Păcatul ticăloşiei

Am momente şi perioade în care furia şi instinctul de revoltă împotriva incorectitudinii sociale, a răului în care trăim de 26 de ani, îmi suprimă luciditatea şi răbdarea scrisului. Luciditatea şi răbdarea vieţii cotidiene. De fapt, este o furie a neputinţei. A neputinţei de a mă împotrivi, de a reveni la normalitatea pierdută ori, măcar, de a mă izola egoist. Mai mult de-atît, este o furie a neputinţei de a spera, de a mai crede în viitor, asta dacă am crezut vreodată în el în toţi aceşti ani. Aşa mă blazez din timp în timp şi mă scufund adesea într-un soi de lehamite de tot şi de toate, de Patrie, uneori şi de mine însumi. Oare sînt singurul muşcat de asemenea trăiri? Şi nu mai scriu nimic şi nu mă mai interesează nimic. Ce rost mai are? Cînd încerc totuşi să scriu ceva, mîna îmi tremură nervoasă, precipitată şi nerăbdătoare sub presiunea de nestăvilit a polemicii mentale, a luptei de idei. Sub presiunea controversei realităţii cu adevărul, cu raţiunea. Cu substanţa bunului simţ. De aceea renunţ adesea, resemnat cu fatalitatea-mi concomitenţei cu concretitatea decepţionantă. Oricum, împrejurarea de român concret mă împiedică, orice-aş face şi orice-aş scrie, să-mi pot alunga din străfundul fiinţei spaima înrădăcinată de cuvintele teribilei viziuni a lui Octavian Paler, mărturisite cu ultimele sale respirări filosofice: „România a ajuns la finalul istoriei sale”! Paler, o portavoce substanţială şi responsabilă pe de-a-ntregul a „decembriştilor”. Un intelectual din categoria celor pe care i-am dispreţuit după 1989 pentru anticomunismul lor intempestiv, nefiresc, aşadar pentru oportunismul lor deşănţat şi declasant (să nu-l numesc trădare incalificabilă!), dar care măcar spre sfîrşitul vieţii lor trăiesc revelaţia, aparent reabilitantă, a monstruozităţii sociale la care au contribuit. Cumva spăşiţi şi, parcă, întru mîntuirea de sine prin spovedania cea de pe urmă, vin în faţa propriului proces de conştiinţă cu mărturisirea despre consecinţa apocaliptică iminentă pe care, iată!, o au abominabilele lucrări comise de-a lungul tuturor acestor ani împotriva valorilor şi fundamentelor naţionale, împotriva idealurilor şi aspiraţiilor sociale cu adevărat progresiste şi democratice, mărturisind, implicit, despre păcatul ticăloşiei lor. La ce bun, însă, mult prea tardiva lor spovedanie, cîtă vreme neputinţa noastră  de a ne împotrivi răului, de a-l opri şi de a-l reprima de-a lungul drum al unui sfert de secol, este la fel de ticăloasă? Şi nu-i aude, şi nu-i ascultă nimeni nici acum, căci parcă şi bunul Dumnezeu s-a mutat pe Hăisbuc... Patria a murit. Ce facem cu ţara?

P.S. – Se dă următorul enunţ: 

La primele ore ale dimineţii, înaintea consultărilor preşedintelui Barack Obama cu reprezentanţii partidelor politice în vederea găsirii soluţiilor la criza guvernamentală din SUA, la Casa Albă a venit, val-vîrtej, ambasadorul României, prezentînd soluţia în plic. 

Cititorii sînt rugaţi să îndrepte eventualele erori de conţinut şi să reformuleze enunţul corect, apoi să îl raporteze la conformitatea cu normele diplomatice şi cele de drept internaţional şi să desprindă concluziile care se impun.