dramatice poate avea lipsa instituţionalizată de responsabilitate în manifestarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti”.

Cu voia dv., subscriu.

Nicolae Nicu spunea...

Vă mulţumesc, domnule profesor.