Unirea, nu?

         Textul de mai jos l-am construit, în principal, pe comentariile mele la articolul Nu! unirii cu Moldova, publicat recent pe http://constantingheorghe.blogspot.ro/, al excelentului publicist care se dovedeşte a fi dl. Constantin Gheorghe.

     Ideea inconvenienţei unei apropiate uniri a României cu Republica Moldova – care este şi ideea centrală a articolului amintit – este discutabilă, fără a fi, desigur, şi inedită. Spun că este discutabilă, pentru simplul motiv că nimic nu se cîştigă fără costuri şi riscuri asumate. Pe fond, şi eu estimez o asemenea împlinire istorică, a unirii Moldovei cu România, posibilă într-o perspectivă mai puţin apropiată. Cine ştie? Dar asta nu ne dă dreptul să stăm şi unii şi ceilalţi, decenii de-a rîndul, cu braţele încrucişate ca la grevă şi să ne mulţumim cu... frăţia platonică! O vorbă din popor spune că uneori e bine „să punem mînă de la mînă şi să împărţim sărăcia pe din două”. Că, precum vedem, nici separarea perpetuă nu ne e, nici unora nici celorlalţi, mai spornică în nici un domeniu.

     Pentru mine, apartenenţa României (şi Moldovei) la UE, ca şi la NATO, nu este o garanţie în favoarea intereselor şi drepturilor noastre legitime. Tot aşa cum, apartenenţa la această organizaţie politico-economică suprastatală, cu trăsături imperialiste vădite, nu este o garanţie a intereselor naţionale pentru nici unul dintre popoarele din această parte a Europei, cel puţin. Din contră! Toate sforţările organismelor internaţionale urmăresc, s-o spunem pe-a dreaptă, desăvîrşirea globalizării, a mondializării şi „imperializării” treptate, dar alerte, a lumii – pe bucăţi, pe regiuni, pe continente –, prin fărîmiţare, diluare şi resorbţie statală. Prin urmare, ele, organismele internaţionale, n-au timp şi preocupare pentru „interese mărunte, insignifiante”, cum sînt interesele naţionale şi de prosperitate ale unora sau altora, în raport cu „interesele măreţe” ale globalizării regenerative şi perpetuante de capitalism. Dimpotrivă, mult dimpotrivă!

     Şi, dacă cineva mai avea vreo umbră de îndoială în această privinţă, iată ce se afirmă, între alte alea, în manifestul unui aşa-numit Spinelli group, de inspiraţie bruxellesă – după numele lui Altiero Spinelli, un fost ziarist comunist italian şi luptător în mişcarea de partizani antifascişti din timpul războiului, devenit în anii ’70 membru al parlamentului european –, manifest ce umblă prin Europa după racolare de cozi de topor şi săraci cu duhul: „Soluţiile naţionale sînt soluţii ale trecutului. Ele sînt soluţii retrograde şi reacţionare. Scopul nostru este o Europă federală, postnaţională, o Europă a cetăţenilor. Aceasta este Europa pentru care vom lupta”! Printre cei racolaţi se află, dacă mai miră pe cineva, şi fostul actor român Mircea Diaconu. 

     Bun, globalizarea este un proces căruia o ţărişoară ca România nu i se poate opune, ci doar i se poate lăsa meşteşugit pe val, pentru a supravieţui cumva acestor vremuri infernale. Ori, în opinia mea, supravieţuirea noastră nu va fi posibilă, finalmente, refuzîndu-ne reciproc unitatea şi solidaritatea naţională, accentuîndu-ne sau menţinîndu-ne cu anticipată şi de la noi iniţiere fărîmiţarea, diluarea şi resorbţia statală, întru... autoînglobalizare voluntară. Ar fi un non-sens. Ce e deja spart, e lesne de separat şi de împrăştiat în cele patru zări, iar dacă globalizarea poate fi desluşită ca fiind mormîntul popoarelor, atunci sinuciderea nu este alternativa de care acestea au nevoie!

     Opinia conform căreia unirea cu Republica Moldova nu este folositoare momentan, cît de judicioasă pare, este doar o opinie. Una ce îşi ascunde şubrezenia în spatele cuvîntului cheie, „momentan”. Căci aşa, opinia aceasta pare în regulă. Numai că, luată la bani mărunţi, ea se va dovedi nevandabilă. Este condiţia în care vom recunoaşte că interese de stat precum unitatea naţională nu se judecă pe criterii mercantile, de oportunitate utilitară. Asemenea interese au raţiuni mult mai profunde. Ele ţin de rosturi existenţiale vitale pentru o naţiune, ce transcend oricăror calcule oneroase şi de moment şi reprezintă neslăbit idealul de a fi al oricărui popor.

     Mai presus de orice discuţie, unitatea naţională sintetizează în substanţa sa, întotdeauna, resursele unui potenţial valoric existenţial nepreţuit. Fireşte că momentul înfăptuirii ei, în cazul nostru a reîntregirii naţionale, este o chestiune de oportunitate istorică, dar este una care, atenţie!, trebuie fructificată la moment, prompt şi hotărît, cînd împrejurările politice s-au ivit. Şi sînt situaţii cînd asemenea împrejurări se ivesc peste noapte, poate o dată la o sută de ani, situaţii pe care, altfel, numai generaţiile neghioabe sau trădătorii de Patrie îşi pot permite să le rateze! Stă mărturie propria noastră experienţă istorică. Ce-am mai fi fost noi azi dacă înaintaşii noştri ar fi ratat cu dezinvoltură singularele ocazii pe care vremurile le-au oferit?

     Repet, şi eu apreciez că unirea României cu Moldova nu este o posibilitate de perspectivă imediată. Şi sînt pe aceeaşi lungime de undă cu cei care susţin că "unificarea" Moldovei cu România nu este un obiectiv realist şi util. De altfel, eu cred că unificarea este chiar de evitat şi de nedorit în ziua de azi...

P.S. – Vedem că la Chişinău, chiar în aceste zile, evoluţia evenimentelor politice devine îngrijorătoare. Să ne păstrăm cu toţii stăpînirea de sine şi să credem în chibzuinţa fraţilor noştri şi a concetăţenilor lor.