Caragiale, criticul social

  „Principii – fleacuri! Omenie – mofturi! Chiverniseală, procopseală şi ciupeală – acestea sînt principiile. Lipsa de omenie şi caracter, asta e pecetea timpului nostru. A nu gîndi nimic, a nu simţi nimic, a nu voi nimic în afară de chiverniseală personală şi a nu te da în lături de la nimic ca să ajungi – iată maxima cea mai înaltă a vieţii noastre publice...”  – Ion Luca Caragiale.

La 30 ianuarie se împlinesc 160 de ani de la naşterea marelui nostru dramaturg, iar în iunie se vor împlini 100 de ani de la trecerea sa în nefiinţă.

„Lumea aceasta, de care se îngrozesc atîta judecătorii moraliceşti ai lui Caragiale, îmi pare mie că se deosebeşte printr-o vastă lipsă de perversitate. Vorbesc de modelele reale, nu de preparatele artistului. În societatea nouă românească, ticăloşiile de orice fel poartă aproape constant semnul inocenţei; aceşti oameni fac rău fără să păcătuiască. Perversitatea, viciul adevărat şi tragic nu sînt cu putinţă decît acolo unde, printr-o îndelungată şi profundă constrîngere morală şi religioasă, s-au putut forma acele duplicităţi şi conflincte din care se naşte cunoştinţa complicată a binelui şi răului moral. O lume care să fie mai ignorantă în această ştiinţă decît lumea în mijlocul căreia a creat artistul Caragiale ar fi, cred, greu de găsit în tot cuprinsul societăţilor istorice”. (Paul Zarifopol, Pentru arta literară, vol. I-II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971 şi în volumul „Literatura română. Crestomaţie de critică şi istorie literară”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, pag. 108).

„În operele lui satirice, niciodată n-a luat personaje din clasa ţărănească. Aşadar, Caragiale nu şi-a bătut joc niciodată de ţărănime; iar cînd a scris tragedii, niciodată n-a crezut că clasele nouă merită onoarea de a servi ca material pentru tragedie – pentru sentimentele puternice, serioase, grave. Această onoare a făcut-o numai clasei ţărăneşti, nici măcar celeilalte clase simpatice, boierimii. Acest lucru, sigur, ar fi poate de ajuns ca să ne arate încotro a fost îndreptată simpatia lui Caragiale, în numele cui, al căror oameni adevăraţi a făcut el procesul claselor nouă... Desigur, Caragiale nu idealizează pe ţărani. Nu toţi sînt buni, dar, chiar cînd sînt răi, sînt oameni adevăraţi... Caragiale n-a găsit, n-a văzut, nu l-a lăsat inima să vadă ceva omenesc în viaţa claselor nouă... Din toate acestea la un loc, se pare că am avea dreptate, dacă am conclude că junimistul Caragiale a satirizat în opera sa noua stare de lucruri, mişcat de „suferinţele şi nevoile” claselor de jos, îndeosebi ale ţărănimii... E inutil să mai facem aici aprecierile noastre asupra atitudinii ce a avut Caragiale în faţa evenimentelor istorice care au transformat România, căci n-am face decît să repetăm ceea ce am spus despre Eminescu şi despre socialişti. Caragiale reprezintă, ca şi aceştia, critica socială externă a liberalismului, făcută în numele celor mici şi obijduiţi de formele nouă”. (Semnificaţia socială a operei lui Caragiale, în „Viaţa Românească”, nr. 10, 1908 şi reprodus în volumul „Spiritul critic în cultura românească”, Ed. Viaţa Românească, 1909, pag. 252-257, surse menţionate şi în volumul „I. L. Caragiale. Nuvele, Povestiri, Amintiri, Varia”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981, pag. 429-432).