Dinamomania punct.

Cei de la FC Dinamo au dat în judecată saitul suporterilor dinamovişti, dinamomania.net, sub motivul că numele domeniului conţine cuvîntul „Dinamo”, cică marca protejată a lui Borcea et co. O tîmpenie, fireşte! De fapt, o modalitate de a băga pumnul în gura critică a suporterilor. A mai auzit cineva de un club sportiv care să îşi dea în judecată proprii suporteri, pentru a le impune ce anume să creadă şi să gîndească, ce anume să scandeze şi care să îi alunge de pe stadion cu tot felul de mijloace şi sub tot felul de pretexte? Pentru că, între timp, saitul dinamomania.net s-a defectat ca prin minune acum vreo trei săptămîni şi, vezi Doamne, nu poate fi încă repus în funcţiune „din motive tehnice”, deschid pe blogul meu, pînă „la loc comanda”, tematica dinamovistă, cu texte personale, dar şi ale oricărui suporter dinamovist care îşi doreşte acest lucru.

Monstruoasa maşinărie antifotbal

Ceea ce joacă Dinamo la această oră, nu îngăduie comparaţie cu nimic din ceea ce au jucat echipele acestui club în ultimii 40-45 de ani, perioadă asupra căreia pot depune şi eu mărturie. Mai mult de-atît, cu trei, patru excepţii menite să confirme regula, Dinamo se dovedeşte a fi devenit în acest campionat, realmente, o monstruoasă maşinărie antifotbal. Monstruoasă şi odiosă. Echipa asta se exprimă absolut inestetic şi retrograd, joacă un soi de „bătuta pe loc”, bătrîneşte, ceea ce, evident, nu are nici o legătură cu fotbalul, ci, de-a dreptul, cu negarea lui.

Dacă observaţi, Dinamo este singura echipă din campionat care nu joacă în lungul terenului, ci de-a latul său! S-a hîrşit în antijocul ăsta încă de pe vremea practicării lui subversive la adresa antrenorului Mircea Rednic. Practica, oricît de subversivă, înseamnă exerciţiu, iar exerciţiul, se ştie, dezvoltă obişnuinţa. La rîndul ei, obişnuinţa obtuză devine nărav şi degenerează în infirmitate psihică. Aşa a ajuns Dinamo astăzi  să nu aibă şi să nu poată gîndi altă idee de joc. Aceeaşi una bucată ciorbă călîie şi nesărată, procurată în fiecare intersezon de la împinge tava în Antalia, la coada cluburilor plevuşcă. Deşi, este adevărat, sînt meciuri – a se vedea, spre exemplu, cele cu Steaua, Pandurii sau Oţelul şi, cel mai recent, cu Rapid în Giuleşti – în care Dinamo propune tenace fotbalul infantil, la o singură poartă. Cea proprie.

În mod vădit, pentru Dinamo raţiunea jocului de fotbal nu e să ducă mingea în poarta adversă, ci să şi-o plimbe relaxant, prin zonele neutre. Complet incapabili să verticalizeze, aşadar complet şi iremediabil impotenţi, flăcăii ăştia tomnatici ai lui Dinamo pretind să confişte adversarului obiectul cu pricina. Cu alte cuvinte, filosofia lor de joc e „să vedem cu ce ne bateţi, dacă nu vă dăm mingea”. De fapt, în condiţiile astea, mai nimerit ar fi ca meciurile în care joacă echipa Dinamo să se dispute aşa... fără minge, căci, altfel, zisa ei filosofie este oricum lovită de utopism, cîtă vreme ea nu este capabilă să ţină de minge nici 3-4 pase consecutive. Excepţiile sub acest aspect, aşadar tocmai de-aia explicabile, sînt pasele înapoi, practicate mai ales în finalurile meciurilor în care scorul este favorabil adversarului!, pase al căror expert este, aţi ghicit, vînătorul de recorduri – inclusiv al recordului de suportabilitate publică – Dănciulescu.

Aşa stînd lucrurile, este explicabil că atunci cînd, pe fondul îngăduinţei sau al oboselii partenerului de joc, Dinamo ajunge în terenul advers, mai cu seamă senatorii ei de drept nu prea ştiu ce şi cum să procedeze, nici cu mingea, nici fără ea. De la Claudiu Niculescu încoace, Dinamo nu mai ştie să bată o lovitură liberă. Nici măcar să o obţină, nu mai ştie. Nici n-o interesează să ştie. Loviturile de colţ au devenit, de ani de zile, faze de o raritate, de o inabilitate şi de o superficialitate vecine cu derizoriul. Mingea, trimisă invariabil la prima bară sau în primul adversar, este de fiecare dată inutilizabilă, aşa încît niciodată cornerul nu ajunge pe capul celor unul, doi coechipieri care rătăcesc prin careu. Îşi mai aminteşte cineva cînd s-a văzut ultima oară un gol marcat de Dinamo prin procedeul reluării cu capul a loviturii de colţ? Apoi, mai ştie Dinamo să tragă la poartă? Cînd a marcat echipa asta ultima dată printr-un şut de la 25-30 de metri? A mai văzut cineva la Dinamo vreo schemă de joc, vreo combinaţie ingenioasă, lucrată la antrenamente, vreo mutare tactică neaşteptată şi inteligentă?   

Actuala Dinamo este gazda logică şi, deopotrivă, consecinţa inevitabilă a unui antrenor ieftin, plafonat din naştere, care nu ştie şi nu poate, nici tehnic, nici mental, care nu are idei şi nu are soluţii. Şi care, tocmai de aceea, este şi nu poate fi altcumva decît docil. Adică... manipulabil, pardon de expresie, şi în birouri şi în vestiar! De altfel, priviţi-l, este incredibil cu cîtă descumpănire asistă la ce se întîmplă pe teren şi cu cîtă greutate hodorogită îşi caută răspunsurile şi priveşte tîmp, în gol, la conferinţele de presă. Spune că nu are morbul laşităţii. Spun că îl are pe cel al nesimţirii. Explicaţiile pe care le găseşte pentru rezultatele abominabile ale echipei sale sînt dezarmante: „Am întîlnit echipe puternice, bine organizate: campioana, vicecampioana, echipe de pe podium, dar şi Rapidul, care şi-a propus să cîştige titlul”!! Înţelegem, dar, că Liviu Ciobotariu trăieşte în confuzia comodă a gîndului că antrenează la o echipă mică, oarecare, fără pretenţii, fără rosturi de performanţă sportivă, precum era Progresul din Divizia C, la care s-a format el în fotbal, aşa încît el e mulţumit să îşi apere sărăcia şi nevoile şi neamul. Pentru atîta lucru, adică, Ciobotariu nici nu primeşte de la Dinamo un salariu mare. Doar vreo 80.000 de euro pe an! Aceasta este mentalitatea la care s-a ajuns la Dinamo Bucureşti, cel mai puternic club sportiv al ţării! Ştie cineva ce salariu avea, de exemplu, Dumitru Nicolae-Nicuşor, antrenorul de 9(!) ori cîştigător al campionatului cu Dinamo, pe cînd ducea echipa în semifinalele Cupei Campionilor Europeni (1984)?

Încă ceva. După meciul de Cupă cu Gaz Metan Mediaş, dinamovistului de rasă care este reputatul fost crainic-reporter Dumitru Pelican,  o autoritate incontestabilă în lumea fotbalului de la noi, a exprimat la o emisiune tv critici severe, dar pe deplin justificate, la adresa echipei, în speţă vizîndu-i pe neputincioşii senatori de drept, Cătălin Munteanu şi Ionel Dănciulescu. Imediat, a intervenit impresarul Ioan Becali (apoi, şi Dănciulescu însuşi, desigur sfătuit de acelaşi Becali), care a „placat” criticile domnului Pelican, cu explicaţia că utilitatea respectivilor la echipă, indiferent cum joacă ei, constă în aceea că „îi ţin pe cei tineri în jurul lor, ţin vestiarul unit şi nu înseamnă că ei sînt senatori de drept”. A, da?! Adică, pentru asta iau ei banii de la Dinamo? Respectiv, 3.500 de euro pe meci, pe care îi ia „doborîtorul de recorduri”, ca să atingă mingea de trei ori, cu un semiluft şi două pase înapoi?! În fine, interese şi comisioane, înţelegem noi...

N-am înţeles, însă, de unde atîta tineret în echipa asta, cum zice Becali, că nimeni nu îi vede pe tineri nici pe teren, nici printre rezerve, dar, dacă e aşa cum zice el, şi avînd în vedere şi faptul că numiţii şi alţii ca ei sînt adevărate pietre de moară legate de picioarele echipei (doar presa vede altceva la ei, pentru că e plătită să vadă altceva!), deci, dacă rostul lor e vestiarul, întreb: dacă toţi reşapaţii ăştia, precum vedem, nu s-ar mulţumi să ţină vestiarul la Dinamo II sau la Chiajna să zicem, atunci nu ar fi ei mai utili lui Dinamo să rămînă definitiv la vestiar, adică şi în timpul partidelor, şi să aibă grijă de el, să îl ţină astfel cît mai unit? Încolo, opinia că Dinamo a jucat ceva în tur este doar o falsă impresie.

P.S. – Infractorilor din fotbal le-a venit inima la loc! Ei nu sînt infractori, cum i-au acuzat procurorii, sînt oameni cinstiţi, zic judecătorii. Cu bani. Asta înseamnă că Borcea s-a operat degeaba? Dacă s-a operat.