"Tot continuăm să considerăm că abdicarea regelui a fost un mare act patriotic. Nu. A fost un act de trădare a interesului naţional al României din partea regelui. Acesta este punctul meu de vedere. Trebuie să recunoaştem că noi încă nu ne aşezăm corect valorile. De exemplu, pentru noi toţi şi pentru istorie Antonescu rămîne responsabil de holocaustul împotriva evreilor şi ţiganilor, ducerea lor în Transnistria, nu ştiu ce... Nimeni nu spune, însă, că România avea un şef de stat atunci, iar ăsta era doar prim-ministru. Unora le dăm averile, iar pe alţii îi considerăm criminali de război, doar pentru că unul, şeful de stat, a fost slugă la ruşi şi pentru că a lăsat ţara prin abdicare îi iertăm toate păcatele?"
Acestea sînt afirmaţiile preşedintelui Traian Băsescu făcute într-o emisiune la B1TV, afirmaţii care au inflamat o mare parte a presei şi clasei politice. Mulţi blogări au muşcat şi ei momeala şi, tributari resentimentelor pe care le încearcă faţă de guvernanţi şi preşedinte – de multă vreme şi pe bună dreptate, avînd în vedere politica socială dezastruoasă pe care aceştia o promovează – s-au inflamat la rîndu-le. Însă, mai toate aceste reacţii la opiniile preşedintelui s-au dovedit a fi unele pur emoţionale, făcute pripit, cu judecată superficială, chiar eronată. În fond, preşedintele Băsescu nu a greşit prea mult. E pe-aproape de adevăr. Nu chiar în, dar pe-aproape. Se ştie că fostul rege Mihai a fost decorat de Stalin pentru serviciile aduse cauzei sovietice în război. Se ştie şi că Mihai a purtat, în mod oficial, chiar uniforma militară sovietică. Se mai ştie că Mihai, indiferent de profilul politic al puterii de la Kremlin, a rămas pînă astăzi un invitat de onoare al Moscovei la manifestările de glorificare a Armatei Roşii. Aşadar, a fost sau nu Mihai „slugă la ruşi” cum zice Băsescu? Au poate, doar, majordom, ori numai soldat credincios? Hm!
Mai departe. Mihai, pe cînd era rege şi i s-au aprins călcîiele după Ana de Bourbon, a preferat – împotriva legilor în vigoare la acea dată şi împotriva propriilor cutume monarhice ale Casei – să îşi rişte tronul decît să ceară acordul guvernului român în chestiunea căsătoriei, chestiune care, evident, producea implicaţii politice internaţionale asupra României imposibil de neglijat. Şi, pentru că neexperimentatul rege chiar se punea în situaţia de intra pe teritoriul trădării de ţară şi a dinastiei – situaţie cu care România se mai confruntase şi în urma faptelor reprobabile şi a comportamentului scandalos ale lui Carol al II-lea – guvernul de atunci al ţării a avut grijă să-i ofere lui Mihai posibilitatea ieşirii onorabile din scena politică, pe calea abdicării. Nu a fost vorba de nici un şantaj, nu a fost vorba de nici o ameninţare directă la adresa sa. Mihai însuşi ştia şi simţea că monarhia devenise anacronică. Comandamentele istorice erau cu totul altele de-acum, atît în România cît şi în Europa. Din acest punct de vedere, abdicarea regelui nu a reprezentat un act de trădare, cum afirmă Traian Băsescu, ci a reprezentat un act politic convenabil tuturor părţilor implicate, un act politic necesar şi revoluţionar, urmarea firească, realistă, a unei analize lucide asupra contextului istoric şi a perspectivelor imperative de dezvoltare pe care ţara le avea.
Dar, să revenim la reacţiile pe care opiniile lui Traian Băsescu le-a generat. Să luăm, spre exemplu, reacţiile cîtorva vectori politici şi să observăm drept, fără patimă şi fără părtinire, caracterul fie deplorabil, fie comic, fie de-a dreptul iresponsabil, dacă nu chiar penal, de care dau dovadă aceste reacţii. Toţi aceşti inflamaţi or fi cu adevărat monarhişti? Cum să-i numim, dar, inflamaţi ai naţiunii sau inflamaţii monarhiei? Ori, poate se pretind a fi doar paznici de serviciu ai eticii politice?! Ce sînt ei? S-o spunem pe-a dreaptă. Mulţi dintre ei sînt, de fapt, pupincurişti de impuls şi profesie, practicieni nostalgici ai defunctului cult al personalităţii în viaţă, ciraci ai lor sau bieţi epigoni.
Iată, redate cu stilul, grafia şi ortografia autorilor lor, cîteva dintre reacţiile în cauză, pe care vi le supun atenţiei:
Comunicat PNŢ-CD, cu titlul(!) „Băsescu, un personaj în afara istoriei”: „Fiecare are Instituţia sa Monarhică! Noi şi poporul Român îl avem pe Maiestatea sa Regele Mihai I, prin tradiţie, iar preşedintele Traian Băsescu şi moştenitorii sistemului comunist îl au pe Prins Pol, invenţie fesenistă antidinastică... PNŢCD îşi exprimă opţiunea promonarhică (partidul ăsta se pune singur, pentru a cîta oară în istorie, în afara legii şi a Constituţiei ţării – n.m.) şi susţinerea pentru acţiunile care vor face ca poporul român să poată opta liber printr-un referendum privitor la forma de stat a României, consecvent cu principiile enunţate recent la Congresul din 18 iunie. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”.
Preşedintele Senatului, Mircea Geoană, a declarat: „Fac apel la preşedintele României să-şi ceară scuze faţă de regele Mihai (mai e Mihai rege, domnule preşedinte al Senatului Republicii, regele cui? – n.m.), care, dincolo de faptul că a trăit şi a condus România într-un moment foarte complicat, este şi un fost şef de stat al României…” (observaţi, vă rog, logica şi topica frazei pe care o produce al doilea om în stat! – n.m.).
Preşedintele PNL, Crin Antonescu, i-a adresat fostului rege o scrisoare, stupefiantă pentru orice cititor neutru al ei: „Vă scriu în numele tuturor românilor, republicani sau monarhişti, care-şi iubesc ţara şi îşi respectă istoria. Aţi fost jignit încă o dată şi am fost cu toţii jigniţi încă o dată de către un apatrid moral, care se află astăzi, vremelnic şi din ce în ce mai abuziv, în fruntea statului român. În numele tuturor compatrioţilor mei care Vă respectă ca pe un simbol al istoriei noastre, Vă cer eu iertare pentru această agresiune stupidă şi ticăloasă. Sîntem alături de Majestatea Voastră pentru ceea ce aţi reprezentat şi reprezentaţi, din respect pentru istoria şi demnitatea României” (nu am înţeles, cine l-a mandat pe domnul Crin Antonescu să i se adreseseze cuiva „în numele tuturor românilor, republicani sau monarhişti” şi în ce calitate o face? Te-am mandat eu, domnule, să vorbeşti în numele meu? Cum îţi permiţi impostorule, uzurpatorule? Doamne, Dumnezeule, mulţi ambuscaţi în politica românească! – n.m.).
Ştire de presă: „Ponta și Antonescu cer intervenția SUA în problema șah la rege”, citez: „Co-preşedinţii USL, Victor Ponta şi Crin Antonescu, i-au trimis o scrisoare deschisă ambasadorului SUA, Mark Gitenstein, în care îi solicită să-şi exprime public un punct de vedere cu privire la afirmaţiile preşedintelui Traian Băsescu la adresa (ex)regelui Mihai I. În scrisoare se spune: „Nu ar fi prima dată cînd, în calitate de ambasador, v-aţi exprima un punct de vedere în legătură cu un subiect important de pe agenda publică internă. Şi în acest caz este foarte necesar să aflăm cu toţii poziţia Ambasadei SUA despre acest episod din istorie şi în legătură cu acuzaţiile pe care Traian Băsescu le aduce Regelui Mihai” (cu alte cuvinte, cei doi măscărici care se cred şefi de partid şi viitori şefi de ţară cer, nici mai mult nici mai puţin, decît... intervenţia SUA! – nu e clar de ce SUA şi nu UE, spre exemplu, de ce nu China, Cuba sau Gabon, de ce nu Rusia? – într-o chestiune de politică internă a Statului Român, ba chiar, se subînţelege, cer urecherea preşedintelui României de către o putere străină! Paralizant! N-am mai întîlnit ceva atît de explicit antinaţional şi iresponsabil. Urgent, imunitatea parlamentară ridicată şi deferiţi justiţiei, asta ar trebui să urmeze într-un regim politic cu adevărat democratic şi responsabil! – n.m.).
Iată şi o blogăriţă inflamată, care semnează Bazavan şi, de parcă a băut apă după Crin A., comite ceva asemănător, în acelaşi stil şi cam cu aceleaşi expresii: „Majestate, îmi cer scuze pentru dl. preşedinte. Nu sînt monarhistă, dar nu trebuie să am o anume "culoare" politică pentru a-mi respecta istoria şi a recunoaşte calitatea şi caracterul unor oameni. În seara asta mi-e ruşine. Preşedintele ţării mele V-a jignit, iar eu simt – şi cred – că Majestatea Voastră e printre puţinele exemple de caracter pe care le mai are România astăzi. Îmi cer scuze. Din inimă". Şi, mai mult ca sigur, blogăriţa a izbucnit în plîns pe loc, la taste. Mare e grădina Ta, Doamne!
Jurnalistul Cristian Tudor Popescu a declarat pe un post de televiziune următoarea chestie: "Să faci asemenea afirmaţii despre un fost şef de stat e un act antinaţional. E inacceptabil. Am auzit fel de fel de declaraţii ale preşedintelui, care doreşte să rămînă în istorie şi întoarce ţara pe dos. Le gîndeşte noaptea şi le aplică ziua. Dar, să ajungi să insulţi istoria României, deja nu mai e vorba doar de persoana lui Mihai I. Probabil că aşa înţelege Traian Băsescu să rămînă în istorie".
Interesant. Iată un punct de vedere principial corect faţă de respectul cuvenit unui fost şef al Statului Român (că de minimul respect cuvenit întotdeauna unui şef în exerciţiu al Statului Român, mai bine... mucles!). Numai că, să observăm, şi domnul Popescu şi imensa majoritate a confraţilor domniei sale au făcut nu o dată, nu arareori, ci de fiecare dată, cu fiecare prilej, întotdeauna, practic fără excepţie în 21 de ani, afirmaţii incomparabil mai grave, mai dezonorante, mai imorale, mai „antinaţionale” despre un alt fost şef de stat al României, pe numele său Nicolae Ceauşescu. Mai mult decît atît, toţi şefii de stat din 1989 încoace, inclusiv domnul Traian Băsescu, au comis asemenea afirmaţii incalificabile la adresa lui Ceauşescu, inclusiv fostul şef de stat pe a cărei onoare i-o apără astăzi domnul Popescu, respectiv ex-regele Mihai Hohenzollern.
Chiar azi, cînd scriu aceste rînduri, domnul Victor Ponta – ştiţi, unul din măscăricii cu scrisoarea către Ambasada SUA – vorbeşte la o adunare la Alexandria de Teleorman şi îi ia la mişto pe Băsescu şi pe Elena Udrea, cum altfel decît... măscărindu-l în fel şi chip pe fostul şef al statului, Nicolae Ceauşescu şi pe soţia sa! De ce e aşa, vă rog? De ce principiul proclamat şi apărat de domnul C. T. Popescu în raport cu fostul şef de stat monarhic nu funcţionează şi în raport cu fostului şef de stat al României socialiste? De ce se revoltă cu atîta înverşunare domnul C. T. Popescu şi confraţii domniei sale faţă de „actul antinaţional” al denigrării (o dată în viaţă!) a fostului monarh, dar nu se revoltă neam, ci, dimpotrivă, chiar dînşii promovează zi de zi, cu aceeaşi înverşunare, actul antinaţional al denigrării scandaloase a fostului şef al statului socialist? Sau, domnul Popescu percepe şi pretinde insulta la adresa lui Nicolae Ceauşescu ca pe un elogiu adus... istoriei României? Mda.
Dincolo de întrebarea, poate fără rost am putea zice, de ce a avut nevoie Traian Băsescu de încă un scandal, de astă dată trăgînd o palmă peste ceafă fostului rege, cu iuţeală şi cam fără veste mi s-a părut – şi, totuşi, poate o şti el ceva şi de ce a făcut-o, nu? – să băgăm de seamă că în societatea românească, tot mai puţin cunoscătoare a minunatului sport al minţii care este şahul, se practică mai nou, cu bolnăvicioasă obsesie, un şah politic denaturat. În care, implicaţii denunţă slugarnic şi contra naturii şahul la rege şi dau şah... la preşedinte, cu „regele” pe post de as ţinut în mînecă. Acesta e numai un aspect al vieţii noastre. Dar, hotărît lucru, este unul dintre acele foarte numeroase aspecte de fiecare zi care dovedesc că societatea românească actuală suferă de o acută lipsă a caracterelor. Iată marea problemă a spaţiului public din România, marea piedică în calea creşterii şi redevenirii Patriei!
25 de comentarii:
De acord cu dvs. Dar Băsescu a mai spus ceva interesant şi care merită comentat. A spus că şi el, dacă ar fi fost în locul lui Ion Antonescu, ar fi luat aceiaşi decizie de a ataca Uniunea Sovietică pentru recuperarea teritoriilor "răpite" de sovietici.
Băsescu reiterează teza fascistă cum că războiul românesc în Est era un război drept, întemeiat, pentru recuperarea unor teritorii răpite abuziv, nicidecum un război de agresiune, imperialist, dictat de interese externe României şi impus ţării de către Hitler.
Băsescu se face că nu ştie că recuperarea Basarabiei nu a fost decât un pretext,cântecul de sirenă naţionalist cântat de propaganda fascistă antonesciană pentru mobilizarea forţelor armate în scopul de a fi puse la dispoziţia ideologiei naziste, a lui Hitler personal, drept plată pentru sprijinul acordat de Germania lui Antonescu împotriva rebeliunii legionare.
De ce nu s-a dus Antonescu să lupte în Vest pentru recuperarea Ardealului ?
Faptul că fascistul Antonescu a continuat alături de Hitler operaţiunile militare mai departe de Nistru, pătrunzând adânc în inima Rusiei până la Stalingrad, loc unde armatele fasciste au suferit o usturătoare şi bine meritată înfrângere, confirmă afirmaţia că miza războiului româno-sovietic nu era Basarabia, ci loialitatea şi afinitatea ideologică dintre Antonescu şi Hitler,imperialismul şi cupiditatea clasei dominante româneşti ce se visa înstăpânită peste o bucată din stepele Rusiei.
Trebuie să spunem că din punct de vedere al filosofiei marxiste războiul din Răsărit a avut un caracter de clasă, ideologic, în care s-au înfruntat două mari forţe, proletariatul sovietic înarmat, organizat sub forma Armatei Roşii şi forţele contrarevoluţiei agresoare reunite sub drapelul fascismului,forţe pentru care nu există nici o justificare, nici juridică şi nici morală.
@ Florian Liviu
Ei, asta-i !
Dar cum a fost cu Basarabia luata de rusi, domnule? Chiar atita orbire de la comunism? Penibil.
---
@ Nicolae Nicu
Sursa rabufnirii de puroi regalist trebuie cautata in ograda liberala, de fapt o adunatura in care s-au amestecat cele mai infecte specimene antiromanesti.
Asta e, din cauza jocului dublu al acestor mizerabili, incuscriti cu ungurimea pina la os, a fost reales Basescu. Iar acum, prostii-complici din PSD le continua jocul simplut dar eficient.
Nu m-ar mira ca Basescu sa le fi ridicat la fileu "problema". Nu-i prea convine, dar are aceiasi stapini si oricum se muta atentia de la lucruri grave din prezentul cel mai arzator.
Băsescu e un hormonal, legat de declaraţia lui, pesemne că a cântărit mult faptul că ex-regele îl ignoră atunci când aceasta a fost elaborată. Pe de altă parte, a încercat și o manevră de a-și apropia electoratul, de stânga, în esență, care nu-l înghite pe Mihai de Hohenzollern.
Ați făcut o analiză bună, într-adevăr, despărțirea a fost amiabilă, dintre grupul Groza și Mihai. Ar fi interesant de aflat cu ce a plecat fostul monarh din țară, unii spun că a plecat cu mai nimic, alții vorbesc de vagoane. Poate ceferiști din acea perioadă sau urmașii lor ne-ar putea lămuri. Stoenescu, care este totuși liberal, spune că Mihai ar fi solicitat o sumă care nu i-a fost acordată, deja banii noștri se duceau la ruși.
Antonescu a fost Conducătorul Statului, parcă acesta era titlul lui, un dictator și nu un prim-ministru. În 1945, ex-regele era un tânăr de 24 de ani, deci, cu o personalitate influențabilă. E greu de crezut că părerea sa a contat până la acea dată și după, încă doi ani. Problema lui principală, în condițiile ocupației rusești, era să supraviețuiască și să găsească o modalitate de a-și continua existența.
Rușii ne-au furat prima data Basarabia în 1812 și doua oară în 1940, sub bolșevici. Rușii au o apetență deosebită pentru rapturile teritoriale, fie ei țariști sau bolșevici, pentru partea bolșevică, sub Stalin, a se vedea în 1940 situația cu Polonia, Țările Baltice, România și Finlanda.
Mareșalul a reluat Basarabia în vara lui 1941 și, așa după cum scriam mai jos, a vrut ca prin angajarea de partea nemților, la sfârșitul unui război câștigat de aceștia, ei să ne permită reluarea Ardealului. Să ne amintim că până la intrarea americanilor în război, în decembrie 1941, trupele Axei fuseseră de departe învingătoare.
Mareşalul Antonescu nu era un filo-german, necum un fascist "politic", căci convingerile sale nu erau legate de vreun partid sau de vreo ideologie anume. El era un militar de carieră, iar formaţia sa conceptuală era aceea a unui patriot desăvîrşit. Combătea acolo unde i-o cerea Armata Ţării şi Patria.
Să nu uităm că în Primul Război Mondial era ofiţer superior pe frontul antigerman. Aceasta a fost atunci opţiunea politico-militară a României. Iar Antonescu şi-a făcut pe deplin datoria. În 1918, cînd războiul s-a încheiat şi cînd Revoluţia bolşevică tocmai triumfase în Rusia, Antonescu avea 36 de ani, iar la vîrsta asta, fireşte, avea profilul doctrinar format şi consolidat. Avea convingeri ferme.
România se împlinise teritorial şi naţional, iar românii cu profil ca al lui se simţeau ei înşişi împliniţi şi ajunşi în asentimentul istoriei. A fost apoi ataşat militar la Londra. Mai tîrziu, a devenit comandantul Şcolii Superioare de Război, pe care a modernizat-o fundamental. A căzut în dizgraţia dictaturii carliste. A fost arestat la domiciliu, apoi trimis în surghiun.
Cînd, la 5 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost alungat de pe Tron de popor, iar monarhia era ameninţată cu abolirea şi instaurarea Republicii, Generalul Antonescu a fost chemat să salveze regimul şi să scoată ţara, deja ciuntită teritorial, din pericolul intern şi cel extern. A făcut-o. Nu i-a putut salva poziţia lui Carol, dar a reuşit reechilibrarea politică şi acceptarea de către mulţimile revoltate ieşite-n stradă a puştiului Mihai, ca rege.
Hitler ocupase, practic, întreaga Europă. România se afla prinsă în cleştele a doi coloşi, Germania fascistă şi Uniunea Sovietică. Germania, care avea graniţa de vest la Canalul Mînecii, iar pe cea de est lîngă România(!), continua să se mişte către noi. Prin Ungaria, căreia Hitler şi Musolini îi dăduseră jumătatea piezişă a Ardealului, Germania ajunsese la 25 de km de Braşov şi la 100 de zona petroliferă Valea Prahovei. Războiul mondial începuse de un an, dar România nu avea de făcut decît să aştepte, şi dezmembrată fiind.
Împotriva Germaniei numai un nebun ar fi putut gîndi să intrăm în război, să zicem că pentru eliberarea Ardealului, disproporţia de forţe fiind colosală, iar aliaţi neavînd pe nimeni, absolut. Franţa nu mai era, Anglia era cu botul pe labe, America nu îndrăznea şi nici interes nu avea să treacă Atlanticul! Iar URSS, chiar şi ea!, alesese pacea pactizantă cu Germania. Prin urmare, dacă URSS şi SUA nu au avut curajul să atace fascismul, cum am fi putut-o face noi?
Nu ne rămînea decît să aşteptăm, fie să fim înghiţi cu totul de vreunul dintre rechini, fie să ne acceptăm alianţa cu cel care declanşa atacul asupra celuilalt! A făcut-o Germania. Dacă ar fi făcut-o Uniunea Sovietică, cu siguranţă că România nu s-ar fi putut opune, ar fi îmbrăcat vestonul cu petliţe roşii şi ar fi atacat şi ea, simultan, în vest, sub raţiunea eliberării Ardealului!
Imaginaţi-vă un baraj rupt într-o clipă, apoi muntele de apă care se prăvăleşte peste oraş, şi spuneţi care vor fi consecinţele pentru înotător: va înota împotriva curentului apocaliptic, ca să-şi salveze mama, sau se va lăsa luat de el în speranţa că îşi va salva fratele? Are de ales? O poate face? În Japonia n-am văzut nici un om înotînd spre oceanul care se revărsa pe uscat, spre a se salva sau, şi mai ridicol, spre a-i opri revărsarea!
Eu cred că Ion Antonescu era un militar lucid. El a realizat că va fi nevoit să intre într-o situaţie fără ieşire. Sînt convins - pe baza mărturiilor pe care le-a făcut, atît cît i s-a permis să le facă, şi a memoriilor scrise, atît cît a avut timp să şi le scrie - că atunci cînd a fost nevoit să intre în război de partea unuia dintre uriaşii combatanţi, Antonescu şi-a dat seama că tocmai îmbrăcase "cămaşa morţii".
Nu-i mai rămîsese decît onoarea militară şi temeritatea de a nu aştepta moartea să vină peste el şi poporul său, ci de a merge el, numai cu ostaşii săi, în calea ei. A bate în retragere ar fi fost, în orice moment, fără rost şi fără putinţă. Asta a fost tot ce-a putut face el pentru popor, pentru România.
Fie numai şi pentru atît, am onoarea să vă salut, Mareşale!
@Bogdan
Vezi articolul meu "Zi de monarhie cu tichie...", din luna mai, spre a vedea cu ce a plecat Mihai H. din ţară la 3 ianuarie 1948.
Antonescu era dictator, din punct de vedere politico-metodic, şi îl definim ca atare. Funcţia sa era de prim-ministru al guvernului. În condiţii de război, şi în condiţiile de atunci ale României - fără partide politice, fără Parlament, care fuseseră desfiinţate de Carol al II-lea - conducerea militară autoritară a unei ţări ca a noastră este cea mai eficace şi sănătoasă conducere. În situaţii excepţionale, se iau măsuri excepţionale. Dacă Antonescu nu ar fi condus ţara cu mînă de fier, repet, în condiţii de război şi de dezastru naţional, consecinţele pentru viitorul poporului român ar fi fost incalculabile. Abia atunci Antonescu ar purtat o gravă răspundere istorică.
Problema lui Mihai "în condiţiile ocupaţiei ruseşti" nu era cum să-şi salveze existenţa, căci el era protejatul lor, soldatul lor decorat, ci cum să-şi salveze tronul. Asta îl frigea pe el la lingurică. Dar, nici ruşii nu s-au putut opune mersului istoriei, respectiv noilor realităţi din Europa revoluţionată de conflictul mondial şi împărţită în sfere de influenţă între "Aliaţi" şi nu i-au putut asigura poziţia. Tot ce-au putut să facă pentru el a fost să îi convingă pe comuniştii români să îl trateze elegant, chiar regeşte în privinţa în care el a plecat din ţară fără nici o problemă şi cu o avre pe care nici un român sănătos la cap nu i-ar fi permis s-o scoată din ţară. Aşadar, cum putea să rămînă un monarh într-o Europă continentală eminamente republicană şi cu un Est socialist, al democraţiilor-populare?
Prin urmare, nici ameninţarea lui cu pistolul, nici mituirea lui, nici şantajarea lui cu suprimarea vieţii unor studenţi arestaţi - pe care le-a invocat succesiv Mihai ca împrejurări ale abdicării - nu erau necesare pentru a-l îndepărta de pe o poziţie politică devenită încă înainte de război complet inutilă şi învechită pentru ţară. Nu erau necesare pentru simplul fapt că realităţile româneşti şi europene îl inoportunizau şi îl obligau să o facă. El însuşi constata că instituţia pe care o reprezenta nu mai exista de fapt, nu mai avea treabă pe aici, iar el şi mamă-sa deveniseră ai nimănui. Clasa politică şi România însăşi nu mai aveau nevoie de ei. Deveniseră ceea ce sînt şi azi, nişte nulităţi, nişte persoane private şi atît. A semnat, şi-a luat averea şi a plecat, ca orice apatrid, în... patria lui. Elveţia, ţară neutră, ţara neutralizaţilor.
@conumishu
Cred că aveţi dreptate deplină în legătură cu ograda liberală şi monarhia. Întotdeauna această grupare a fost sufocată de elemente trădătoare ale interesului naţional.
Încă de pe vremea cînd liberalii nu erau constituiţi în partid politic propriu-zis şi au instrumentat lovitura de stat împotriva lui Al. I. Cuza - pe care l-au mîncat de cur prin I.C. Brătianu şi acoliţii săi încă de pe cînd domnitorul se afla în funcţie - instrumentare în care ar trebui inclusă de către istoricii de bună credinţă, ca una din primele etape ale ei, asasinarea în 8 iunie 1862 a primului ministru Barbu Catargiu.
Acesta, după cum se ştie, a fost primul prim-ministru din istoria României juridice, a cărei constituire prin unirea Moldovei cu Ţara Românească din 1859 şi a cărei denumire au fost legiferate la 11 decembrie 1861 de către Adunarea Deputaţilor.
L-au răsturnat pe Cuza pentru a instaura monarhia de sorginte străină, dependentă de loji masonice antinaţionale. Apoi, împreună cu Carol I nu s-au lăsat pînă nu i-au ucis şi pe cei doi fii ai lui Cuza, pentru ca nu cumva să mai existe vreo alternativă naţională la monarhia de sorginte imperialistă, prelungită asupra României prin aşa-pretinsa dinastie Hohenzollern (Cohen-Zoller...).
Aşa se explică şi de ce progenitura Mihai a făcut pactul cu Diavolul iudeo-kominternist, pe finalul celui de-al doilea război mondial, şi i-a sacrificat pe naţionaliştii români. Aşa se explică şi de ce a făcut el un nou pact cu acelaşi Diavol în 15 iunie 1989, semnînd infama "Declaraţie de la Budepesta", în care ungurii pretind, iar "românii", în frunte cu "regele lor", recunosc apartenenţa Ardealului la "spaţiul de cultură şi civilizaţie maghiare" şi preconizează autonomizarea lui.
Aşa se explică teroarea pe care FSN-ul kominternistului Ion Iliescu - înţesat cu trădătorii de la Budapesta, cu iudeo-kominternişti sau urmaşi ai lor, cu liberali monarhişti, dar şi în complicitate şi înţelegeri politice secrete cu ţărăniştii revanşarzi şi cu maghiarimea ultranaţionalistă din "Har-Cov" (UDMR), cu toţii dirijaţi de centrele de putere antiromâneşti - au declanşat în decembrie 1989 o adevărată teroare fizică şi psihică împotriva comuniştilor români - numiţi peiorativ cînd nostalgici, cînd naţional-comuniştii), o teroare care a continuat de-a lungul anilor indiferent de culoarea puterii şi continuă şi azi, sub diferite forme.
Precum vedeţi, e în regulă ca un partid politic să îşi "declare opţiunea monarhistă pentru România" - deşi, forma ei constituţională de guvernămînt este Republica - dar cînd un partid neagreat de regim îşi exprimă apartenenţa (pentru el însuşi) la doctrina socialistă sau comunistă, doctrine eminamente republicane, i se dă cu Constituţia în cap şi este considerat şi împins în afara legii.
Îmi pare rău pentru ţară, dar eu cred că în decembrie 1989 a reizbucnit un vechi război politic intern, între "partida naţională" şi "partida antinaţională", iar acele evenimente au fost doar o bătălie. Războiul este acum în stare latentă, dar dospeşte pe interior, departe de a se fi încheiat. Nu va fi pace în ţară, veţi vedea, căci Patria şi interesele ei supreme nu pot face, niciodată, obiect de negociere!
@Florian Liviu
Spuneţi aşa: "...recuperarea Basarabiei nu a fost decît un pretext,cîntecul de sirenă naţionalist cîntat de propaganda fascistă antonesciană pentru mobilizarea forţelor armate în scopul de a fi puse la dispoziţia ideologiei naziste, a lui Hitler personal, drept plată pentru sprijinul acordat de Germania lui Antonescu împotriva rebeliunii legionare".
Dacă neamestecul Germaniei hitleriste în conflictul propriu-zis dintre Generalul Antonescu şi legionari - dacă nu avem în vedere, dimpotrivă, ajutorul primit de aceştia din partea Reichului prin facilitarea evacuării lor din România - îl consideraţi "sprijin" pentru Antonescu împotriva rebeliunii legionare de trei zile, în urma căruia acesta, drept "răsplată", a luat în piept în fruntea unei întregi armate, frontul sovietic timp de trei ani, înseamnă că nu aveţi la dispoziţie în susţinerea opiniilor dvs. despre evenimentele din acei ani decît pseudo-argumente.
În orice caz, ele nu pot sta în picioare în raport cu evenimentele la care se referă opiniile dvs., părîndu-mi-se chiar amatoreşti, să nu vă supăraţi. Asta îmi arată cît de puţin îl cunoaşteţi, istoric vorbind, fireşte, pe Mareşalul Antonescu şi cît de vag îi înţelegeţi acţiunile şi mobilurile.
Domnule Liviu, Mareşalul s-a simţit dator faţă de Patrie, în calitatea sa de cap al armatei şi conducător al statului(în sensul de "pilot" şi nu de şef al său!) să se folosească, în condiţiile expuse în comenturile mele anterioare, de posibilitatea eliberării Basarabiei pe care o oferea războiul dintre Germania şi URSS. Apoi, abia după readucerea provinciei la trupul ţării, Antonescu s-a simţit dator faţă de aliatul german, într-adevăr, să-l "răsplătească" prin acceptarea continuării războiului dincolo de Nistru, dar nu pentru chestia cu legionarii, logic, ci, evident, pentru sprijinul decisiv dat îndeplinirii obiectivelor noastre legitime. De altfel, Ion Antonescu a afirmat şi la procesul său, din 1946, că "fără sprijinul puternicei armate germane, nu am fi putut elibera Basarabia şi celelalte teritorii de sub ocupaţia sovietică, nici într-un milion de ani"!
Şi, nu doar Ion Antonescu a fost depozitar al ideii luptei pentru Basarabia. În Consiliul de Coroană din 27 iunie 1940, în care s-a luat în discuţie definitivă ultimatulul sovietic privind cedarea Basarabiei, sudului Bucovinei şi Ţinutul Herţa, din 26 de membri prezenţi, 6 au votat pentru respingerea ultimatumului şi lupta de rezistenţă. Aceştia au fost: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu şi Ernest Urdăreanu.
Sînt, însă, de acord cu opinia exprimată şi de dvs. aici, că "din punct de vedere al filosofiei marxiste războiul din Răsărit a avut un caracter de clasă, ideologic, în care s-au înfruntat două mari forţe, proletariatul sovietic înarmat, organizat sub forma Armatei Roşii şi forţele contrarevoluţiei agresoare reunite sub drapelul fascismului, forţe pentru care nu există nici o justificare, nici juridică şi nici morală".
@Florian Liviu
Să observăm, însă, ceva foarte bizar. Rusia actuală condamnă - pe bună dreptate, zice-se - agresiunea împotriva Uniunii Sovietice de către coaliţia fascistă condusă de Germania lui Hitler, agresiune comisă sub motivaţia flagrant politică, aşadar inadmisibilă, a "războiului sfînt împotriva bolşevismului" şi condamnă, cu aceeaşi îndărătnicie, trecerea Prutului de către armata română, trecere motivată de dreptul legitim şi posibilitatea eliberării Basarabiei şi a celorlalte teritorii româneşti de sub ocupaţia sovietică.
Aşa stînd lucrurile, cum se explică, însă, faptul că Rusia însăşi în primul rînd, şi celelalte state sovietice au demolat şi au denunţat construcţia şi existenţa statului sovietic, dar şi construcţia şi existenţa statelor socialiste din estul Europei, au instaurat "democraţia" capitalistă peste tot şi continuă de douăzeci de ani să impună, de la Vladivostok pînă la Berlin, politica şi propaganda teroristă anticomunistă, antisocialistă, antisovietică?
Iniţiind, declanşînd şi desăvîrşind desfiinţarea şi denunţarea Uniunii Sovietice şi a socialismului, nu implică faptul că Rusia acordă asentimentul său politic şi istoric tuturor luptătorilor antisovietici, anticomunişti şi antisocialişti? Nu implică faptul că Rusia legitimiază astăzi, prin noua sa credinţă politică, prin profilul anticomunist al regimului său postsovietic, "războiul sfînt împotriva bolşevismului" purtat de coaliţia fascistă europeană condusă de Germania, coaliţie din care a făcut parte şi România lui Antonescu?
Scopurile fascismului asupra Ţării Sovietelor nu au fost resuscitate şi împlinite de Rusia însăşi în 1989-1991? De ce, dar, se mai strofoacă astăzi conducerea Rusiei faţă de declaraţii precum cele ale lui Traian Băsescu?
Realităţile politice de astăzi, respectiv prăbuşirea şi dezmembrarea URSS, răsturnarea socialismului peste tot în Europa şi culpabilizarea şi condamnarea lor unanimă, inclusiv a tuturor conducătorilor lor, de la Marx la Lenin, de la Stalin la Ceauşescu etc., aşadar toate acestea, nu dovedesc că pentru "războiul din Răsărit împotriva bolşevismului şi a proletariatului sovietic înarmat şi organizat sub forma Armatei Roşii", forţele reunite sub drapelul fascismului au primit recunoaşterea contemporană, recunoaşterea istorică a justeţii acţiunii şi scopurilor lor antisovietice şi anticomuniste, că, aşadar, au primit deopotrivă recunoaşterea legitimităţii juridice şi morale depline a atacării Uniunii Sovietice şi a războiului dus împotriva acesteia?
Antonescu era, mai degrabă, filo-englez și filo-francez, inclusiv prin elemente care țin de viața personală, nu numai de carieră. Cît de mult a fost influențat înspre sau de o anumită cultură sau modalitate de a face politică, văzută chiar la fața locului, rămîne imposibil de știut. Antecedentele "de cadre", nu-l arată ca pe unul predispus să cadă sub influența ideologiei naziste și cu atît mai puțin să devină un fanatic al ei.
Domnule Nicu,
În primul rând, vreau să ştiţi că eu am o origine sănătoasă, cum se spunea înainte. Ai mei se trag din ţărani. Şi, în plus, mama e din Petreşti, familia mea a avut decenţă şi mândrie şi nu a profitat absolut deloc de faptul că bunicul meu matern a fost văr primar cu tatăl Elenei, eu am crescut într-un apartament de două camere, ca menţiune. Și cred că am avut cei mai mulți comuniști în familie de pe aici, marea lor majoritate a crezut din tot sufletul în comunismul românesc.
Nu sunt regalist. Nu am fost de acord cu retrocedarera Peleșului familiei regale. Cu toate acestea, nu sunt de acord cu apelativul de trădător folosit de Băsescu la adresa regelui.
Deși Antonescu a fost un mare naționalist, acesta a făcut mari greșeli, am spus la postarea dedicată lui care au fost acelea. Pe Mihai l-a ținut ca emblemă, iar Carol l-a ținut la fel, laoparte de guvernare.
Încă o dată precizez că Mihai este născut în 1921, iar în 1944 avea doar 23 de ani, iar doi ani mai târziu, 26 de ani. El depindea de cei din jurul lui.
Da, pot fi acuzați că s-au pripit, el și sfătuitorii lui, în august 1944. A declarat unilateral încetarea focului, fără să negocieze în prelabil cu rușii, cu armatele față în față. Armistițiul s-a semnat de abia în septembrie, la jumătatea lui, rușii în înaintarea lor au luat cam 150.000 de prizonieri și au ucis soldați români. Câți? Nu știu. Însă, viața oricărui român este sfântă, toți facem parte dintr-o mare familie.
Putem mai sus vorbi de neglijență, cu urmări tragice, dar nu de trădare.
Regele se spune că ar fi putut să-l scape pe Antonescu de la pedeapsa cu moartea și să-i comute pedeapsa în închisoare pe viață. Ar fi fost mai bine ca Antonescu să putrezească în temnițele comuniste? Îi las pe alții să răspundă la întrebarea asta. Cu greu cred că ar mai fi putut Mihai să-l scape pe Antonescu de împușcare, din ghearele staliniștilor, a grupului cu mulți evrei și ruși care tăia și spânzura atunci.
Am reluat NV Ardealul și asta a fost o mare realizare. Conform celor spuse de dl Liviu, am avut noroc că Stalin avea pică pe unguri, pentru că aceștia atacaseră URSS în 1941, cu nemții, fără ca URRS să le fi adus anterior vreun prejudiciu. Stalin putea, dacă voia, să le dea maghiarilor fie și o parte din teritoriul pe care maghiarii îl căpătaseră în 1940.
Trădare, aici, a lui Mihai? Nu, nici aici.
Mai nou se arată că relația dintre Petru Groza și Mihai a fost bună. La fel, se arată că plecarea a fost amiabilă. A fost vreo trădare aici? Eu nu văd niciuna.
Revenima la retrocedare. Carol I și Ferdinand au fost doi foarte buni regi nemți ai Românie. Sub primul s-a modernizat țara și am devenit independenți, iar sub al doilea s-a înfăptuit visul drag al tuturor românilor, România Mare. Se spune chiar că Peleșul a fost făcut cu banii lui Carol I, bani din Germania. Eu sunt economist la bază, aș vrea să fi văzut documentele din spate, ele sigur există pe undeva.
Se spune că Mihai a plecat cu vagoane de bunuri personale din România. Tot ca economist, vreau să văd o listă. Pe vorbe nu mai cred nimic.
Mai mult, poate a existat o înțelegere între Groza, în numele României și Mihai. Poate, dacă a primit ceva atunci, acesta nu ar mai fi fost îndreptățit la retrocedarea Peleșului și a altor bunuri, după 1989. De ce nu apar documente?
Deci, în legătură cu Mihai nu se poate vorbi de trădare, iar despre bunurile cu care a plecat în 1947, ca și despre înțelegerea de atunci, nu avem informații, facem numai supoziții. Retrocedarea pare să fie făcută abuziv și la ordin politic, dar și aici trebuie discutat exclusiv pe bază de documente.
@bogdan
Este modul tău de a vedea şi a interpreta problemele şi evenimentele respective. Şi, nu este un mod fundamental greşit. Nu insist. Dar, ai perfectă dreptate cînd îţi doreşti să vedem şi să dicutăm pe documente. Însă, chiar şi documentele devin adesea interpretabile în mîna oamenilor, fie ei istorici, simpli pasionaţi de istorie sau cititori ocazionali. Pentru că, de cele mai multe ori, oricare din aceste categorii de oameni au interese. Personale, de grup, partinice sau de altă natură. Eu cred că adevărul istoric este unul singur, numai cunoaşterea şi interpretarea sa diferă de la o perioadă la alta, de la un regim politic la altul, de la un stat la altul etc., funcţie de prejudecăţi şi, mai ales, de interese. Desigur, asta nu înlătură legitima cerinţă ca discuţiile şi, mai ales, "sentinţele" să se sprijine pe probe, pe documente, pe argumente ştiinţifice. Dimpotrivă.
Pe de altă parte, chiar şi în lipsa ori în insuficienţa acestora, apropierea şi cunoaşterea rezonabilă a adevărului sînt posibile pe baza interpretărilor raţionale, a conexiunilor logice şi coroborării cunoştinţelor complementare din domeniu şi din domenii proxime şi, fără doar şi poate, în condiţia bunei-credinţe, a conştiinţei obiective a individului.
Despre condiţiile plecării din ţară a fostului rege, după abdicare, cu siguranţă că există documente istorice, inclusiv cu privire la inventarul bunurilor şi valorilor expatriate în proprietatea sa, precum şi în privinţa persoanelor ce l-au însoţit cu acest prilej. Cu siguranţă că a existat, cum presupui, o înţelegere între Guvernul României şi fostul rege, atît în privinţa abdicării, ca act politic în sine, cît şi în privinţa condiţiilor reciproce ale „despărţirii” – inclusiv în privinţa condiţiilor şi constrîngerilor politice şi de altă natură ce decurgeau pentru România din statutul ei de ţară invinsă în război. Nu avem cum şti dacă publicul larg a avut acces la toate documentele existente, dar istoricii, putem presupune, le cunosc într-o măsură incomparabil mai abilitată. Au apărut lucrări şi articole pe baza lor. Eu însumi am în bibliotecă abordări interesante ale temei. Găseşti la istoricii Ioan Scurtu, Ion Ardeleanu, Mircea Muşat, Gheorghe Buzatu, Florin Constantiniu, Ioan Talpeş, Giurescu şi alţii.
Pentru mine cel puţin, este indubitabil că parte a procedurilor legate de condiţiile plecării ex-regelui, inclusiv detalii documentare, sînt ţinute încă în custodia arhivelor. După cum este indubitabil că şi politica actuală vizavi de el şi de ceea ce mai reprezintă el este dictată de interesul conformării decorului intern cu cerinţele şi exigenţele scenariului extern, orict de absurd este el. Desigur, de-aia avem regimul pe care îl avem de 21 de ani... Este adevărat, însă, că nu numai la noi se zgîrmă în rahatul cu apă rece al monarhismului. Dovadă că, în anii aceştia, şi altor republici europene, inclusiv din Vest, li s-au impus tema de preocupare monarhică şi deblocarea unor noi infuzii de capital, de astă dată sub forma „retrocedărilor”, către fostele „case regale”. Pasămite, le mor copiii de foame, iar criza internaţională face ravagii inclusiv în imperiul mamă, „al majestăţii sale”.
Tu întrebi: „Ar fi fost mai bine ca Antonescu să putrezească în temnițele comuniste?”. Ce spui?! Care temniţe comuniste în 1946? S-au vrei să spui că Mihai avea deja, la 24 de ani?, conştiinţa faptului că în România se va instaura regimul comunist, aşadar că îşi va pierde tronul? De unde avea el această „conştiinţă” în luna mai, 1946, cînd, adică, nici nu începuse Conferinţa de Pace de la Paris, care avea să se finalizeze în... 1947? Poate, doar, dacă tranzacţionase deja cu sovieticii destinul politic al României, nu?
Şi-apoi, chiar eşti atît de naiv să crezi că pe Mihai îl stresa grija de Antonescu şi, din preţuire pentru viaţa lui, a preferat să îi tragă un glonţ în cap, ca la o mîrţoagă în Vestul Sălbatic, decît să îl lase pradă coioţilor deşertului, comuniştii, să îl mănînce de viu? Dacă ăştia ar fi vrut să îl mănînce de viu, ar fi făcut-o în detenţia lui de un an şi jumătate de la Moscova, nu pare mai logic? Nu îl puteau executa acolo? Nu îl puteau ţine în vreo pivniţă acolo, pe viaţă, căci nu ar mai fi ştiut nici vîntul, nici pămîntul de el?
Nu, Bogdan, argumentul posibil – pe care nici Mihai, nici comuniştii de ieri, nici anticomuniştii de azi nu l-au putut şi nu îl pot divulga – ar putea fi acela că soarta Mareşalului Antonescu, precum soarta preşedintelui Ceauşescu, a fost hotărîtă şi impusă la Moscova şi în celelalte capitale ale „Aliaţilor”. În aceste condiţii, probabil că lui Mihai i-a fost impus, într-adevăr, inclusiv să respingă cererea de comutare a pedepsei cu moatea, formulată pentru Antonescu. Asta nu dovedeşte, însă, decît slăbiciunea şi slugărnicia care i-a caracterizat în momente istorice desive pe lideri politici de factura unui Mihai Hohenzollern sau... Ion Iliescu, lipsa profundă de patriotism şi de loaialitate faţă de proprii camarazi şi tovarăşi, în fapt, faţă de proprii concetăţeni.
Aceeaşi soartă au împărtăşit-o în istoria nostră modernă apărătorul drepturilor poporului de la 1821, Tudor Vladimirescu şi Prinţul Unirii şi întemeietorul României, domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Ca dovadă că printre români au trăit întotdeauna nu numai eroi şi patrioţi temerari, ctitori de ţară şi aşezăminte naţionale, ci şi ticăloşi, trădători şi alte caractere dezgustătoare...
Apropo, dar ce-ţi veni să precizezi că ai „origini sănătoase” şi că te tragi „din ţărani”? Ce semnificaţie crezi că (mai) are? Încă din anii ’70 se vestejise la partid chestia asta! Sau chiar crezi cumva că cei cu „origini sănătoase” sînt (erau) întotdeauna şi infailibili sau zdraveni la cap? Stai cuminte! Spune ce ai de spus, fără prejudecăţi sau complexe, şi nu te căuta mai credibil decît eşti, pe argumente nelalocul lor. Faptul că eşti de fel din Petreşti – cunosc localitatea – nu te face mai mult sau mai puţin credibil. Şi nu te obligă la un soi de „obiectivitate” forţată, vecină cu prefăcătoria...
În nici un caz, nu e o anatemă să fii originar din Timişoara sau Tîrgovişte. Dar, nici din Petreşti sau din Scorniceşti, ori din Vladimiri. Dimpotrivă, mult dimpotrivă!
bogdan
Este modul tău de a vedea şi a interpreta problemele şi evenimentele respective. Şi, nu este un mod fundamental greşit. Nu insist. Dar, ai perfectă dreptate cînd îţi doreşti să vedem şi să dicutăm pe documente. Însă, chiar şi documentele devin adesea interpretabile în mîna oamenilor, fie ei istorici, simpli pasionaţi de istorie sau cititori ocazionali. Pentru că, de cele mai multe ori, oricare din aceste categorii de oameni au interese. Personale, de grup, partinice sau de altă natură. Eu cred că adevărul istoric este unul singur, numai cunoaşterea şi interpretarea sa diferă de la o perioadă la alta, de la un regim politic la altul, de la un stat la altul etc., funcţie de prejudecăţi şi, mai ales, de interese. Desigur, asta nu înlătură legitima cerinţă ca discuţiile şi, mai ales, "sentinţele" să se sprijine pe probe, pe documente, pe argumente ştiinţifice. Dimpotrivă.
Tocmai de aceea doresc să se discute pe bază de documente cu ce avere a plecat Mihai, ca să lămurim chestiunea odată pentru totdeauna. Dacă a existat o înţelegere, poate ex-regele nu are drept la retrocedare. Wikipedia prezintă câteva variante....
Pentru mine cel puţin, este indubitabil că parte a procedurilor legate de condiţiile plecării ex-regelui, inclusiv detalii documentare, sînt ţinute încă în custodia arhivelor. După cum este indubitabil că şi politica actuală vizavi de el şi de ceea ce mai reprezintă el este dictată de interesul conformării decorului intern cu cerinţele şi exigenţele scenariului extern, orict de absurd este el. Desigur, de-aia avem regimul pe care îl avem de 21 de ani... Este adevărat, însă, că nu numai la noi se zgîrmă în rahatul cu apă rece al monarhismului. Dovadă că, în anii aceştia, şi altor republici europene, inclusiv din Vest, li s-au impus tema de preocupare monarhică şi deblocarea unor noi infuzii de capital, de astă dată sub forma „retrocedărilor”, către fostele „case regale”. Pasămite, le mor copiii de foame, iar criza internaţională face ravagii inclusiv în imperiul mamă, „al majestăţii sale”.
Cu ce spuneţi mai sus sunt de acord.
Tu întrebi: „Ar fi fost mai bine ca Antonescu să putrezească în temnițele comuniste?”. Ce spui?! Care temniţe comuniste în 1946? S-au vrei să spui că Mihai avea deja, la 24 de ani?, conştiinţa faptului că în România se va instaura regimul comunist, aşadar că îşi va pierde tronul? De unde avea el această „conştiinţă” în luna mai, 1946, cînd, adică, nici nu începuse Conferinţa de Pace de la Paris, care avea să se finalizeze în... 1947? Poate, doar, dacă tranzacţionase deja cu sovieticii destinul politic al României, nu?
Lucrurile se trasaseră la Ialta, înainte de sfârşitul războiului, Stalin, un bun negociator, primise de la ceilalţi Estul Europei.
Şi-apoi, chiar eşti atît de naiv să crezi că pe Mihai îl stresa grija de Antonescu şi, din preţuire pentru viaţa lui, a preferat să îi tragă un glonţ în cap, ca la o mîrţoagă în Vestul Sălbatic, decît să îl lase pradă coioţilor deşertului, comuniştii, să îl mănînce de viu? Dacă ăştia ar fi vrut să îl mănînce de viu, ar fi făcut-o în detenţia lui de un an şi jumătate de la Moscova, nu pare mai logic? Nu îl puteau executa acolo? Nu îl puteau ţine în vreo pivniţă acolo, pe viaţă, căci nu ar mai fi ştiut nici vîntul, nici pămîntul de el?
Cu Antonescu s-a vrut să fie un exemplu – Mareşalul este dat propriului popor ca să-l judece, acesta îl judecă, îl găseşte vinovat de crime de război şi îl condamnă la moarte
II.
Nu, Bogdan, argumentul posibil – pe care nici Mihai, nici comuniştii de ieri, nici anticomuniştii de azi nu l-au putut şi nu îl pot divulga – ar putea fi acela că soarta Mareşalului Antonescu, precum soarta preşedintelui Ceauşescu, a fost hotărîtă şi impusă la Moscova şi în celelalte capitale ale „Aliaţilor”. În aceste condiţii, probabil că lui Mihai i-a fost impus, într-adevăr, inclusiv să respingă cererea de comutare a pedepsei cu moatea, formulată pentru Antonescu. Asta nu dovedeşte, însă, decît slăbiciunea şi slugărnicia care i-a caracterizat în momente istorice desive pe lideri politici de factura unui Mihai Hohenzollern sau... Ion Iliescu, lipsa profundă de patriotism şi de loaialitate faţă de proprii camarazi şi tovarăşi, în fapt, faţă de proprii concetăţeni.
Da, sunt de acord cu ce spuneţi mai sus, cu o sigură rezervă, fostul nostru rege de 26 de ani nu avea de ajuns de multă maturitate şi nici de ajuns de multă putere ca să-şi fabrice propria sa politică şi să se ţină de ea.
Aceeaşi soartă au împărtăşit-o în istoria nostră modernă apărătorul drepturilor poporului de la 1821, Tudor Vladimirescu şi Prinţul Unirii şi întemeietorul României, domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Ca dovadă că printre români au trăit întotdeauna nu numai eroi şi patrioţi temerari, ctitori de ţară şi aşezăminte naţionale, ci şi ticăloşi, trădători şi alte caractere dezgustătoare...
Cu Cuza şi cu Vladimirescu lucrurile nu au stat, se pare, aşa cum le prezintă istoriografia comunistă. Cuza, un om de altfel cu mari calităţi, îşi crease o camarilă şi nu se mai dădea dus, conform înţelegerii, numai un prinţ dintr-o familie regală putea fi un garant al Unirii, Cuza nu era de os domnesc şi nici nu avea moştenitori legali.
Tudor era, se pare, violent, şi proprii lui oameni se îndepărtaseră de el. Avea la antecedente o crimă, se pare, înainte de mişcarea de la 1821, omorâse pe cineva de pe moşia lui. Cauza pentru care a murit a fost cel mai probabil faptul că a trădat, s-a înţeles cu turcii ca să fie domn. O variantă ar fi şi că Tudor a fost homosexual şi că în toată chestia de mai sus a existat şi o legătură homosexuală cu Ipsilanti.
De Mihai Viteazul se spune după 1989 că nu a urmărit unirea tuturor românilor, ci doar crearea unei dinastii.
Preferaţii mei sunt Ştefan cel Mare şi Avram Iancu.
Apropo, dar ce-ţi veni să precizezi că ai „origini sănătoase” şi că te tragi „din ţărani”? Ce semnificaţie crezi că (mai) are? Încă din anii ’70 se vestejise la partid chestia asta! Sau chiar crezi cumva că cei cu „origini sănătoase” sînt (erau) întotdeauna şi infailibili sau zdraveni la cap? Stai cuminte! Spune ce ai de spus, fără prejudecăţi sau complexe, şi nu te căuta mai credibil decît eşti, pe argumente nelalocul lor. Faptul că eşti de fel din Petreşti – cunosc localitatea – nu te face mai mult sau mai puţin credibil.
Şi nu te obligă la un soi de „obiectivitate” forţată, vecină cu prefăcătoria...
În nici un caz, nu e o anatemă să fii originar din Timişoara sau Tîrgovişte. Dar, nici din Petreşti sau din Scorniceşti, ori din Vladimiri. Dimpotrivă, mult dimpotrivă!
Domnule Nicu, nu cred că obiectivitatea e apanajul celor cu origine sănătoasă. Însă o conştiinţă de clasă există, într-un fel văd eu lucrurile, eu sunt un om care recunoaşte că familia lui a avut de câştigat, ca marea majoritate, de altfel, în urma venirii comuniştilor la putere – am mai zis-o, până în 1979 a fost un rai aici – şi altfel vede lucrurile cineva care se trage din magnaţii epoci, al cărui bunicului sau tată a fost deposedat de avere. Am cunoscut pe cineva de genul acesta, un om deosebit, de altfel, care însă avea resentimente cu privire la comunişti din cauza motivului menţionat mai-nainte.
@bogdan
"Tocmai de aceea doresc să se discute pe bază de documente cu ce avere a plecat Mihai, ca să lămurim chestiunea odată pentru totdeauna. Dacă a existat o înţelegere, poate ex-regele nu are drept la retrocedare".
Sigur a existat, sigur nu are.
"Lucrurile se trasaseră la Ialta, înainte de sfârşitul războiului, Stalin, un bun negociator, primise de la ceilalţi Estul Europei".
La nivelul anilor 1946-47, cancelariile marii majorităţi a statelor lumii, cu atît mai mult ale unor state de categoria României, nu cunoşteau acordurile secrete de la Ialta. Deci, nici Mihai! Tot aşa cum, la nivelul anilor 1940 şi următori, nu s-a cunoscut nimic despre anexele secrete ale Tratatului Germano-Sovietic de la 23 august 1939. În nici un caz la Bucureşti sau... Varşovia. În infernalul an 1940, miniştrii şi diplomaţii români alergau în disperare de cauză în capitalele europene, mai ales la Roma şi la Berlin, dar şi la Moscova, în încercarea de a sensibiliza Europa întru spijinul pentru interesele integrităţii noastre teritoriale, dar habar nu aveau că tocmai celor cărora le cereau ajutorul disperat, adică ei, nemţii şi sovieticii, îşi dăduseră mîna pentru ciopîrţirea României! Nu, regele nu ştia şi nu putea să ştie în 1946 ce destin îi era rezervat României şi Europei, în general. Dar, atenţie!, dacă se va dovedi vreodată că, totuşi, ştia, atunci comportamentul său laş, trădător de Patrie, înseamnă că a fost deplin!
"Cu Antonescu s-a vrut să fie un exemplu – Mareşalul este dat propriului popor ca să-l judece, acesta îl judecă, îl găseşte vinovat de crime de război şi îl condamnă la moarte".
Apoi, Ceauşescu a fost al doilea exemplu? Mai au duşmanii României multe "exemple" de dat? Şi, cine tot are nevoie de ele, de nu se mai satură?
Voi reveni...
"Da, sunt de acord cu ce spuneţi mai sus, cu o sigură rezervă, fostul nostru rege de 26 de ani nu avea de ajuns de multă maturitate şi nici de ajuns de multă putere ca să-şi fabrice propria sa politică şi să se ţină de ea".
Asta susţineţi dvs. Vă invit să observaţi că el însuşi nu o susţine! Şi, nici un adept al lui. Dimpotrivă. Spre exemplu, după 23 August 1944, el şi ei nu şi-au asumat "meritele" pentru actul din 22 iunie 1941, dar la momentul respectiv o făcuseră! În schimb, îşi arogă şi azi meritele pentru actul de la 23 August 1944, deşi este evident că, în împrejurările concrete ale acelor zile de foc - în care Armata Sovietică stabilizase frontul pe aliniamentul Iaşi-Chişinău şi se pregătea să pornească ofensiva nimicitoare asupra României la 26 august - rolul politic determinant în declanşarea şi înfăptuirea cu succes a actului respectiv l-a avut Partidul Comunist Român. Cînd la 30 august trupele sovietice au ajuns la porţile Bucureştilor, au găsit oraşul deja eliberat de sub ocupaţia germană, iar ostaşii Armatei Roşii au fost primiţi cu flori, urale şi chiote de bucurie de către populaţie, ca adevăraţi eliberatori, toate acestea avînd scopul principal de a evita transformarea teritoriului naţional într-un teatru de război devastator şi de a salva Capitala de la posibile represalii sovietice pentru politica promovată de România pînă la 23 August.
Apoi, atunci cînd "fostul nostru rege de 26 de ani nu avea de ajuns de multă maturitate şi nici de ajuns de multă putere ca să-şi fabrice propria sa politică", după cum ziceţi, i-a fost bine lui cînd a fost decorat de Stalin la vîrsta aia... imatură? Se simţea un adevărat Şef al Statului Român, se simţea rege, se simţea SUVERAN? De bună seamă, dacă la 26 de ani Mihai nu avea de ajuns de multă maturitate şi nici de ajuns de multă putere ca să-şi fabrice propria sa politică, cu certitudine nici la... 90 de ani nu le are! Că, aşa a fost el şi aşa a fost stirpea lor întotdeauna. Bismark, "cancelarul de fier", ştia cel mai bine.
Noi ştim măcar atît: hohenzollernii au fost întotdeauna într-atît de imaturi şi lipsiţi de putere în politică, încît nici amanţii nevestelor lor nu le-au putut turna moştenitori! De aceea îi vor unii iar pe tronul României...
Referirile dvs. la Al. Ioan Cuza, Tudor Vladimirescu şi Mihai Viteazul, pe care nu le mai citez, sînt interpretări de-a dreptul scandaloase! Vă atrag chiar atenţia că ele sînt adevărate blasfemii la adresa istoriei naţionale şi a marilor ei făuritori. Cred că sînteţi tributar inconştient al unor lecturi din Alex. Mihai Stoenescu, pe care păreţi nu numai că nu îl luaţi şi nu îl înţelegeţi sub rezerva cuvenită scriiturii comerciale, dar nici nu reuşiţi să discerneţi sau măcar să vă întrebaţi asupra credibilităţii şi veridicităţii surselor şi interpretării informaţiilor provenite de la acestea, pe care s-a bazat parte din documentarea lui Stoenescu.
Cînd vorbiţi de ex-regele Mihai şi faptele lui, cereţi cu osîrdie documente, liste de inventar, acte doveditoare, adică. Corect, am spus. Dar, cînd vine vorba despre Mihai Viteazul, Tudor sau Cuza, observ că vă mulţumiţi cu standarde "ştiinţifice" din categoria formulelor "se pare" (în mod repetat!), "cel mai probabil", "se spune", "o variantă ar fi" etc. De ce vă însuşiţi, domnule Bogdan, modul acesta flagrant diferit şi, mai ales, incorect de analiză şi interpretare a unor personalităţi ale istoriei Patriei, în raport cu persoane intrate aici prin efracţie, aşa cum sînt reprezentanţii monarhiei, stăine de ţară ea însăşi? Nu comentez mai mult acum. Tema rămîne deschisă unor viitoare materiale aci pe blog. Vă rog numai să nu vă faceţi de ruşine însuşindu-vă colportarea unor asemenea aberante "alternative" istorice.
"...Conştiinţă de clasă există, într-un fel văd eu lucrurile, eu sunt un om care recunoaşte că familia lui a avut de câştigat, ca marea majoritate, de altfel, în urma venirii comuniştilor la putere – am mai zis-o, până în 1979 a fost un rai aici – şi altfel vede lucrurile cineva care se trage din magnaţii epoci, al cărui bunicului sau tată a fost deposedat de avere. Am cunoscut pe cineva de genul acesta, un om deosebit, de altfel, care însă avea resentimente cu privire la comunişti din cauza motivului menţionat mai-nainte".
Punctul meu de vedere e că pentru a avea conştiinţă de clasă, nu e suficient să-ţi recunoşti provenienţa de clasă. Trebuie să îi aparţii acelei clase, deopotrivă material şi mental, conceptual-filosofic, să-i fii loaial politic, devotat apărător şi militant al interselor ei, potrivit posibilităţilor pe care le ai. Se spune că omul e ceea ce se declară el că e. O fi. Dar, doar cu-atît, riscul de intra pe teritoriul demagogiei şi necredibilităţii este foarte mare. Adesea-n viaţă se întîmplă că, dintr-un cal ţigănesc iese unul boieresc, şi dintr-unul boieresc iese unul ţigănesc. De aceea preţuim mult mai mult faptele...
D-le Nicu,
Eu am destul de mare încredere în Stoenescu, aşa cum am și în Constantiniu. Am citit lucrări scrise nu numai de cei doi, dar și altele, scrise de Giurescu, Djuvara sau Boia, de exemplu. Am spus ”se pare” deoarece am preluat din părerile acestora, care, că vrem sau nu vrem, tot istorici rămân.
Nu am o părere rea de Cuza, dar nici el, nici Tudor Vladimirescu și nici Mihai nu sunt personalitățile istorice pe care le-a prezentat istoriografia comunistă, care a făcut harcea-parcea istoria ca să se potrivească cu linia marxistă, dar și naționalistă de la noi. Eu sunt pentru obiectivitate. Dacă aceste personalități sunt așa cum sunt prezentate după 1989, cu bunele și relele lor, asta este, trebuie să ne obișnuim cu gândul. Este destul de probabil ca dvs. să vă fi atașat de o istorie care are anumite părți care nu au existat niciodată.
De ex-regele, tocmai pentru că nu am citit ceva care să mi se pară relevant în legătură cu ceea ce a plecat, aș vrea să citesc ceva conform cu realitatea.
D-le Nicu, eu nu colportez, eu doar vreau să aflu adevărul și vorbesc de ceea ce mi se pare adevărat, chiar dacă aceasta șochează.
@bogdan
Doresc să aveţi dvs. ultimul cuvînt, şi să îmi răspundeţi, vă rog, la cele de mai jos. Eu îmi voi încheia reacţiile la postările dvs. aici.
Ziceţi aşa:
"De Mihai Viteazul se spune după 1989 că nu a urmărit unirea tuturor românilor, ci doar crearea unei dinastii".
Nu vă supăraţi, dvs. chiar vi se pare logică o asemenea ipoteză? Chiar nu vi se pare o fabulaţie, o speculaţie răutăcioasă şi denigratoare, chiar nu vi se pare a fi o aberaţie, o inepţie a unor frustraţi ai domeniului, domnule? Dinastia nu şi-o putea crea Mihai Voievod (incomparabil mai lesne şi cu incomparabil mai puţine sacrificii umane şi materiale şi cu incomparabil mai puţine riscuri externe, aşadar cu incomparabil mai multe şanse de reuşită) pe propria "moşie", Ţara Românescă? Avea, adică, nevoie să unească prin ascuţişul sabiei trei ţări pentru a-şi asigura succesiunea ereditară la tron? Ca ce chestie? Bun, dar hai să zicem dinastie. În acest caz, ştiţi cumva şi cine i-ar fi urmat la tron?
"Preferaţii mei sînt Ştefan cel Mare şi Avram Iancu".
În regulă. Dar, de ce? Care vă sînt argumentele, comparativ cu Mihai Viteazul, Tudor sau Cuza-Vodă?
"Nu am o părere rea de Cuza, dar nici el, nici Tudor Vladimirescu şi nici Mihai nu sînt personalităţile istorice pe care le-a prezentat istoriografia comunistă, care a făcut harcea-parcea istoria ca să se potrivească cu linia marxistă, dar şi naţionalistă de la noi. Eu sînt pentru obiectivitate".
Consideraţi, deci, că eu nu sînt pentru obiectivitate sau că pînă în 1989 nu a existat obiectivitate în abordarea istoriei. Sau, şi una şi cealaltă. Bine. Atunci, dacă analizată din perspectivă marxistă, ori din perspectivă naţionalistă istoria devine „harcea-parcea”, care este criteriul „obiectivităţii” istorice pe care o invocaţi? Cumva, cel practicat de regimul politic din România ultimilor 21 de ani, care reabilitează vechi şi demult compromise teze defăimătoare la adresa istoriei României şi a personalităţilor ei şi rezervă loc în manualele şcolare, de pildă... Andreei Esca în detrimentul Anei Ipătescu sau Ecaterinei Teodoroiu?
"Dacă aceste personalităţi sînt aşa cum sînt prezentate după 1989, cu bunele și relele lor, asta este, trebuie să ne obişnuim cu gîndul".
Dar, dacă aceste personalităţi nu sînt aşa cum sînt prezentate după 1989, ci aşa cum au fost ele prezentate pînă în 1989, trebuie să ne dezvăţăm gîndul? Şi, dacă va veni o zi în care ni se va spune că Transilvania nu este pămînt românesc şi că batalioanele române nu trebuia să fi trecut Carpaţii, că de un secol „stăpînim” o ţară care nu este a noastră, şi că a fost făcută a noastră de propaganda naţionalistă şi apoi de cea naţional-comunistă, şi că, finalmente, actele istoriei noastre, actele întemeietoare ale existenţei noastre naţionale, aşa precum le ştim, au fost falsificate de istoriografia comunistă şi că obiectivitatea istorică stă, de fapt, în cronicile batjocoritoare ale pretendenţilor la stăpînirea pămîntului românesc, aşadar, dacă va veni o asemenea zi, veţi crede în ea? Veţi spune şi atunci, cu aceeaşi nonşalanţă „asta e, trebuie să ne obişnuim cu gîndul”?
"Este destul de probabil ca dvs. să vă fi ataşat de o istorie care are anumite părţi care nu au existat niciodată".
Dvs. vă simţiţi la adăpost de o asemenea probabilitate?
Toate cele bune, domnule Bogdan.
I.Domnule Nicu,
Aș dori să mă refer un pic la Alex Mihai Stoenescu, istoric militar la bază.
La un moment dat, am avut un conflict cu dl Liviu, când a venit vorba de cei aproximativ 150.000 de soldați români luați prizonieri de ruși după 23 august și duși în Siberia, unde cred că știți cum erau tratați prizonierii, în înaintarea lor prin Moldova, până la București, în perioda de dinainte de semnarea armistițiului din 15 septembrie. Așa cum se arată în una din postările dvs. de după cea la care comentez, au existat și victime, soldați români omorâți.
Dl Liviu a spus o chestie care m-a supărat, ceva de genul: ”Ce, era să le dea rușii o băutură și bani de buzunar?” Acolo, printre acei români, victime ale rușilor, puteau să se numere și rude de-ale mele, țărani din Dâmbovița și oricum, tot poporul român mi-e drag. Însă, dl Liviu a spus un lucru interesant, și anume: ”românii au declarat unilateral încetarea focului”. Am verificat în ”Istoria loviturilor de stat din România”, a lui Stoenescu și acesta îi dă dreptate d-lui Liviu, Soenescu spune că faptul de mai sus, cu acei 150.000 de soldați români, se datorează ex-regelui Mihai și celor din jurul lui, care s-au grăbit să declare unilateral încetarea focului, în loc ca armistițiul să se încheie cu armatele față în față. Am recunoscut față de dl Liviu că aici a avut dreptate. Remarca d-sale, cu caracter antiromânesc, rămâne însă.
Dvs. ați vorbit de despărțirea amiabilă a ex-regelui Mihai de tron. Stoenescu spune același lucru, nu spune nicăieri de amenințarea că vor fi omorâți studenții demonstranți. Stoenescu spune că Groza s-a purtat frumos cu regele, Groza, la bază, era un burghez înstărit, care îl simpatiza pe rege. Mai spune, anecdotic, de Groza, că acesta s-a dovedit un partener de chef pe măsura gruzinului, de la care a obținut anumite concesii.
Se poate spune că a fost un trădător Groza? Nu, în niciun caz, eu îl văd un patriot, așa cum îi văd și pe Dej și Ceaușescu.
La Tudor, Cuza și Mihai se referă într-un mod asemănător și Florin Constantiniu.
Nu este o problemă faptul că Mihai a vrut să creeze un principat și o dinastie. A fost un om de stat și un războinic măreț, de talia lui Henric al IV-lea, care, să fim serioși, calvinist de felul lui, nu-i iubea pe toți francezii, care erau majoritari catolici, la fel, și cred că la fel ca Mihai s-a gândit la crearea unei dinastii și a unui regat puternic decât la idealul național, de unire a tuturor francezilor. Găselnița cu idealul național Boia spune că a fost a lui Bălcescu, pentru sprijinul ideologic al evenimentelor de la 1848. Mihai fusese cam dat laoparte și era ținut minte mai degrabă prin pierderile de vieți omenești și distrugerile pe care le-au adus războaiele lui.
Djuvara, parcă, a spus de Mihai că acesta a fost aromân, bine, asta nu că ar fi un minus, asta o menționez doar ca infomație istorică.
Mihai rămâne primul unificator al românilor și creatorul idealului de uniune națională, una dintre cele mai mari personalități istorice ale românilor.
II. M-ați distrat cu pasiunea dvs. antimonarhistă (a se vedea gluma cu salamul și ultima dvs. postare). Eu, ca naționalist, dacă aș avea o anumită siguranță că poporului i-ar fi mai bine cu Casa regală, nu aș fi împotriva monarhiei. Problema este că nu am niciun fel de siguranță, în acest caz.
O singură chestiune m-a mirat la dvs. De ziua Victoriei, când dl Liviu a scris osanale lui Stalin (d-sa este stalinist, asta este credința d-sale), dvs. ați subscris la acestea. D-le Nicu, datorită lui Stalin noi am pierdut Basarbia în 1940 și apoi în 1944. Eu, ca patriot, nu pot să trec peste asta. Da, e un adevăr în ce spune dl Liviu, că a fost voia lui Stalin ca noi să redobândim Ardealul după 23 august 1944. Constantiniu spune că mulți unguri din Ardeal au intrat în Partidul Comunist ca să încerce să-l convingă pe Stalin că nu avem dreptul la Ardeal sau ca noi să nu primim decât o parte din acesta. Dl Liviu spune că Stalin avea râcă pe maghiari, care îl atacaseră și ei împreună cu nemții, în 1941, pe motivul că dacă noi și finlandezii suferisem pierderi teritoriale în urma acțiunilor Rusiei bolșevice, în 1940, maghiarii, în schimb, nu avuseseră nimic de suferit de pe urma rușilor.
Sun Tzu, în Arta războiului, spune ceva extrem de interesant: ”pământul patriei este singurul care nu se negociază, nu este de dat”, Noi, de pe urma lui Stalin, am suferit o mare pierdere teritorială, am pierdut Basarabia, iar peste asta nu ar trebuie să treacă niciodată niciun patriot român.
PS Ceea ce v-am scris mai sus, am scris în ultimele două zile, printre picături, înainte ca să citesc ultimul dvs. comentariu din cadrul postării principale. Citindu-l, mi-am dat seama că se potrivește în mare măsură ceea ce am scris cu ceea ce m-ați întrebat.
Istoriografia comunistă a transformat prea mult istoria, mai ales de la Evul Mediu încolo. După 1989 nu a mai existat versiunea oficială, agreată de partid, ci lucrările scrise de istorici, care se apropie mult mai mult după 1989, zic eu, de idealul de obiectivitate (o excepție flagrantă este acea lucrare apărută sub patronajul ICR-ului patapievician).
Nici un istoric român nu a scris după 1989 că, de exemplu, Basarbia nu este pământ românesc sau că România Mare creată de personalități printre care se numără, la vârf, Regele Ferdinand, Regina Maria și Ionel I.C. Brătianu, nu a fost o împlinire de vis.
P.S. - @bogdan
Spuneţi:
"O singură chestiune m-a mirat la dvs. De ziua Victoriei, cînd dl Liviu a scris osanale lui Stalin (d-sa este stalinist, asta este credința d-sale), dvs. ați subscris la acestea".
Sînteţi în eroare. Nu eu am subscris la cele scrise de dl. Liviu, ci d-sa a subscris (verificaţi!) la cele scrise de mine pe blogul său cu acel prilej. Cele scrise de mine, comentariul meu, adică, la care vă referiţi şi pe care mi-l incriminaţi, a fost următorul:
"Afişe de substanţă, adevărate, exemplare pentru ceea ce trebuie să fie mesajul politic şi propaganda de conţinut şi moralitate, cu mesaj nobil şi mobilizator în condiţiile Marelui Război pentru Apărararea Patriei Sovietelor, ilustraţii document, pentru istoria eroismului revoluţionar al comuniştilor, al ostaşilor comunişti, al ostaşilor proletariatului şi socialismului internaţional, mărturii peste timp şi generaţii ale cauzei drepte pe care ei au apărat-o şi o vor apăra şi în viitor - cauza eliberării naţionale şi apărării Patriilor, a libertăţii şi dreptăţii sociale, a construcţiei socialiste şi emancipării şi prosperităţii claselor muncitoare, a demnităţii umane. Glorie şi onoare ostaşilor sovietici, eliberatori! Glorie şi onoare ostaşilor tuturor armatelor învingătoare ale fascismului! Pios omagiu, deopotrivă, eroilor Armatei Române! Mîndri de voi! Aceasta este şi trebuie să fie adevărata semnificaţie a "Zilei Europei" - Victoria asupra fascismului! Salutări revoluţionare tuturor!".
Unde găsiţi dvs. aici "osanale lui Stalin"?
Mai spuneţi: "D-le Nicu, datorită lui Stalin noi am pierdut Basarbia în 1940 și apoi în 1944. Eu, ca patriot, nu pot să trec peste asta".
Eu, tot ca patriot, ştiu că Basarabia nu s-a pierdut "datorită" lui Stalin, ci... din cauza Imperiului Otoman şi a Imperiului Ţarist, în 1812! A nu "vedea" sau a ignora acest "mic detaliu" istoric este o uzuală diversiune anticomunistă.
Dar, comunist fiind, eu pot să trec peste asta...
Numai bine.
Trimiteți un comentariu