Ca prizonierul de război eşti, ţară,
Şi ţi se-ntîmplă, că doreşti sau nu,
În vremuri de trădare şi ocară,
Ca lagărul fatal să-ţi fii chiar tu.
Poporul tău e condamnat să moară,
Pierzînd din mîini atu după atu,
Afară de iubirea noastră rară,
În tot dezastrul ce ne străbătu.
S-au obrintit şi nu se mai termină
Războiul 1 şi Războiul 2,
De vechi otrăvuri, noua rană-i plină
Şi nu mai vine nimeni înapoi.
Iar tu, pierdută insulă latină,
Şi vîntului şi ploii te îndoi
Şi îţi înveţi poporul să-ţi devină
El, ţie, prizonierul de război.
ADRIAN PĂUNESCU
(20 iulie 1943 - 5 noiembrie 2010)
6 comentarii:
Mi-e dor de Maestru, Nicule. Ni se tot duc valorile, una cite una, si nu punem nimic in loc.
M-au impresionat versurile de mai sus. Atit de tare incit am cautat-o pe Tatiana Stepa care cinta ... altele, evident.
Aurelian,
e şi foarte greu să pui ceva/altceva în locul lor. A poeţilor de Patrie, mai cu seamă. Ce să pui în locul Tezaurului Naţional? Înstrăinarea de sine? Globalizarea alienantă?
De altfel, ultimele versuri ale poetului, de-acolo, de pe patul de spital:
"Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate",
sînt de o expresivitate spirituală aparte, pe cît de profundă pe atît de dramatică. Invocarea Divinităţii este aici o rugă a disperării către puterea Eternităţii iminente. Ruga poetului. A omului-poet. A omului care, cu luciditatea muribundă a ultimelor sale clipe, simte resemnat, şi cît de iluzoriu-n realitate!, că nu mai are de trăit nici măcar "nişte" ani, şi că ţării îi lipseşte (doar) dreptatea minimă...
Nimic mai dureros, mai mult de-atît, ca moartea poeţilor Patriei în tristeţea deznădejdii, zădărniciei şi neputinţei tuturor pentru toţi şi toate, pentru Ea. Păcat!
In ultimii 30 de ani s-au dus ultimii mari poeti: Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Cezar Ivanescu, Grigore Vieru, Adrian Paunescu, toti parca desprinsi de lumea asta. Au venit, au vibrat, ne-au incantat si au plecat. Nichita spunea ca nu exista poeti, ci poezie. Daca e asa, inseamna ca ei au fost "alesi".
Ce a ramas? Epigonii! De patrie, ce sa mai vorbim, copiii nostri nu vor mai sti ce-i aia in curand.
Cele bune!
Nicule, pina la urma ne vom vedea in instanta, si va trebui sa vii cu mielul. Acum, pe criza, nu e prea oportun, dar vad ca insisti in confuzie!
Iartă-mi neatenţia, oboseala şi, poate, tendinţele îmbătrînirii, prietene Augustin. Dar, cum "reflexele" aureliene nu ne-au pierit nici de la un mileniu la altul, iată că nu îmi pier nici mie unul de la un sait la altul(...)!
Încă o dată, îţi cer iertare, Augustin!
Trimiteți un comentariu