Girul legitimității aparente

Ceea ce anticipam imediat după lovitura de stat din 6 decembrie trecut s-a adeverit acum, la trei luni de la acel eveniment. Au fost trei luni de teroare psihică și persecuții politico-judiciare împotriva celui ales de popor. Timp de trei luni acest om a fost denigrat, batjocorit, hulit și umilit, hăituit și hărțuit zi de zi spre a fi înspăimîntat, strivit social și, literalmente, spre a fi crucificat în piața publică, trei luni în care autoritățile statului au lucrat astfel întru compromiterea sa totală și deposedarea lui de orice capital de simpatie publică și electorală. Stupoare, însă! În ciuda canonadei represive și a propagandei mincinoase demolatoare la adresa celui ales în primul tur de scrutin, reacția societății față de acesta a fost totalmente contrară așteptărilor oficiale.

Efectul s-a văzut în rezultatele repetatelor sondaje de opinie electorală comandate în această perioadă, rezultate care, pur și simplu, i-au consternat pe reprezentanții puterii de stat. Valul de simpatie și adeziune publică pentru cel ales a crescut exponențial în tot acest timp, arătînd că în perspectiva alegerilor din luna mai omul acesta ar cîștiga funcția de președinte al României cu majoritate covîrșitoare de voturi. Așa încît, după trei luni de orori eșuate politic și electoral, spaima neputinței și a perspectivei penale pentru faptele lor i-a cuprins pe asupritori. Le rămăsese de comis decît infamia supremă, soluția finală. Și, au comis-o! Au interzis candidatura celui ales de popor, l-au exclus definitiv. Altfel spus, l-au suprimat politic! Legile țării, Constituția, democrația și omenia însăși au fost călcate în picioare din nou, fără prejudecăți, ostentativ și fără ezitare.

Mai presus de toate, însă, politica abominabilă practicată de autorități împotriva candidatului inconvenabil lor a generat un efect mult mai condamnabil. A compromis grav respectul și încrederea societății în instituțiile fundamentale ale statului român, ceea ce ar trebui să atragă răspunderea celor care se fac vinovați pentru situația inadmisibilă creată. Pentru că, de-acum încolo, aceste instituții se vor afla în condiția de a funcționa în răspăr politic și social, de a fi privite și suportate ca instrumente anticetățenești, antidemocratice și antinaționale în mîinile unui regim opresiv. Căci, să înțelegem bine, politica represivă a autorităților față de candidatul ce le e inconvenabil, cel ales de popor, a avut și are ca scop nu atît reprimarea și interzicerea acestuia, cît, în primul rînd, reprimarea și interzicerea voinței inconvenabile a alegătorilor în general, acum și ori de cîte ori se va manifesta ea. Mesajul opresorilor este cît se poate de clar: ”Alegeți pe cine vreți voi, dar dintre cei pe care îi vrem noi”! Iaca democrație europeană!

S-o creadă ei! Vreau să știu, de ce mi se interzice să votez cu cine vreau eu? De ce îmi este interzis candidatul cu care vreau să votez, pe care poporul l-a ales o dată și pe care l-ar alege din nou? Deranjează mesajul său politic? Îi privește, e deranjul lor, nu al meu, nu al nostru! Au dreptul să voteze cu oricine altcineva. Eu aleg oferta electorală care îi deranjează pe ei! C-așa vreau eu și pentru că e dreptul meu legal și democratic s-o fac și să aleg ce vreau eu! Împotriva lor și în ciuda lor. Căci, dacă aș alege pe cel pe care îl vor ei, dacă aș alege dintre cei pe care îi tolerează ei să candideze, ar însemna că aleg pe cine vor ei, nu pe cine vreau eu. Ar însemna să-mi bat joc de votul meu și de voința mea, de propria-mi conștiință, de mine însumi! Dar ce sînt eu, o marionetă a regimului, o unealtă în mîna opresorilor poporului și ai aleșilor acestuia? Să contribui și eu, prin votul meu, la samavolnicia electorală a autorităților, cea trecută și cea care se profilează în luna mai? Să dăruiesc eu, prin votul meu, girul legitimității aparente loviturii de stat?! Niciodată!

Și, totuși, zice că niciodată să nu spui ”niciodată”. Există o explicație...

Război. Și pacea?

Se discută în ultimul timp, tot mai insistent, despre necesitatea trimiterii de trupe în Ucraina de către statele europene. Nu știm în acest moment care sînt statele interesate să aplice o atare variantă de lucru, dar pe unele le putem intui. Scopul trimiterii? Zice-se, pentru securizarea și menținerea păcii în regiune. Războiul este însă în desfășurare, iar preocuparea europenilor pentru oprirea lui și restabilirea păcii pare inexistentă sau, în orice caz, nu este prioritară. Atunci, care este logica discuției despre trimiterea de trupe pentru menținerea păcii, dacă pacea – despre care chiar liderul ucrainean, V. Zelensky, spunea că ține de o posibilitate foarte îndepărtată – este privită în subsidiarul războiului și acceptată mai mult ca accesoriu al viitorului? Dacă s-ar fi discutat despre pace de la început, dacă pacea ar fi fost criteriul fundamental de raportare în conflictul de interese inițial, războiul nu ar fi izbucnit. Dacă ne dorim cu adevărat pacea, ar fi în ordinea firească a lucrurilor să discutăm în primul rînd despre pace la modul aplicat, despre inițierea și activarea concertată a unor acțiuni diplomatice internaționale pentru încetarea imediată și definitivă a conflictului. Aceasta ar constitui baza concretă a unor discuții viitoare despre oportunitatea trimiterii unei forțe pentru menținerea păcii între Ucraina și Rusia. Altfel, dacă înainte de oprirea războiului și instaurarea păcii se discută despre trimiterea de trupe în regiunea unui conflict dintre două state beligerante (și nici pe departe două state oarecare!), fapt în sine oricum neuzitat în practica internațională în domeniu, ar putea fi indiciul logic al unei intenții a Uniunii Europene de implicare directă în război împotriva Rusiei.  

Deocamdată, însă, liderii Uniunii Europene, în vechea deprindere a perfidiei și aroganței occidentale de impunere cu forța a propriilor interese, își doresc continuarea sprijinirii efortului de război al regimului de la Kiev și susțin sporirea cheltuielilor comunitare alocate în acest scop. Șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, declara adineaori că ”Europa trebuie să se reînarmeze urgent”(!), adăugînd: ”pe termen lung”(!!). Iată manifestarea sinceră a unui cinism uimitor, greu de egalat! Nu știu dacă sutele de mii de morți cu care creștin-ortodoxismul slav plătește prețul unui război terifiant care nu este al său, nici dacă luteranismul doamnei Ursula von der Leyen este doar legenda moștenită a unei identități confesionale protejate, dar bănuite, însă poziționarea acestei persoane față de viața în sine pune la îndoială însăși natura umană a eticii sale socio-existențiale. Desigur, este o discuție care ar putea privi, prin extindere, și alte personaje precum Zelensky, Macron, Soroș etc., prezente în ecuația conflictuală actuală. Dintr-o altă perspectivă, d-na Leyen pare că își dorește a fi un Nero al Europei moderne, ignorînd faptul că ar putea fi privită și tratată mai degrabă și mai potrivit ca o continuatoare practică și doctrinară a unui fost conațional al dumneaei încă incandescent în memoria contemporană a lumii. Tot dînsa afirmă că UE are nevoie de circa 800 de miliarde de euro pentru reînarmare. Nu știm cine și pe ce criterii și aspirații a stabilit cuantumul acestui buget de război, dar nici U. Leyen și nici un alt oficial european nu ne spun sau nu pot să spună de unde vor fi dislocate asemenea sume. Acești bani există? Sau, dacă nu există, vor fi pur și simplu... tipăriți? Din multe motive e dificil de crezut că procedura aceasta le e cu totul neobișnuită.

Unul dintre argumentele invocate de liderii Uniunii Europene în favoarea orientării politice de reațîțare și realimentare a focarului conflictual din Ucraina, așadar, de extindere a lui la întreg spațiul european, este tocmai dezinteresul SUA în această privință – care lasă Europa fără cea mai puternică resursă militară și financiară a ei de întreținere a războiului –, dezinteres exprimat ferm de către noua administrație de la Washington. De altfel, SUA tocmai au hotărît să suspende ajutorul militar imediat pentru Ucraina, ceea ce echivalează cu un pumn în figura războiului și a morții. Și, după cum bine se știe, la confruntarea, de acum antologică, din Biroul Oval cu Zelensky, președintele Donald Trump i-a precizat acestuia cît se poate de autoritar cerința SUA în privința așteptatelor acorduri bilaterale cu Ucraina: ”Nu avem nevoie de avantaje. Avem nevoie de pace!”. Situația în această privință este certă. Dacă SUA își doresc pacea, atunci pacea va fi instaurată curînd. Mult mai curînd decît își doresc UE și Ursula von der Leyen. Și, foarte probabil, SUA nu vor obține numai pacea. Vor obține și acordurile economice bilaterale cu Ucraina.

Revenind la discuțiile privind trimiterea de trupe în Ucraina, poziția României în această chestiune ar trebui să fie foarte clară. România nu are nici un interes de implicare cu forță militară în regiunea de conflict, nici acum, nici postbelic. Mai mult decît atît, avînd în vedere structura teritorială sensibilă pe care o moștenesc România și Ucraina de-a lungul graniței comune ca urmare a unor perioade istorice trecute, ar fi o decizie inoportună și lipsită de înțelepciune diplomatică din partea autorităților române să accepte trimiterea pe teritoriul ucrainean de trupe militare, indiferent de motivația invocată și indiferent de originea solicitării. Nu este prudent să credem că România este vietatea potrivită să mențină distanța de siguranță dintre urs și mistreț în teritoriul lor.

Delictul de salut sau între ambuscade și diversiuni

(Acest text este un pamflet și trebuie suportat ca atare. Că, n-aveți încotro!)

Constituția României

”Art. 1 – Statul român

1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

Art. 2 – Suveranitatea

(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.

(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”.

Prevederile constituționale sînt limpezi. A susține, apăra și promova suveranitatea națională a țării, altfel spus a fi ”suveranist”, este obligație constituțională a fiecărui cetățean al României, a fiecărui politician al ei, de la primarul de comună pînă la președintele republicii. Este obligație constituțională a fiecărei instituții de orice rang a statului, așadar, o datorie civică pentru toți și, în egală măsură, o onoare. Se plasează astăzi cineva în afara paragrafelor de mai sus din Constituția României, le încalcă grosolan și atentează astfel la ordinea constituțională? Poate, suveraniștii și partidele lor? Evident, nu! E un nonsens conceptual, o aberație! Cumva, indivizii și organizațiile politice care și-au asumat militantismul și practica vasalității statale, retorica euro-globalistă, antisuveranistă, așadar, antinațională și anticonstituțională, adică soroșiștii, cu partidele și oengeurile lor alienante, cu presa lor intestinală? Evident, da! E în logica faptică a realității imediate, e palpabil, e demonstrabil! Și, cu siguranță, inculpabil și, mai presus de toate, încadrabil penal.

Am asistat consternat în ultimele săptămîni la o avalanșă de ambuscade, diversiuni și acte provocatoare la adresa opiniei publice lansate de regimul antinațional, la insultarea inteligenței cetățenilor și a bunului simț colectiv prin declarații, scandaluri și acțiuni care mai aberante, care mai abuzive ori de-a dreptul represive și intimidante – a se vedea subiectele referitoare la scoaterea istoriei și geografiei României din programa de învățămînt liceal (iudeoidee demisă prin osîrdia Academiei Române, nu însă și autorul ei, secătura ministerială de David, din cauza complicității guvernului), dezorganizarea administrativ-teritorială, tezaurul dispărut (nu-ș de ce mă duce gîndul la vorba aia, urSula și... Coifura!), dosarul ”Nordis”, uite Klaus nu e Klaus, pericolul invaziei ruse, trimiterea de trupe în Ucraina (de ce nu la Moscova?), ”USA, USA, că ne sufocăm! Ba nu ne mai sufocăm!!”, teatrul impresionist al arestării de ”legionari atentatori la ordinea constituțională”, delictul gestului de salut, ”dacă vă tăiem netul, s-alege praful de suveranitatea voastră!” (tăiați-l, domn Marcel, că brutul oricum ni l-ați făcut praf!), țara fierbe pe calea victoriei și bolovanul soroșist e cît casa la Chișinăul domnului Sandu Maia (sic!), în fine, multe alte idioțenii asemenea.

Astea toate, însă, rostogolite pe piață cu rostul de a deturna atenția și interesul general de la foarte gravele probleme sociale și politice create de autoritățile regimului prin actul lor anticonstituțional – realmente echivalent cu o lovitură de stat –, de anulare a alegerilor prezidențiale și suprimarea voinței poporului exprimate prin vot liber și corect, prin urmare, de suprimare  a suveranității acestuia prevăzute de Constituția României. Și, ca și cum nu ar fi fost de ajuns (nu, nu e și niciodată nu va mai fi îndeajuns să ne înfrîngeți vrerea, așadar să nu-și facă iluzii zadarnice regimul păduchelnițelor soroșiste, orice ar face!), au refuzat cu obstinație reluarea alegerilor prezidențiale cu turul II și au hotărît, de-a surda și de-a haita, noi alegeri, programîndu-le pentru luna mai, adică la cinci luni după anularea celor inițiale. Că, adică, timpul le vindecă pe toate prin uitare și strofocarea ”prostimii” se va potoli. Mai mult de-atît, adăugînd în clisa asta puturoasă și circul cît de prost al diversiunilor de care vorbeam oferit mulțimilor în toată această perioadă, speranța coloniștilor politici soroșiști va crește în raport invers proporțional cu diminuarea pînă spre dispariție a popularității și capitalului politic ale celui ales de popor. Așa încît, părîndu-li-se lor că nu e de ajuns, cum spuneam, au pus la cale încă o făcătură ordinară. O măgărie politico-judiciară. L-au arestat! Că, poate asta ține la ”pleava societății”. Și, de nu s-o lăsa cu un dram de credibilitate, încai să testeze nițeluș reacția populară. Mai pe românește, să încerce rahatu’ cu deștu’, cum ziceau bunicii. L-au încercat. Știm episodul, știm cum s-a încheiat ziua respectivă...

Interesant de suspectă mi s-a părut o afirmație a domnului prim-ministru, Marcel Ciolacu, conținută în declarația sa publică făcută în ziua arestării celui ales, potrivit căreia este vorba despre ”o anchetă în care, printre zeci de persoane, este implicat și un potențial candidat la alegerile din luna mai". Oat?! Uau! Zeci de persoane, zici, adică nu e doar ”tartorul”? De unde știi, șefu’? Cîte persoane, fo 20? Și, de unde ai știut dumneavoastră, șefulică cîți sînt vizați în ancheta gaborilor? Ați discutat ancheta mai întîi în stabor la Palat, după care ai dat liber la arestări? Aveați dreptul legal să vă băgați nasul acolo sau așa..., pă șest, v-a supus-o carevașilea avizării? Așa se face la separația puterilor în stat, bre? Aha. Și, ce vreau să mai întreb, mă scuzezi oleacă, ați avizat tărășenia asta cu nea Jiji la Palat? Întreb și io că, na, moftangiul ne-a informat la tv de toate astea cu vreo săptămînă înainte, ceea ce păcală logică că știa, nu? Și-apoi, cum ai făcutără mata, domn Colăcel de Boazău, conexiune între anchetarea celui ales și arestarea o zi mai tîrziu a celor exact 20 de persoane? Că nu se leagă ce-are urSula cu prefectura... Și, dacă totuși are, tălică știi și taina asta din anchetă? Dar, de unde bre? Anchetezi și dumneata? Aoleo, taci mo, că zău nu e legal! Bag seamă că știi și cum se va soluționa cauza, că poate deja ai avizat-o și p-asta! Î? Mișto. Atunci, nu ne-o spui și nouă? Hai, mo, te rugăm, fă-ne o exclusivitate, ca la tilivizuină! Te rugăm, teteo, hai, te rugăăăm! Viteazule, titirezule! Frumoșeațo! Ptiu, să nu te deochi!

Dincolo de aceste prostioare și insinuări ironice, îmi permit să-i adresez premierului Marcel Ciolacu, cu toată deferența cuvenită demnității pe care o deține, să lase eventual pentru paginile personale de social-media discursurile de factură pamfletară. În aula înaltei instituții a Parlamentului țării este sub demnitatea condiției sale de prim-ministru al Guvernului României să coboare ștacheta retorică la nivelul pe care și l-a permis în controversele pe marginea moțiunii de cenzură. Și mai am o rugăminte. Domnule prim-ministru, înțeleg că nu mai este posibilă reluarea turului II al alegerilor prezidențiale anulate. Eu, ca simplu cetățean, pot dovedi că legalmente este posibilă. Dar, dacă trebuie să reluăm da capo alegerile, așa cum ați vrut, măcar recunoașteți că tot ce se întîmplă în prezent în România are un singur scop: împiedicarea cîștigătorului primului tur al alegerilor anulate să candideze din nou. Vă e frică de o nouă reușită a acestui om, vă e foarte frică! Asta e limpede pentru toți cetățenii români, pentru toată lumea. Numai dvs. și coaliția dvs. politică nu recunoașteți, deși, sînt convins, toți în sinea dvs. știți bine asta. Pentru că sînteți prea orgolioși să acceptați puterea evidenței. Deși, imediat după aflarea rezultatelor alegerilor din decembrie trecut ați declarat că ați înțeles mesajul pe care vi l-au transmis românii prin vot... Oare?

Poporul și, după cum am văzut cu toții, întrega lume știu că nu vă convine alegerea pe care au făcut-o românii din țară și Diaspora. De-asta ați anulat alegerile, domnule prim-ministru, să nu ne mai mințim! Așa ceva, știți bine, este antidemocratic și anticonstituțional și îmbracă un caracter penal. Lăsați, domnule premier, pe toți cei care vor să fie aleși să candideze! Nu vă temeți, poporul român știe să aleagă! Mizați pe înțelepciunea poporului și intuiția sa politică democratică! Oamenii știu să discearnă între variantele electorale care li se oferă, știu să discearnă între bine și mai puțin bine, între aventurieri politici și temerari ai națiunii, cu atît mai mult în acest context internațional atît de complicat. Nu trebuie și nu are nimeni dreptul să-i dirijeze și să-i cenzureze alegătorului voința! Românii știu să își aleagă calea viitoare și stabilitatea constituțională! Dacă sînteți un adevărat democrat și patriot, domnule prim-ministru, fiți curajos și impuneți asta și colegilor dvs. La urma urmei, ce aveți de pierdut? Înfruntați bărbătește, alături de noi, riscul unei posibile perspective electorale deranjante politic pentru oricare dintre părți, dar mai ales, primiți onoarea unei confruntări electorale demne și pe deplin libere! Puneți capăt războiului româno-român, cît nu este prea tîrziu! Vă așteaptă recunoștința națiunii.

Moment de închinare și recunoștință

Temelie a sacralității și civilizației românești, Biserica Ortodoxă Română aniversează în aceste zile împlinirea a 100 de ani de la ridicarea sa la statutul de Patriarhie. Întîiul ei patriarh a fost vrednicul de pomenire, Miron Cristea.

Un gînd bun pentru toți fiii și slujitorii bisericii, pentru toți apărătorii ortodoxiei românești!

La Mulți Ani binecuvîntați!

Ansamblul patriarhal din București - Catedrala, Palatul și Reședința.

Sursa foto:  https://patriarhia.ro/catedrala-patriarhala-202.html

Coiful de Aur

Împrumut aici – că se potrivește, dar și să încep tiptil și plăcut acest text lunguleț, dar citeț! – titlul unui superb roman de aventuri pentru copii și tineret al scriitorului român de origine armeană, Alexandru Șahighian. Volumul, apărut la Editura Tineretului în două ediții succesive în anii 60, este o carte fascinantă despre prietenie și solidaritate, despre emoții, temeritate și ingeniozitate, despre spiritul patriotic juvenil și pilduitor, despre frumusețea și tainele ancestrale ale Deltei Dunării și oamenilor săi de poveste. Un roman recomandat în primul rînd adolescenților, dar și celor care nu și-au uitat anii minunați ai copilăriei.

S-a vorbit, se vorbește și se speculează în continuare pe subiectul dispariției pieselor de tezaur național, între care faimosul unicat mondial ”Coiful dacic de aur de la Coțofenești”, dintr-un muzeu olandez comunal în care erau expuse încă din vara anului trecut. Este firesc să se discute, căci evenimentul din Olanda a provocat o puternică emoție în rîndul opiniei publice din România, un sentiment general de frustrare și revoltă. Este senzația inconfundabilă pe care o resimte fiecare român, aceea a unei pierderi materiale și sentimentale personale și naționale inestimabile și ireparabile. De ce, cum a fost posibil așa ceva? Cine sînt adevărații vinovați și ce răspundere poartă pentru faptele lor? Are această adevărată dramă istorică și culturală românească petrecută în afara granițelor țării vreo conexiune politică, vreo legătură de cauzalitate cu situația generală de frustrare și insecuritate socială provocată de anularea alegerilor prezidențiale? Care sînt vulnerabilitățile legislației noastre în domeniu ce fac posibilă, spre exemplu, scoaterea din țară, indiferent de scop sau pretext, a unor piese unicat din tezaurul național cu o valoare patrimonială inestimabilă?

De fapt, inestimabilă sau... estimabilă? Cum spuneam, s-a revărsat în aceste zile o puzderie de știri și comentarii de presă în legătură cu evenimentul. Aproape în toate, indiferent de publicație sau autor, finalul textelor includea invariabil următoarea frază, repetată la virgulă: ”Toate piesele furate fuseseră asigurate în conformitate cu legislația românească și standardele internaționale privind organizarea expozițiilor”. Prin urmare, precizarea aceasta insistentă, sîcîitoare, este produsul ”general obligatoriu”, cum ar zice CCR, al unei aceleiași surse. Așadar, al unui centru de ingerință, comandă și control asupra ”presei libere”. Care este de fapt mesajul dorit a fi inoculat cititorilor prin obsedanta frază? Acesta: ”Stați liniștiți la locurile voastre! Avem poliță de asigurare, vom fi despăgubiți. Am fost prevăzători, ne-am făcut treaba. Dar ce credeați, că nu sîntem patrioți?”. Directorul Muzeului Național de Istorie a României, dl. Ernest Oberländer-Târnoveanu (devenit între timp, așa cum mă așteptam, ”acarul Păun” și, ca atare, destituit), a declarat a doua zi după nefericitul eveniment că întreaga colecție de obiecte din aur și argint expuse timp de șapte luni la Muzeul Drent din comuna olandeză Assen – în total 673 de piese, inclusiv Coiful dacic, preluate din 18 muzee de istorie din toată țara – a fost asigurată pentru valoarea totală de 30 de milioane de euro. Foarte tare! Comparativ, asta înseamnă că valoarea de asigurare acceptată și contractată de autoritățile române pentru tezaurul național expus în Olanda este sensibil egală cu... suma plătită în urmă cu un an de clubul englez Tottenham Hotspur pentru transferul fotbalistului Radu Drăgușin! Oameni buni, sînteți nebuni? Doamne, Dumnezeule!

Apropo de instituția Muzeului Național de Istorie și de grija autorităților pentru protejarea colecțiilor inestimabile pe care acesta le adăpostește (circa 17.000.000 de piese și obiecte istorice de patrimoniu cultural național!). Oameni care lucrează în acest templu al istoriei și civilizației românești atrag atenția, în zadar, de mai mulți ani asupra condițiilor improprii în care sînt păstrate, conservate și, după caz, expuse valorile excepționale aflate în custodia muzeului. Cu deosebire, se atrage atenția asupra șubrezeniei structurale accentuate a fostului Palat al Poștei, în care muzeul funcționează din anul 1972, prin urmare, asupra riscurilor foarte mari pe care le implică asupra acestuia un eventual cutremur devastator, precum cele din 1940 și 1977. Renovarea, consolidarea și amenajarea ca atare a clădirii din Calea Victoriei, construită la sfîrșitul sec. al XIX-lea, s-au făcut în perioada 1970-1972, dar întregul edificiu a suportat serioase avarii la cutremurul din 1977 (clădirea fusese grav avariată și în cutremurul din noiembrie 1940), situație care a impus noi intervenții de reabilitare.

Așa stînd lucrurile, conducerea țării a decis în anii 80, în contextul demarării vastelor proiecte de reconstrucție și modernizare a întregului perimetru central al Capitalei, mutarea Muzeului Național de Istorie într-un nou spațiu, scop în care a fost construită impozanta clădire de pe Calea Știrbei Vodă, pe malul Dîmboviței. În 1989, noul edificiu al Muzeului Național de Istorie era finalizat în proporție de aproape 80 la sută. Rebotezată de autoritățile post-decembriste cu denumirea improprie ”Casa Radio”, clădirea a căzut din 1990 pradă dezinteresului general al noilor autorități. Impresionanta construcție s-a degradat grav decenii la rînd, iar mai apoi a fost destructurată și, pur și simplu, tăiată în două corpuri distincte printr-un concept aberant și batjocoritor al unor escroci investiționali, locul ajungînd, finalmente, a fi pentru bucureșteni un reper al mizeriei și insanității înconjurătoare. Aceasta a fost, așadar, grija manifestă a tuturor guvernelor ”democratice” și președinților care s-au succedat la conducerea țării din 1990 și pînă azi pentru Muzeul Național de Istorie a României, pentru fabuloasa noastră moștenire identitară, pentru însăși istoria poporului nostru. O ”grijă” care a făcut posibilă, iată, și soarta nefericită a tezaurului expozițional românesc, trimis pentru o mie de țechini profit comercial într-o localitate oarecare, neștiută de lume, din periferia vestică atît de riscantă a Europei și civilizației.

Și, cum să nu fie așa cînd regimul din România, din chiar începuturile sale decembriste, își legitimează fundamentarea existențială și funcționalitatea sistemică pe coordonatele unor directive politice și  doctrinare xenocratice, alimentate cu supurența mentală și retorica psihotică ale europaților și euroatlanților, ale propagandiștilor obedienței și torționarilor martelării și desființării, ale clănțăilor  și simbriașilor antinaționali, printre ei carieriști universitari, politologi de gargară și analiști ignobili, gazetari de gaze tari, impostori creștinoizi, ideologi inseminați și iudeologi disimulați, toți bulgăroși cu leafa grasă și mai toți malformați în lupanarele intelectuale ale soroșismului sociopat, destructurant și alienant? Cum, deci, să nu fie așa? Iată, spre exemplu, ce spune despre istoria națională, într-un interviu acordat zilele trecute saitului Hotnews.ro, dl. Mihai-Răzvan Ungureanu, fost membru supleant al CC al UTC, fost ministru de externe, fost director al SIE, fost prim-ministru sub președinția lui Traian Băsescu, consilier personal al fostului președinte, Klaus Iohannis-Uzurpatorul și, mai ales, încă profesor universitar de istorie:

”Impresia că poți administra o țară întreagă pe seama unei singure axiome este o idee penibilă. Ideea vine din vremea lui Ceaușescu. Este cheie de înțelegere a societății socialiste, gîndite de Ceaușescu. Pentru că o dată cu anii 1975-76, cînd protocronismul primar lua viteză, s-a instalat și mantra unității întregului popor în jurul conducerii de partid și a național-comunismului lui Ceaușescu. Mantra aceasta a fost construită în timp și ne urmărește și astăzi. Să vedem filmele cu daci de pe vremea aceea și să urmărim gîndirea dacopată. Mihai Viteazul este unificatorul românilor, o ecuație în interiorul acestei mantre. E unitatea forțată a întregului popor. Ne desparte iată, din nou, educația (s.m.), care înseamnă nu doar informații despre daci, Mihai Viteazul, Ceaușescu, dar și o cultură a dialogului. Există falii în lumea noastră care califică moduri diferite de gîndire, moduri diferite de raportare la realitatea politică, socială, economică. Acum vă dați seama pe ce insulă locuiește cetățeanul?”.(https://hotnews.ro/interviu-fostul-sef-al-spionilor-din-romania-verdict-dur-despre-calin-georgescu-dar-si-despre-zona-in-care-guvernanti-si-servicii-creeaza-niste-aberatii-infioratoare-1886413).

Este deprimant cînd ne gîndim că acest dubios personaj predă studenților istoria României. Și, ca el, cîți alții! Cînd de la altitudinea erudiției pe care o ai sau pretinzi că o ai gîndești despre istoria țării tale și despre concetățenii tăi ca mîța în ligheanul cu apă, înseamnă că produsul utilității tale sociale și culturale este nul și nu reprezintă mai mult decît un kitsch intelectual grotesc și oripilant. Așa încît, să nu ne mirăm că, adăpați la zeama intelectuală a unor astfel de sfătuitori politici, a unor astfel de exegeți ai istoriei naționale, ai ”gîndirii dacopate” și ”unificării românilor”, adică ai ”unității forțate a întregului popor”, așadar, ai ”falsei unități”(!) statale românești, guvernanții se dovedesc incompetenți în administrarea și protejarea tezaurului muzeistic al țării. Paguba incomensurabilă produsă patrimoniului istoric și cultural românesc în Olanda este consecința precarității educației patriotice de care dă dovadă pretinsa elită conducătoare, a lipsei instinctului ei de autoconservare națională, a mentalităților ei meschine, individualiste și apatride. Prin urmare, toți acești produși sau derivați toxici și infecțioși ai școlii soroșiste de îmbîcsire cerebrală și fleșcăire identitară, de alienare, pervertire și convertire educațională și politică a indivizilor și societății, poartă o grea răspundere morală și penală pentru faptele lor. După caz și potrivit legii.

On l’a fait en Roumanie!

S-a discutat destul de mult în aceste zile în media românescă, dar și în cea internațională, despre afirmațiile unui fost comisar european, Thierry Breton, făcute într-o emisiune televizată, prin care acesta a recunoscut, într-o formă oarecum voalată, că alegerile prezidențiale din România au fost anulate la comanda UE. Așa încît, mă opresc numai asupra controversei iscate de presa soroșistă de pe Dîmbovița în legătură cu traducerea pasajului cheie din conținutul afirmațiilor domnului Breton. O controversă al cărei scop este de a deturna sensul real al respectivelor afirmații – surprinzătoare și de o gravitate excepțională la adresa procesului electoral și, în general, a democrației în România –, controversă creată în ideea de a salva prin minciună și manipulare de presă, atît cît s-ar mai putea salva, compromiterea definitivă a credibilității politice și profesionale, a onoarei și demnității personale și naționale a autorităților române care au executat prin deciziile lor comanda externă de anulare a alegerilor prezidențiale și de aruncare la gunoi a voturilor cetățenilor și, implicit, a suveranității poporului consfințite prin Constituția țării. Evident, soroșiștii nu au reușit în întreprinderea lor, ci dimpotrivă. Alea jacta est!

”Faisons appliquer nos lois en Europe lorsque celles-ci risquent d’être circonvenues et qu’elles peuvent, si on ne l’applique pas, conduire à des interférences. On l’a fait en Roumanie, il faudra évidemment le faire si c’est nécessaire en Allemagne”, spune între altele dl. Thierry Breton. Traducerea corectă în engleză, apărută și în presa americană, este: ”Let us enforce our laws in Europe when they risk being circumvented and when they can, if not applied, lead to interference. We did it in Romania, it will obviously have to be done if it is necessary in Germany”. Soroșișt sau nu, este de bun simț că nimeni nu poate avea pretenția să îi învețe pe nativii de limbă engleză cum să transcrie corect un text jurnalistic de cîteva propoziții în propria lor limbă! 

În românește, fie că ținem seamă sau nu de varianta engleză a afirmațiilor domnului Breton, acestea se traduc, stricto sensu și nu după cum le dictează unora sau altora interesele, astfel: „Să ne aplicăm legile în Europa atunci cînd riscă să fie ocolite și cînd pot, dacă nu sînt aplicate, să conducă la interferențe. Am făcut-o în România, evident că va trebui făcut dacă va fi necesar în Germania”. Altfel spus? Reiau mai explicit: „Să ne aplicăm legile în Europa atunci cînd (acestea) riscă să fie ocolite și cînd (ele) pot, dacă nu sînt aplicate, să conducă la interferențe (din partea noastră în alegeri). Am făcut-o în România, evident că va trebui făcut dacă va fi necesar (și) în Germania”. Chiar dacă formularea ”On l’a fait en Roumanie” (”Am făcut-o în România”) --, care în contextul gramatical general impus de prima frază a textului, formulată la persoana întîia plural, nu admite traducere corectă și logică la persoana a treia plural -- s-ar traduce, mai trasă de păr, în genul neutru, adică după pohta soroșiștilor(sic!), prin exprimarea ”au făcut-o în România”, deci chiar și atunci adevărul absolut asumat de Thierry Breton rămîne același: ”Noi ne aplicăm legile de ingerință în alegerile din Europa... Prin ele am făcut-o în România, o vom face și în Germania”!

Prin urmare, în condițiile în care românii au votat altceva decît și-au dorit tiranii Europei, printre care Elon Musk l-a indicat, firește, și pe Thierry Breton, aceștia și-au ”aplicat legile” lor care ”au condus” la ”interferențe” menite să impună autorităților de la București anularea alegerilor prezidențiale din România. Așadar, acum știm cine este entitatea statală sau actorul statal, cum s-au exprimat ”serviciile” în documentele desecretizate de Iohannis și ai lui, cu referire la sursele de ingerință în procesul electoral din România! Acum știm. De fapt, acum avem certitudinea care ne confirmă bănuielile pe care le aveam deja. Pentru că, oricum, noi nu plecasem după fenta... rusească a regimului de ocupație. Pentru că acum avem, iată, dovada. A recunoscut prin indiscreția deliberată comisă fostul comisar european, domnul Breton. Totuși, să fie vorba de indiscreție deliberată sau despre aroganță cinică?

În fine, măcar așa... pour l'amour de l'art, să vedem repede cine este, de fapt, fostul comisar european Thierry Breton, ca să știm și noi, ăștia mai din pleava societății, despre cine este vorba în propoziție. Fost aspirant la un al doilea mandat de membru al Comisiei Europene în anul 2024, Breton împlinește 70 de ani chiar în aceste zile (la mulți ani, musiu!). Este licențiat în inginerie informatică, așadar specialist în IT, cu abilitări guvernamentale și europene în afaceri la nivel mondial pentru domeniile operaționale denumite generic Big Data, Cybersecurity și Cyberspace. Abilitări care, firește, îl pot califica (dar și deconspira!) ca veritabil ofițer de poliție digitală la nivel european, adică, o ”poliție morală” un pic mai absconsă, dar mult mai vastă, decît cea care controlează comportamentul public, conexiunile sociale și voința cetățenească prin republica islamică. La Cyberspace a făcut referire dacă ne amintim, iată deloc de la sine probabil!, K. Iohannis în a sa uluitoare conferință de presă pe care a susținut-o la Bruxelles în 18 decembrie 2024 și despre care am vorbit aici la vremea respectivă, în textul ”N-avem dovezi, dar v-am ciuruit!”. Este de reținut și faptul că francezul Thierry Breton este vorbitor și de germană, are afaceri și interese inclusiv de natură familială în Germania, toți cei trei copii ai săi și nepoții aferenți, fiind trăitori în această țară.

În fața unei astfel de realități, nu ne rămîne decît să ne apărăm ferm, neînduplecați, interesele naționale și libertățile cetățenești și să luptăm pentru o Europă a națiunilor suverane!

Românește

Așa a fost să fie românește

să fii îndurător și milostiv

să faci martir din cel ce pătimește

sacrificat într-un tablou votiv

 

Așa a fost să fie românește

de două mii de ani de cînd durezi

să-ți fie pline apele de pește

cîmpiile de grîne și cirezi

 

Așa a fost să fie românește

să plîngi la nunți, să rîzi la-ngropăciuni

popor frumos și unic care crește

sub steaua făcătoare de minuni

 

Așa a fost să fie românește

să te însori de tînar și sărac

copiii să ți-i crești dumnezeiește

să-ți facă cinste numelui prin veac

 

Așa a fost să fie românește

să pizmuie vecinii casa ta

iar cînd întreaga lume te lovește

tu să te știi mai înțelept ca ea

 

Așa a fost să fie românește

cu toți ai tăi alături să petreci

furtuna nimănui nu te clintește

tu ești sigiliu plumbuit pe veci

 

Așa a fost să fie românește

frumos și harnic, drept și cumpătat

să știi că libertatea se plătește

și să nu uiți ce ai răzbunat

 

Așa a fost să fie românește

iar în acest cuvînt încape tot:

o patrie și-un grai care doinește

si un popor latin ce dăinuiește

în mijlocul unui etern complot

                              Corneliu Vadim Tudor

(Din volumul Carte românească de învățătură, Editura Fundației România Mare, 1990, cu o prefață de Edgar Papu).