miercuri, 22 iunie 2011

22 iunie 1941. Atacarea Uniunii Sovietice...

 

România a participat din prima zi la actul de agresiune fascistă. Din păcate a participat. De voie sau mai de nevoie. Se ştie că ţara suferise mari şi injuste pierderi teritoriale în anul anterior, 1940. În urma ultimatumului adresat guvernului regal al României şi acceptat de acesta, Uniunea Sovietică reocupase Basarabia – pe care şi-o însuşise Rusia ţaristă în 1812, prin Tratatul de pace de la Bucureşti, tratat ce a urmat victoriei în războiul cu Imperiul Otoman şi în condiţiile iminenţei invaziei napoleoniene – dar, ocupase şi jumătatea nordică a Bucovinei, veche regiune a Moldovei, sub pretextul „despăgubirii” pentru cei 22 de ani cît Basarabia s-a aflat în componenţa României, începînd din 28 martie 1918. Ungaria, ocupase partea de nord-vest a Transilvaniei, în urma Diktatului de la Viena, iar Bulgaria obţinuse Cadrilaterul, partea de sud a Dobrogei, în urma aşa-ziselor negocieri de la Craiova cu acelaşi guvern regal al României. Ţin să reamintesc faptul că, în vara lui 1940, cînd ţara a suferit pierderile teritoriale respective, generalul Ion Antonescu se afla ţinut pe linie politică şi militară moartă de către dictatura carlistă, reţinut şi supravegheat la domiciliu şi, apoi, arestat şi închis la Mînăstirea Bistriţa din judeţul Vîlcea.
Cu pretinşii aliaţi şi garanţi ai securităţii noastre naţionale – Franţa şi Anglia – pierduţi sub extinderea militară fulminantă a Germaniei hitleriste în Europa Occidentală, România a rămas singură şi dezmembrată teritorial în faţa colosului german, fără putinţa practică de a se opune tendinţelor expansioniste ale acestuia spre Est. Intrarea ţării noastre în sfera interselor militariste germane a devenit astfel inevitabilă. În anul 1941 România era unul din aliaţii Germaniei lui Hitler şi ai Italiei lui Musolini. România făcea parte din „Axă”. Destinul ei era pecetluit. Cînd la 22 iunie 1941 Uniunea Sovietică a fost atacată, inclusiv sub pretextul „războiului sfînt împotriva bolşevismului”(!), România a răspuns prezent. Ea avea de eliberat Basarabia strămoşească. Sub glasul generalului Ion Antonescu, viitor mareşal, comandantul suprem al Armatei Române şi Conducătorul statului, România a declanşat ostilităţile faţă de ocupaţia sovietică: „Ostaşi! Vă ordon, treceţi Prutul!”...
Cum a motivat Mareşalul Antonescu decizia de a intra în războiul antisovietic? În memoriul depus în luna mai 1946 la Tribunalul Poporului, unde era judecat pentru crime de război şi unde acuzatorul său public şi al celorlalţi inculpaţi în „procesul marii trădări naţionale”, cum l-au numit, era o anume Alexandra Sidorovici, nimeni alta decît soţia lui Silviu Brucan, el însuşi cunoscut ca adversar al lui Gheorghiu-Dej şi unul din complotiştii şi asasinii lui Ceauşescu -- toţi dictatori, el şi nevastă-sa democraţi, sigur că da -- aşadar în memoriul adresat tribunalului, Mareşalul a făcut vorbire inclusiv despre decizia de a participa la atacul antisovietic din 22 iunie 1941. Redau mai jos, fără alte comentarii, cîteva fragmente din cele scrise sub acest aspect de inculpatul Ion Antonescu, fost şef al Statului Român:
„Am fost acuzat că am premeditat războiul în contra U.R.S.S.(...) Am fost pus la curent de hotărîrea luată de a se ataca Rusia numai în mai 1941 şi de data atacului, la 10 iunie 1941. Dovada că nu am avut intenţia să particip la operaţiuni, decît pînă la limita revendicărilor şi drepturilor noastre, o face faptul că nu am mobilizat decît o treime din forţele noastre militare şi nu am exercitat comanda decît pînă la Nistru. Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din iunie 1940, cînd Rusia a fost agresorul nostru. Acceptarea ultimatumului nu a fost decît retragere strategică şi politică la care recurge orice ţară, orice om cînd este surprins fără sprijin şi nu este în măsură de a se apăra.
Din iulie 1940 pînă în aprilie 1941, actele izolate de agresiuni parţiale ruse au continuat. Prin urmare, acţiunea noastră din iunie 1941 se încadra şi era urmarea agresiunilor pe care le suferise poporul român. Apoi, am atacat în cadrul unui război început în 1940 şi, cum orice atac este un act de agresiune, nu pot fi considerat agresor decît în acest sens şi, deci, nu pot fi încadrat în prevederile Pactului Kellogg (Este vorba despre Pactul Briand-Kellogg, semnat la Paris, în august 1928, care prevedea, între altele, „renunţarea la război ca instrument al politicilor naţionale” şi propunea scoaterea în afara legii a războiului, privit ca modalitate de rezolvare a diferendelor dintre state – n. m.).
(...) Am trecut Nistrul pentru că mi s-a cerut în scris de către Hitler, după ce luasem decizia ca trupele noastre să nu treacă dincolo de Nistru, şi pentru că, ulterior hotărîrii iniţiale ce luasem de a nu mă angaja în nici un fel dincolo de această limită, situaţiile militare succesive m-au forţat s-o fac. Dovada e faptul că la început am făcut-o numai cu Cavaleria şi 3 divizii de vînători de munte şi că nu am mobilizat întraga armată, decît atunci cînd forţele ruse de la Odesa, rămase în coasta armatelor germane care ajunseseră la Bug şi în poarta Basarabiei, mi-a impus-o. După Odesa, am adus în ţară întreaga armată care participase la aceste operaţiuni şi am demobilizat-o”.

8 comentarii:

Augustin Radescu spunea...

E bizar cum vorbim atit de putin despre o zi care a schimbat profund si dureros fata lumii, a Europei si a Romaniei, aproape ca si cum nu s-ar fi intimplat!
Daca esti interesat, iti pot trimite comunicatul radio al lui Molotov din 22 iunie 1941, o inregistrare radio care iti zbirleste parul, chiar daca nu stii limba rusa!

Artistic Communism spunea...

Şi eu am ınregistrarea radiofonica a liderului Stalin la cateva zile dupa atac adresandu-se partizanilor sa ınceapa activitatea.
Traiasca Communismul!

şi off topic:
mai ıncearca acoolo unde ti-am spus la pop-up, ıncearcale pe toate. Bifeaza cate unul pe rand intra pe blog şi controleaza poate reuşeşti. Imi pare rau,
Respect şi salutari tovaraşeşti!

conumishu spunea...

Trăiască comunismul și piară țara!? Cum vine prostia asta?

Ce-mi pasă mie ca român ce găvărea Stalin și cum își mobiliza oamenii, era treaba lui. Tot criminal murdar rămîne pentru români. Mestecătură stupidă de kominternism băbăcios. E o mare diferență între conținutul postării și respectivul comentariu.

Nici nu mă mir cum se lăfăie mizerabilii de la A3 cu regalismul anti-românesc cînd pot arăta oricînd cu degetul spre "comunismul artistic" fără de țară.

bogdanjournal spunea...

Recunosc că Mareșalul s-a aflat într-o situație foarte grea de la început, greutăţile cărora a trebuit să le facă faţă au fost de o natură aproape supraomenească. El a făcut câteva greșeli imense.
A mers pe mâna lui Hitler și a trimis trupe până la cotul Donului, la Stalingrad (un unchi de-al meu a luptat acolo), crezând că după război, acesta, ca o compensație de onoare, ne va lăsa să reluăm Ardealul. Nu a existat niciun tratat între noi și germani, ceea ce este greu de acceptat ca idee în politică.


Vorbind de deciziile lui Antonescu, Alex Mihai Stoenescu arată în ”Istoria loviturilor de stat din România” că acestea au fost influențate de starea lui de sănătate schimbătoare.

Cu deportarea evreilor Antonescu a făcut o altă mare greșeală. Da, evreii au constituit în Basarabia, după 1918, coloana a V-a a inamicului, a bolșevicilor. Pentru evrei au existat două căi prin care puteau depăşi bariera rasei şi a religiei lor, masoneria şi comunismul, al doilea derivat la rândul lui din prima, în ambele rasa şi religia nu mai contează.
În 1940, evrei bolşevici şi evrei influenţaţi de primii au scuipat, lovit şi au ucis soldaţi şi ofiţeri ai Armatei române aflate în retragere. Poporul român nu a uitat aceasta niciodată. Totuşi, vinovaţii trebuie pedepsiţi individual, nu trebuiau deportaţi de-a valma evreii din Basarabia, aceasta nu a fost nici drept şi nici onorabil. Deportarea şi alte acţiuni de persecuţia sălbatică, pe criteriul etnic, formau o practică obişnuită a bolşevicilor, aplicată şi în Basarbia în intervalul 1940-1941 şi după 1945. Ca o menţiune specială, cei care au s-au purtat cu sălbăticie cu românii, chinuind şi omorând în feluri inimaginabile români de-ai noştri, au fost comisarii bolşevici evrei.

Ce ar fi trebuit, după mine, să facă Antonescu? Să oprească armata la Nistru, să convoace alegeri şi să se pună la dispoziţia noului guvern.

Antonescu, Ceauşescu şi Codreanu, în ciuda greşelilor lor, au fost nişte mari patrioţi, nişte naţionalişti de excepţie. Blestemul lor au fost greşelile lor. Naţionalişti români au fost însă şi Brătienii, care nu au făcut greşelile primilor. Naţionalismul, dacă nu este însoţit de o gândire politică realistă, s-a văzut că nu duce la nimic bun.
Cu toate acestea, trebuie să onorăm ceea ce naţionaliştii noştri de marcă, în ciuda greşelilor lor, au făcut bun.

bogdanjournal spunea...

... Şi vorbind de ideea evreilor de a se emancipa prin bolşevism, aceştia au văzut reversul medaliei când Stalin a declanşat, după război, acţiunea de epurare a partidului de evrei, imitată în Blocul Estic.

bogdanjournal spunea...

Rectificare

Mai sus, în loc de: ”Naţionalismul, dacă nu este însoţit de o gândire politică realistă, s-a văzut că nu duce la nimic bun” se va citi: ”Naţionalismul, dacă nu este însoţit de o gândire politică realistă, poate duce la un sfârşit tragic pentru conducător”

Nicolae Nicu spunea...

@Bogdan
Într-o ţară ca România, ca să nu spun în România, naţionalismul, chiar şi cînd a fost însoţit de o gîndire politică realistă, a putut duce la un sfîrşit tragic pentru conducător.

Într-o ţară ca România, ca să nu spun în România, antinaţionalismul, indiferent de profilul gîndirii politice care l-a însoţit, a dus la un final tragic pentru majoritatea societăţii.

Utopia modelului unic sau universal valabil, utopie numită astăzi a globalizării, a uniformizării şi anemizării/lichidării pretextate a statelor naţionale, fie ea impusă pe criteriul comunismului sau pe acela al capitalismului, provine de la aceiaşi duşmani ai statelor, ai naţiunilor, a libertăţii popoarelor, ai orînduirilor sociale emanate sau instaurate de popor, aşadar ai orînduirilor democratice.

Mai repede sau mai tîrziu, rezultatul acestei infame invazii periodice a ocultelor apatrizilor politici şi etnici, bastarzii lumii, în aşezămintele societăţilor naţionale şi în organizarea relaţiilor şi a raporturilor de interdependeţă obiectivă dintre statele lumii, din viaţa internaţională, a fost, de fiecare dată, dezastrul internaţional şi al fiecărei ţări în parte.

Aşa încît, nu mai e nici o îndoială că războiul indus - fie el local, regional sau mondial - s-a consacrat ca fiind mult mai rentabil decît pacea lumii. Tocmai de aceea, mai ales în zilele noastre, pacea autentică este substituită cu surogatul ei, pacificarea, pentru ca, prin natura-i artificială şi forţată, înadins injustă, să fie inconvenabilă subiecţilor ei, perisabilă, prin urmare să poarte latent, dar viabil, germenele beligeranţei. Al profitului...

bogdan spunea...

Da, sunt de acord cu ce spuneţi, d-le Nicu.