miercuri, 22 iulie 2015

Adevărul şi rădăcinile erorii

Textul următor reprezintă un simplu punct de vedere personal şi este întocmit din comentariile mele la articolul din „Axioteca lui Valeriu Stănescu” intitulat Augustin Buzura – „Mîndria de a fi slugă”, pe care îl găsim la adresa http://valeriu-stanescu.blogspot.ro/.
Nu am de spus nimic mai mult, decît să fac precizarea de conformitate că faţă de textul comentariilor la articol, aici am intervenit cu două modeste revizuiri în finalul paragrafelor mele, pe care le-am pus în evidenţă în frazele respective prin caractere grafice diferite, uşor de sesizat.

Augustin Buzura… Scriitor provenit dintr-un medic psihiatru. S-a remarcat, dintru începuturi, ca prozator criticist, moralist şi inadaptat social, cu un profil intelectual contrastant şi controversat politic, labil doctrinar, de-a lungul întregii sale vieţi. Remarcabil prin stilistica deosebită şi profunzimea epică a scriiturii, a intrigilor create pe subiecte şi personaje supuse reflexului său psihanalitic nativ. Apreciat ca fiind continuator al problematicii intelectuale dramatice în literatura română, problematică între ai cărei autori de referinţă îl regăsim pe un Camil Petrescu, Mircea Eliade sau Mihail Sebastian. În anii 1980, Augustin Buzura a solicitat să emigreze în Occident şi autorităţile RSR i-au respectat dorinţa. A revenit în timpul evenimentelor din decembrie 1989, ca apropiat ştiut al complotistului Ion Iliescu şi grupării acestuia. A fost numit la conducerea Fundaţiei Culturale Române şi, ulterior, la conducerea Institutului Cultural Român, devenind una dintre eminenţele cenuşii ale regimului post-decembrist, practic, un agent de influenţă politică al acestuia în lumea culturală, deşi cu o aparentă discreţie personală în viaţa publică. Pînă cînd a (re)trăit o nouă revelaţie a lucidităţii absolute, şi a (re)văzut idei: adevărul şi rădăcinile erorii. Temele sale favorite. Temele propriei sale drame intelectuale, ale propriei sale vieţi! Atunci s-a (re)întors, spăşit şi irevocabil, la masa de scris şi la Patrie. Tîrziu, domnule Buzura, prea tîrziu. Masa de scris este astăzi doar una dintre „Feţele tăcerii”, un altar al nimănui în deşertul tuturor, iar ea, Patria... a ajuns la finalul istoriei sale (apud Octavian Paler).

Citez:

„Înainte de Revoluţie, mă mai iluzionam că sînt util. Iar cînd un înalt personaj mi-a înmînat paşaportul şi m-a sfătuit să nu mă întorc în ţară, căci oricum voi fi oprit la frontieră, ajuns în Munchen, am căutat nişte reţele care m-ar fi ajutat să intru clandestin. Alţii îşi riscau viaţa să fugă, eu mi-aş fi riscat-o să mă întorc (în cazul acesta, la ce dracu ai mai plecat? – n.m.). Nu mi-aş fi putut imagina vreodată că în România se va ajunge ca oamenii să fie pur şi simplu  fugăriţi din ţară! În nopţile  cînd soarta Revoluţiei era departe de a fi decisă, mi-aş fi dat chiar şi viaţa numai să se schimbe ceva. Astăzi, cînd privesc în urmă, şi cînd văd turma de troglodiţi care ne decid viitorul, mă apucă groaza. Ca să nu mai vorbesc că de dragul unor voturi, au mai rămas deocamdată nevîndute "partenerilor de coaliţie” doar imnul ţării şi Ziua Naţională. Căci şmecherii din Balcani au fost umiliţi de alţii, mult mai şmecheri decît ei, care nu cumpără voturi, ci capitole esenţiale din istorie şi din Constituţie. Iar lumea culturală şi politică tace şi se face că nu vede. Nu a văzut cînd au fost rănite mortal şcoala, cultura, ştiinţa, sănătatea. Nu a apărat idei, ci mai ales stăpîni. Cei ce cultivă spiritul naţional, respectul pentru propria noastră istorie, pentru valorile noastre, au ajuns ţinta unor campanii murdare. Într-o lume liberă sîntem, din nefericire, mai izolaţi ca oricînd. Un fel de soldaţi japonezi care n-au aflat că s-a sfîrşit războiul şi apără nişte insule pe care nu le mai atacă nimeni. Dacă ne-am face datoria pînă la capăt şi am încerca să oprim cumva degradarea, am descoperi că aceasta nu este o vreme pentru scris, ci una pentru baricade. Din păcate, nu cred că s-ar găsi suficienţi oameni care să urce pe ele. Oamenii nu au învăţat să spună nu, şi-au delegat responsabilitatea şi libertatea unor impostori. Simbolic, condamnatul la spînzurătoare băştinaş nu se întreabă de ce i s-a dat o asemenea sentinţă, ci dacă trebuie să aducă funia şi săpunul de acasă” („Feţele tăcerii” este o mărturie că nu toţi am fost laşi sau ticăloşi” – Augustin Buzura, interviu acordat Anei Maria Vulpescu, „Jurnalul Naţional”, 13 martie 2011. Online la adresa http://jurnalul.ro/cultura/arte-vizuale/fetele-tacerii-este-o-marturie-ca-nu-toti-am-fost-lasi-sau-ticalosi-571551.html).

Precum se vede şi din aceste mărturisiri, academicianul A. Buzura (făcut de Iliescu în 1992) face parte din acea specie de opozanţi ai regimului socialist, să nu spun de vaşnici luptători anticomunişti, care, mai repede sau mai tîrziu, au ajuns să realizeze ce consecinţe catastrofale, de proporţii apocaliptice, a avut pentru ţară lupta lor. Să îi cred eu că suferă acum şocul realităţii paralizante, drama lucidităţii absolute, cum o numeam mai sus, a tipologiei intelectuale de inspiraţie petresciană, că îşi fac grave imputaţii de conştiinţă, că îşi pun cenuşa istoriei în cap, ba chiar că şi-o toarnă pe gît în piaţa publică? Mărturisesc că mă revoltă în aşa măsură soiul ăsta de „revelaţie intelectuală” tardivă şi mărturisită, pe cît de zadarnică pe atît de ipocrită, încît dacă nu aş avea sentimentul că ne aflăm în faţa unei simptomatologii psihiatrice, cu greu m-aş abţine să nu îi iau la palme pe ticăloşii ăştia! Ei sînt nemulţumiţi? Ei se revoltă în faţa crudei realităţi a epocii? Ei, autorii ei?! Eu zic că, dacă mai au un dram de demnitate umană şi dacă chiar trăiesc o dramă personală a revelaţiei intelectuale lucide despre adevărul dramei naţionale pe care o trăim cu toţii din cauza lor, atunci le rămîne un singur lucru onorabil şi oarecum reabilitant de făcut: să urmeze calea judecătorului militar Gică Popa, tragicul personaj care a anchesat prin hotărîrea sa la complotul condamnării la moarte a lui Ceauşescu şi a Patriei deopotrivă şi care, avînd după numai cîteva săptămîni (nu după 20 de ani ca Buzura!) fatala revelaţie a lucidităţii absolute, şi-a tras un glonţ de pistol în intelectul chinuit de remuşcări, lăsînd posterităţii, pentru istorie, un bileţel mai lămuritor şi mai dramatic decît o mie de frămîntări filosofice – „Dumnezeule, ce am putut să fac?”.

2 comentarii:

Şerban Tomşa spunea...

Interesant și documentat punct de vedere!
Trebuie să-ți spun că toate postările tale pe care le-am citit mă impresionează prin argumentarea nuanțată, bazată pe realități certe. ești un veritabil analist al fenomenului social-politic. Felicitări din toată inima! Te urmăresc cu încântare.
P.S. Nu reușesc să mă trec ca urmăritor pe blogul tău, din pricina unei parole pe care am uitat-o.

Nicolae Nicu spunea...

Mulţumesc, Şerban Tomşa. Mă onorează aprecierile tale.
Respect.