Război. Și pacea?

Se discută în ultimul timp, tot mai insistent, despre necesitatea trimiterii de trupe în Ucraina de către statele europene. Nu știm în acest moment care sînt statele interesate să aplice o atare variantă de lucru, dar pe unele le putem intui. Scopul trimiterii? Zice-se, pentru securizarea și menținerea păcii în regiune. Războiul este însă în desfășurare, iar preocuparea europenilor pentru oprirea lui și restabilirea păcii pare inexistentă sau, în orice caz, nu este prioritară. Atunci, care este logica discuției despre trimiterea de trupe pentru menținerea păcii, dacă pacea – despre care chiar liderul ucrainean, V. Zelensky, spunea că ține de o posibilitate foarte îndepărtată – este privită în subsidiarul războiului și acceptată mai mult ca accesoriu al viitorului? Dacă s-ar fi discutat despre pace de la început, dacă pacea ar fi fost criteriul fundamental de raportare în conflictul de interese inițial, războiul nu ar fi izbucnit. Dacă ne dorim cu adevărat pacea, ar fi în ordinea firească a lucrurilor să discutăm în primul rînd despre pace la modul aplicat, despre inițierea și activarea concertată a unor acțiuni diplomatice internaționale pentru încetarea imediată și definitivă a conflictului. Aceasta ar constitui baza concretă a unor discuții viitoare despre oportunitatea trimiterii unei forțe pentru menținerea păcii între Ucraina și Rusia. Altfel, dacă înainte de oprirea războiului și instaurarea păcii se discută despre trimiterea de trupe în regiunea unui conflict dintre două state beligerante (și nici pe departe două state oarecare!), fapt în sine oricum neuzitat în practica internațională în domeniu, ar putea fi indiciul logic al unei intenții a Uniunii Europene de implicare directă în război împotriva Rusiei.  

Deocamdată, însă, liderii Uniunii Europene, în vechea deprindere a perfidiei și aroganței occidentale de impunere cu forța a propriilor interese, își doresc continuarea sprijinirii efortului de război al regimului de la Kiev și susțin sporirea cheltuielilor comunitare alocate în acest scop. Șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, declara adineaori că ”Europa trebuie să se reînarmeze urgent”(!), adăugînd: ”pe termen lung”(!!). Iată manifestarea sinceră a unui cinism uimitor, greu de egalat! Nu știu dacă sutele de mii de morți cu care creștin-ortodoxismul slav plătește prețul unui război terifiant care nu este al său, nici dacă luteranismul doamnei Ursula von der Leyen este doar legenda moștenită a unei identități confesionale protejate, dar bănuite, însă poziționarea acestei persoane față de viața în sine pune la îndoială însăși natura umană a eticii sale socio-existențiale. Desigur, este o discuție care ar putea privi, prin extindere, și alte personaje precum Zelensky, Macron, Soroș etc., prezente în ecuația conflictuală actuală. Dintr-o altă perspectivă, d-na Leyen pare că își dorește a fi un Nero al Europei moderne, ignorînd faptul că ar putea fi privită și tratată mai degrabă și mai potrivit ca o continuatoare practică și doctrinară a unui fost conațional al dumneaei încă incandescent în memoria contemporană a lumii. Tot dînsa afirmă că UE are nevoie de circa 800 de miliarde de euro pentru reînarmare. Nu știm cine și pe ce criterii și aspirații a stabilit cuantumul acestui buget de război, dar nici U. Leyen și nici un alt oficial european nu ne spun sau nu pot să spună de unde vor fi dislocate asemenea sume. Acești bani există? Sau, dacă nu există, vor fi pur și simplu... tipăriți? Din multe motive e dificil de crezut că procedura aceasta le e cu totul neobișnuită.

Unul dintre argumentele invocate de liderii Uniunii Europene în favoarea orientării politice de reațîțare și realimentare a focarului conflictual din Ucraina, așadar, de extindere a lui la întreg spațiul european, este tocmai dezinteresul SUA în această privință – care lasă Europa fără cea mai puternică resursă militară și financiară a ei de întreținere a războiului –, dezinteres exprimat ferm de către noua administrație de la Washington. De altfel, SUA tocmai au hotărît să suspende ajutorul militar imediat pentru Ucraina, ceea ce echivalează cu un pumn în figura războiului și a morții. Și, după cum bine se știe, la confruntarea, de acum antologică, din Biroul Oval cu Zelensky, președintele Donald Trump i-a precizat acestuia cît se poate de autoritar cerința SUA în privința așteptatelor acorduri bilaterale cu Ucraina: ”Nu avem nevoie de avantaje. Avem nevoie de pace!”. Situația în această privință este certă. Dacă SUA își doresc pacea, atunci pacea va fi instaurată curînd. Mult mai curînd decît își doresc UE și Ursula von der Leyen. Și, foarte probabil, SUA nu vor obține numai pacea. Vor obține și acordurile economice bilaterale cu Ucraina.

Revenind la discuțiile privind trimiterea de trupe în Ucraina, poziția României în această chestiune ar trebui să fie foarte clară. România nu are nici un interes de implicare cu forță militară în regiunea de conflict, nici acum, nici postbelic. Mai mult decît atît, avînd în vedere structura teritorială sensibilă pe care o moștenesc România și Ucraina de-a lungul graniței comune ca urmare a unor perioade istorice trecute, ar fi o decizie inoportună și lipsită de înțelepciune diplomatică din partea autorităților române să accepte trimiterea pe teritoriul ucrainean de trupe militare, indiferent de motivația invocată și indiferent de originea solicitării. Nu este prudent să credem că România este vietatea potrivită să mențină distanța de siguranță dintre urs și mistreț în teritoriul lor.