LA MULŢI ANI!

Republica - expresia puterii şi suveranităţii poporului (II)

Întîiul preşedinte al Republicii,
NICOLAE CEAUŞESCU

În seara zilei de 29 decembrie 1947, Dimitrie Negel, mareşalul Palatului, i-a comunicat regelui, care se afla la Sinaia, cererea primului ministru de a fi primit în audienţă a doua zi, dimineaţa. Conform uzanţelor, regele trebuia să vină la Bucureşti abia pe 31 decembrie, pentru Te Deum-ul de la Patriarhie şi primirea tradiţională a şefilor misiunilor diplomatice acreditate în România. Dr. Petru Groza i-a cerut regelui să vină în Capitală cu o zi mai devreme, în vederea rezolvării unor chestiuni de stat, fără a preciza alte detalii. I s-a mai comunicat suveranului, doar că, dată fiind importanţa problemelor în cauză, este necesar să vină la Bucureşti împreună cu regina-mamă Elena. Atît regele, cît şi membrii anturajului său, au presupus că obiectul principal al audienţei solicitate de Petru Groza nu poate fi decît proiectatul mariaj regal.

A doua zi, 30 decembrie, la orele 11,45, regele Mihai, împreună cu mama sa, a revenit în Capitală. La sosire, Mircea Ioaniţiu, secretarul particular al regelui şi Dimitrie Negel, mareşalul Palatului, l-au informat pe suveran că „se petrece ceva neobişnuit”, fără a putea spune precis ce anume. Curînd, însă, familia regală şi însoţitorii ei aveau să-şi lămurească neclarităţile şi curiozitatea. Audienţa primului ministru, Dr. Petru Groza, la rege s-a produs la ora 12,15 la reşedinţa regală din Şoseaua Kiseleff, situată în vecinătatea Lacului Herăstrău (actualul Palat Elisabeta), de faţă fiind regina-mamă Elena şi cei doi demnitari regali. Groza a venit însoţit de Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al Partidului Comunist Român. În cadrul audienţei, Dr. Petru Groza i-a prezentat regelui evoluţia exactă a situaţiei politice existente în ţară, arătînd că evenimentele din România ultimilor ani şi modificările din raporturile politice internaţionale pun la ordinea zilei necesitatea schimbării formei de stat. Exprimîndu-şi dorinţa de a accepta „o despărţire prietenească”, şeful executivului i-a cerut regelui, în numele guvernului român, al tuturor forţelor politice democratice din ţară şi al întregului popor, să abdice, subliniind faptul că, în împrejurările actuale, orice împotrivire la mersul istoriei ar fi sortită eşecului şi că poporul român, hotărît să meargă pe drumul instaurării Republicii, aşteaptă acum ştirea abdicării regelui. Fără a-i da suveranului vreun răgaz de răspuns, primul ministru i-a înmînat acestuia actul abdicării, pregătit spre a fi semnat.

Biograful regelui Mihai, A. Gould-Lee, relata mai tîrziu că, pentru moment, suveranul a rămas uluit de întorsătura evenimentelor şi că acesta nu se gîndise niciodată ca abdicarea „să-i fie impusă atît de brusc, într-un mod atît de degajat”. Aşadar, nu solicitarea abdicării îl surprindea pe rege – pentru că oricine dorea să vadă realitatea înţelegea că ziua în care monarhul urma să părăsească tronul va veni, mai repede sau mai tîrziu – ci rapiditatea şi hotărîrea cu care se proceda. În faţa acestei situaţii, Mihai a încercat, aşa cum se anticipa, tactica tragerii de timp, ca o manevră de ultim moment pentru căutarea unei soluţii de evitare a pierderii tronului acum. El a cerut „un răgaz de 48 de ore pentru a analiza situaţia”, deşi, cu doar o săptămînă în urmă, în timpul primirii primului ministru în audienţa precedentă, afirmase în mod categoric că nu se va opune schimbărilor cerute. Dr. Petru Groza i-a precizat lui Mihai că poporul aşteaptă răspunsul acum, prin urmare trebuie să se pronunţe imediat. Neputînd obţine decît o jumătate de oră de gîndire, regele s-a retras împreună cu mama sa şi consilierii săi într-o încăpere alăturată pentru a se sfătui. După ce au citit actul de abdicare adus de Groza, Mihai a încercat să ia legătura telefonică cu exteriorul, dar, manevra fiind anticipată, circuitele telefonice ale reşedinţei regale nu funcţionau, fiind întrerupte anterior din ordinul guvernului. Pentru evitarea oricăror posibile ciocniri violente, paza edificiului fusese schimbată, între timp, cu trupe loiale autorităţii guvernamentale.

După circa un sfert de oră, regele Mihai reveni în salonul de primiri, împreună cu mama sa. Se adresă primului ministru şi secretarului general al P.C.R., exprimîndu-şi regretul faţă de graba cu care se dorea tranşarea problemei privind monarhia şi ceru relaţii în legătură cu soarta familiei regale după abdicare şi condiţiile de ordin material în care urma să se finalizeze aceasta. După ce primi explicaţiile solicitate, în jurul orelor 15 regele Mihai a acceptat să semneze actul de abdicare. Seara, familia regală s-a retras la Castelul Foişor de la Sinaia. Conform înţelegerilor stabilite cu guvernul României, fostul rege putea alege să rămînă în ţară, ca simplu cetăţean al Republicii şi cu statut de fost şef al statului, sau să se stabilească în străinătate, împreună cu familia şi suita sa, acordîndu-i-se dreptul de a deţine o parte din averea Coroanei Regale a României: devize, bijuterii, tablouri, diferite valori mobiliare, precum şi o rentă viageră substanţială pentru el şi urmaşii săi. Fostul rege a preferat să părăsească ţara, împreună cu camarila sa, şi să se stabilească în Elveţia.

În şedinţa Consiliului de Miniştri ţinută imediat după audienţa de la reşedinţa regală, Dr. Petru Groza a dat citire actului de abdicare a regelui, adăugînd că abolirea monarhiei „s-a făcut prin bună învoială”, afirmaţie ce avea în vedere şi hotărîrea exprimată de monarh, cu opt zile în urmă, de a nu se opune schimbărilor cerute de mersul evenimentelor. De asemenea, în cadrul şedinţei, guvernul a adoptat o proclamaţie către popor, în care se exprima hotărîrea de instaurare a formei republicane de guvernămînt în România. Această hotărîre urma să fie supusă aprobării Adunării Deputaţilor. Primul ministru a subliniat modul specific în care s-a înlăturat monarhia în România, apreciind faptul că însuşi regele „înţelegînd glasul vremurilor, s-a retras”. Istoria, adăuga el, va înregistra o lichidare a monarhiei „fără zguduiri, cum poate inamicii noştri n-ar fi dorit”. Şi continua: „Utilizînd o expresie a reginei-mamă, poporul a făcut azi divorţ – şi decent şi elegant – de monarhie. Vreau să se ştie pretutindeni – şi aceasta este foarte important – că lucrul acesta s-a făcut cu cuminţenie, la timpul său”. Şedinţa, la care în afara membrilor guvernului a participat şi Mihail Sadoveanu, preşedintele Adunării Deputaţilor, s-a încheiat la orele 16,10. După opt decenii, cîte trecuseră de la înscăunarea Hohenzollernilor în România, prin lovitură de stat împotriva Domnitorului Unirii, Alexandru Ioan Cuza, poporul român reinstaura dreptatea istorică şi se elibera, pentru totdeauna, de instituţia devenită anacronică şi parazitară a monarhiei, instituţie care se afirmase de-a lungul deceniilor ca instrument suprem al claselor dominante şi al capitalului străin, frînă în calea realizării năzuinţelor şi aspiraţiilor de progres ale maselor populare, în calea modernizării şi dezvoltării societăţii româneşti. „Prin înlăturarea monarhiei – se arăta în Proclamaţia Guvernului către popor – se deschid democraţiei noastre populare căi noi de măreţe înfăptuiri… Să înălţăm noua formă de viaţă a statului nostru – Republica Populară Română, patria tuturor celor ce muncesc cu braţele şi cu mintea, de la oraşe şi sate”.

Seara, între orele 19,10 – 19,55, într-o atmosferă de mare însufleţire, a avut loc, sub preşedinţia lui Mihail Sadoveanu, şedinţa extraordinară a Adunării Deputaţilor. Dr. Petru Groza, vădit emoţionat, a dat citire actului de abdicare semnat de rege şi proclamaţiei guvernului. Adunarea a luat act de renunţarea lui Mihai de Hohenzollern, atît pentru sine cît şi pentru urmaşii săi, la tron şi la toate prerogativele pe care le-a exercitat ca rege al României şi a aprobat proclamaţia guvernului. Cînd în incinta sălii de şedinţe au răsunat cuvintele: „Poporul român a dobîndit libertatea de a-şi clădi o nouă formă de stat – Republica Populară…”, cuprinse în textul proclamaţiei, toţi deputaţii şi membrii guvernului, împreună cu invitaţii prezenţi s-au ridicat în picioare, izbucnind în aplauze şi ovaţionînd minute în şir. Pe baza unui proiect depus de deputatul Gheorghe Nechiti, Adunarea Deputaţilor a adoptat, în unanimitate (295 de voturi), legea de constituire a statului român ca Republică Populară Română. Astfel, cucerind libertatea de a-şi clădi forma de stat dorită potrivit năzuinţelor sale, poporul român s-a folosit din prima zi de acest drept, votînd la 30 Decembrie 1947, prin reprezentanţii săi în Parlament, actul de naştere a Republicii. În componenţa primului prezidiu al Republicii au fost aleşi: Constantin I. Parhon (preşedinte al prezidiului), Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gheorghe Stere şi Ion Niculi (muncitor la uzinele „Nicolina”- Iaşi).

Actul proclamării Republicii a provocat o explozie de bucurie în întreaga ţară. Încă din seara zilei de 30 decembrie, în oraşe şi sate, pe străzi şi în pieţe publice, în întreprinderi şi instituţii, s-au desfăşurat manifestaţii şi mitinguri cetăţeneşti, care au căpătat aspectul unor impresionante adunări populare, exprimînd bucuria şi adeziunea deplină faţă de istoricul act al proclamării Republicii. Numai în Bucureşti, sute de mii de oameni s-au adunat în Piaţa Palatului, Piaţa Unirii, Piaţa Gării de Nord, la Bariera Vergului şi la Piaţa Domenii, la uzinele „Malaxa” şi „Griviţa Roşie”, cîntînd şi încingînd adevărate hore ale bucuriei, ridicînd în văzduh lozincile victoriei poporului asupra tiraniei: „Muncitori, soldaţi, ţărani, suntem toţi republicani!”; „Să trăiască, să-nflorească Republica Românească!”.

ION CIMPOERU

În seara zilei de 3 ianuarie 1948, Mihai de Hohenzollern a plecat, însoţit de mama sa, de la Castelul Foişor la Gara Sinaia; de la intrarea în gară şi pînă la urcarea în vagon, cele două persoane au trecut printre două rînduri de ostaşi, care n-au mai prezentat onorul cum se obişnuia. Cînd trenul (format din 8 vagoane, dintre care 2 de bagaje şi 6 vagoane salon) s-a pus în mişcare, grupuri de ceferişti şi alţi cetăţeni care se aflau pe peron au început să scandeze: „Trăiască Republica!”. O dată cu Mihai au părăsit ţara 33 de persoane, majoritatea aflate de mai mulţi ani în serviciul Casei Regale; ulterior, au mai plecat şi alţii, care s-au adăugat membrilor familiei regale aflaţi deja în străinătate – în total 46 de persoane, dintre care numai 17 făceau parte din suita fostului rege. În plină noapte, trenul a trecut graniţa de stat a României, a parcurs teritoriile Ungariei şi Austriei, îndreptîndu-se spre Elveţia, unde Mihai de Hohenzollern şi-a stabilit domiciliul. Pe traseu şi la sosirea în Elveţia el a refuzat să facă declaraţii ziariştilor.

La 4 martie 1948, aflîndu-se într-o vizită în Marea Britanie, Mihai a declarat presei – contrar celor cuprinse în actul de abdicare semnat la 30 Decembrie 1947 – că abdicarea i-a fost impusă prin forţă, astfel încît nu se simţea legat de acest act; asemenea afirmaţii au fost repetate în Statele Unite ale Americii, cu prilejul primirii lui, în aceeaşi lună, de către preşedintele Truman şi secretarul de stat Marshall, precum şi în alte ocazii. Ca urmare a acestei activităţi desfăşurate de fostul suveran şi de membrii fostei Case Regale, Consiliul de Miniştri a hotărît, la 22 mai 1948, retragerea cetăţeniei române pentru: Mihai de Hohenzollern, mama sa Elena, Elisabeta de Hohenzollern, Ileana de Habsburg şi Nicolae de Hohenzollern… Pentru toţi aceştia, nu a fost nici o problemă, ţara cu ale ei, iar ei cu ale lor, aşa că, la 10 iunie 1948, în Palatul regal din Atena (sala Tronului), s-a oficiat căsătoria între Mihai de Hohenzollern şi Anna de Bourbon-Parma, din care au rezultat cinci copii (Margarita, Elena, Irina, Sofia şi Maria).

(Dr. Ioan Scurtu – „30 Decembrie 1947. Libertatea poporului de a-şi clădi o nouă formă de stat”, în „Magazin istoric”, pag. 14, anul XXI, nr.12 (249), decembrie 1987).

Republica - expresia puterii şi suveranităţii poporului (I)

La 12 noiembrie 1947, printr-un comunicat al Casei Regale, s-a anunţat că regele Mihai pleacă într-un voiaj în străinătate. El fusese invitat la festivităţile organizate cu prilejul căsătoriei prinţesei Elisabeta – actuala regină a Marii Britanii – pe atunci moştenitoare a tronului, cu principele Filip de Edinburgh, văr de-al doilea cu Mihai de Hohenzollern. În intenţia acestuia, călătoria era mai mult decît o vizită la rude îndepărtate, fie ea ocazionată de un asemenea eveniment. Monarhul intenţiona să folosească prilejul pentru a sonda cercurile politice occidentale cu privire la atitudinea ce o avea de urmat faţă de poporul român, în raport cu tendinţele antimonarhice şi pro-republicane, tot mai evidente în mersul evenimentelor interne şi internaţionale. Voiajul s-a prelungit pînă la 21 decembrie. Personalităţile politice şi militare cu care Mihai a discutat pe timpul şederii la Londra i-au dat sfaturi şi încurajări, dar, aşa cum reiese dintr-o serie de documente istorice, pentru cazul unei detronări nu i-au putut promite nimic concret. 

Astfel, în timpul unei serate la Palatul Buckingham, Winston Churchill i-a recomandat suveranului României, sentenţios: „Cea mai bună politică de urmat este să priveşti, întotdeauna, pericolul în faţă”, sfătuindu-l să rămînă pe tron „pentru că un rege trebuie să fie curajos”. La rîndul său, ministrul britanic de externe, Ernest Bevin, jenat vizibil de întrebarea directă pe care i-a adresat-o Mihai, i-a sugerat şi el să se întoarcă în România şi să nu facă jocul comuniştilor „care doresc să rămîneţi în Anglia pentru a prezenta absenţa dvs. din ţară ca o părăsire a postului”. În schimb, ambasadorul Statelor Unite la Londra l-a sfătuit pe rege nu numai să rămînă în străinătate, dar şi să dezavuieze guvernul român condus de Dr. Petru Groza şi să formeze un guvern în exil. Preocupată şi ea de soarta monarhiei în România şi excesiv de temătoare pentru viaţa fiului ei, regina-mamă Elena înclina mai mult spre varianta ca Mihai să nu se mai întoarcă în ţară sau, în orice caz, să-şi prelungească pentru cît mai multă vreme vizita în străinătate. Ea a fost sfătuită, însă, de politicienii britanici pe care i-a consultat, ca Mihai să rămînă pe tron. Dilema regală devenise publică. Presa străină o comenta în diferite chipuri. De pildă, săptămînalul austriac „Weltwoche”, exprimînd opinia celor care considerau că regele Mihai nu trebuie să se mai întoarcă în ţară, scria: „Dacă regele nu se mai întoarce, el îşi va pierde sigur coroana. Dacă se întoarce, va pierde coroana şi, poate, şi viaţa”.

Dintre membrii suitei care l-au însoţit pe rege în vizita la Londra, doar generalul Emilian Ionescu, prim aghiotant regal, s-a pronunţat fără echivoc pentru întoarcerea în ţară. Într-o lucrare memorialistică, fostul aghiotant arăta: „Mihai şi mama sa puseseră multă bază pe puterile occidentale, dar, aici la Londra, el nu a găsit, pe lîngă grijile proprii ale acestora, decît disensiuni, teama de noi conflagraţiuni şi o totală indiferenţă pentru soarta suveranilor României”. În general, sfătuitorii ultimului rege al României se dovedeau preocupaţi mai mult de treburile lor personale decît să salveze un tron care, şi aşa, nu mai avea decît un rol simbolic.

Pe timpul şederii la Londra suveranul o cunoscuse pe principesa Anna de Bourbon-Parma, cu care a şi demarat planurile de căsătorie. Pe 6 decembrie, în timp ce Mihai se logodea, neoficial, cu Anna în Elveţia, Dimitrie Negel, mareşalul Palatului, sosea la Bucureşti pentru a cere – conform uzanţelor şi Statutului Casei Regale – încuviinţarea guvernului. Răspunsul nu a fost unul favorabil, întrucît căsătoria, planificată într-un mod atît de subit, a fost considerată inoportună în contextul internaţional existent în acel moment. În aceste condiţii, Mihai a preferat varianta întoarcerii în ţară, în încercarea de a-şi păstra coroana cît va putea mai mult, dar şi conştient de împrejurarea că, dacă ar fi rămas în străinătate, ar fi alimentat şi mai mult speculaţiile pe care presa internaţională şi opinia publică le făcea deja pe tema intenţiilor sale de abandonare a coroanei regale pentru o femeie. Astfel, regele a pus capăt pendulărilor sale în străinătate şi, pe 21 decembrie, a revenit la Bucureşti, cu gîndul că se va statua un modus-vivendi între monarhie şi forţele revoluţionare, pînă cînd alte evenimente politice internaţionale îi vor ameliora situaţia. Încercarea sa de a cîştiga timp era evidentă.

A doua zi, regele Mihai a avut o amplă discuţie cu primul-ministru, Dr. Petru Groza, asupra situaţiei interne şi internaţionale a României, precum şi asupra planurilor sale de căsătorie. Şeful guvernului i-a arătat lui Mihai contradicţia dintre monarhie şi procesul transformărilor democratice în care se angajase poporul român. Regele a răspuns că, dacă se va pune problema, nu se va împotrivi schimbărilor cerute. În cadrul întrevederii cu primul-ministru, regele a semnat decretul privind numirea unui nou ministru al apărării naţionale, în persoana lui Emil Bodnăraş, membru al Biroului Politic al C.C. al Partidului Comunist Român. Deşi, iniţial, nu a fost de acord cu schimbarea ministrului apărării, hotărîtă de guvern, regele a fost nevoit să o accepte. Dr. Petru Groza sublinia că numirea unui militant al P.C.R. în fruntea Ministerului Apărării Naţionale „nu este numai o schimbare de titular, ci are rosturile ei adînci, rosturi care ne aparţin tuturor, rosturi care aparţin întregului popor”. În fapt, abia acum se putea spune că armata intrase, cu adevărat, sub directa conducere a poporului şi nu mai era supusa regelui. „Părăsind Elveţia pentru a se întoarce în ţara sa – arăta Rene Payot, comentatorul postului Radio Berna, la 10 ianuarie 1948 – regele Mihai nu-şi făcea nici o iluzie asupra soartei ce-i era rezervată. La Bucureşti i s-a dat a înţelege că menţinerea monarhiei nu este compatibilă cu regimul democratic şi popular pe care îl instaurează comuniştii”. E drept că în cercurile de la Palat se considera că monarhia nu va putea fi atît de uşor înlăturată; se vehicula ideea că raporturile dintre rege şi guvern, şi aşa destul de ascuţite, vor culmina cu un conflict abia în primăvara următoare, cînd se va încerca, probabil, o nouă reducere a prerogativelor regale, urmînd ca suveranul să fie menţinut în continuare, dar cu un rol mai mult simbolic.

Pe timpul cît regele căuta în străinătate soluţii de salvare a monarhiei, în ţară procesul revoluţionar îşi continua cursul ireversibil. În ultimele două luni ale anului 1947, aproape în fiecare zi, avuseseră loc evenimente şi acţiuni care marcau creşterea rolului clasei muncitoare, al maselor populare, în viaţa social-politică şi întărirea poziţiilor acestora în conducerea statului. Fermitatea cu care Partidul Comunist Român, devenită principala forţă politică a ţării, acţiona în cadrul guvernului şi în parlament pentru înfăptuirea şi adîncirea transformărilor democratice, pentru promovarea şi apărarea intereselor maselor muncitoare, activitatea sa laborioasă de zi cu zi, au sporit şi mai mult încrederea milioanelor de oameni ai muncii în politica revoluţionară pe ale cărei coordonate era înscrisă ţara. În momentul cînd a trecut la eleborarea planului de instaurare a republicii, P.C.R. se bizuia pe sprijinul nelimitat al intelectualităţii progresiste, al clasei muncitoare şi ţărănimii, fiind urmat, practic, de majoritatea covîrşitoare a poporului. Cîmpul de influenţă al monarhiei se îngustase la maximum, prerogativele regelui, ca factor de exercitare a puterii politice, fuseseră aproape complet anulate. Prin evoluţia sa ascendentă, procesul revoluţionar adusese monarhia în pragul prăbuşirii inevitabile. P.C.R. a conceput înlăturarea monarhiei şi instaurarea republicii ca pe o acţiune cu caracter predominant politic, folosind şi de această dată, în mod consecvent şi ferm, tactica rezolvării sarcinilor revoluţiei, pe cît posibil, fără violenţă şi, categoric, fără război civil.

                                                                     (va urma)

ION CIMPOERU

Teatrul Naţional din Bucureşti - 161 de ani de existenţă

Iniţiativa întemeierii acestei instituţii reprezentative pentru arta teatrală românească a aparţinut societăţilor culturale apărute în perioada de efervescenţă patriotică, jalonată de revoluţiile de la 1821 şi 1848. Este vorba, în primul rînd, de „Societatea literară” a lui C. Golescu şi Ion Heliade-Rădulescu, de „Societatea Filarmonică”, înfiinţată de acelaşi Ion Heliade, în 1833, de „Conservatorul Filodramatic” din Iaşi, întemeiat de Gh. Asachi, în 1836. Ideea creării Teatrului Naţional a fost promovată şi susţinută cu aleasă preocupare inclusiv de exponenţii cei mai fideli ai noii generaţii, tineri cu spirit vizionar şi revoluţionar, bine educaţi şi bine instruiţi, animaţi de convingeri înaintate, formate la şcoala înaltelor idealuri social-politice europene şi naţionale ce se afirmau în epocă. Printre aceştia îi regăsim pe Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Filimon, C.A. Rosetti, Costache Caragiale, Constantin Negruzzi, Constantin Aristia şi mulţi alţii. 

Societăţile culturale pe care le înfiinţaseră şi în care activau aceşti luptători pentru cauza naţională reuşiseră să înfrîngă vechile prejudecăţi fanariote, încă puternice în epoca premergătoare anului 1848, conform cărora nu se putea face literatură, publicistică şi artă în limba română, pentru că această limbă, „vorbită de gloată”, nu ar fi o limbă de cultură. „Guvernul clădeşte un teatru, dar oare o clădire pentru teatru va să zică teatru?”, se întreba Cezar Bolliac în „Curierul românesc” din 2 martie 1845. Şi continua: „Mai înainte de a se aduna cărămidă pe piaţa destinată pentru teatru nu trebuie să ne gîndim cum vom putea da viaţă acestui teatru? Oare cea dintîi limbă ce se va auzi pe scena teatrului înălţat în Capitală, în cea mai frumoasă epocă de naţionalitate, va fi o limbă străină? Protestăm!”. Astfel, societăţile culturale de care vorbim au început să impună limba naţională în presă, literatură şi teatru. Între primele publicaţii româneşti, care au apărut în această perioadă (Curierul românesc, Albina românească, Gazeta de Transilvania, Dacia literară, etc.) s-a numărat şi „Gazeta Teatrului Naţional”, apărută în 1835, sub redacţia lui Ion Heliade-Rădulescu, publicaţie menită să fie vîrful de lance al luptei pentru crearea unui teatru naţional, atît ca instituţie, cît şi ca edificiu. Tot în acel an, prin grija „Societăţii Filarmonice”, care ducea o campanie remarcabilă în acest scop, în Bucureşti puteau fi citite anunţuri şi afişe care popularizau interesul pentru construirea Teatrului Naţional şi colectarea de fonduri pentru finanţarea lucrărilor. A fost, desigur, foarte greu ca într-o epocă de mari frămîntări şi incertitudini politice interne şi internaţionale, ce au caracterizat prima jumătate a sec. XIX, ideea întemeierii Teatrului Naţional să fie acceptată şi susţinută şi, mai ales, să prindă viaţă. 

Cu toate acestea, în condiţii deosebit de dificile, ridicarea construcţiei propriu-zise începe în anul 1846, „pe acel loc al hanului Filaret”, cum se preciza în Ofisul Domnesc din 31 iulie 1843, semnat de Bibescu Vodă (pentru cei care pot fi derutaţi de numele locului respectiv, precizez că este vorba despre terenul încadrat astăzi de Calea Victoriei şi străzile Matei Millo şi 13 Decembrie 1918, situat lîngă Palatul Telefoanelor, peste drum de Hotelul Continental). Dintre proiectele de construcţie prezentate, a fost preferat cel al arhitectului austriac A. Hefft. Comisia care supraveghea lucrările de execuţie a edificiului era alcătuită din Al. Orăscu, Constantin Petrovici, Vulpache Filipescu, I. Samurcaş şi maiorul (viitor general şi ministru al apărării) I. E. Florescu, aghiotant şi consilier militar domnesc. Proiectul iniţial prevedea construirea unei săli de spectacole cu o capacitate de 500 de locuri, dar, după ce lucrările fuseseră abandonate în 1848, din cauza revoluţiei, la reluarea lor, în 1850, proiectul a fost modificat la intervenţia lui Costache Caragiale (actor şi regizor, participant la revoluţie, întemeietor al teatrelor româneşti din Iaşi, Botoşani şi Craiova) pe lîngă Ştirbei Vodă. Noul proiect, pe baza căruia s-au finalizat lucrările de construcţie, a permis construirea unei săli cu o capacitate de 1.000 de locuri, căci, după cum argumenta C. Caragiale „teatrul trebuie să fie al tuturora” şi „nu un local zidit anume pentru protipendadă” (C. Nottara). Ridicarea edificiului Teatrului Naţional s-a încheiat în anul 1852, primul său director fiind numit Costache Caragiale. 

Spectacolul inaugural a avut loc miercuri, 31 decembrie 1852, la orele 19,30, cu piesa „Zoe sau un amor romanesc”, traducere şi adaptare a vodevilului francez „Zoe où l’amant poét”, de Scribe şi Mellsville, ilustraţia muzicală fiind semnată de Ioan Wachmann. Distribuţia a fost următoarea: în rolurile principale Costache Caragiale şi Niny Valery, iar în celelalte roluri Raliţa şi Costache Mihăileanu, Maria Blonda, Diamand Lăscărescu, Raluca Stavrescu şi Catinca Mihăilescu. Spectacolul a început cu uvertura „Claca ţărănească”, de I. Wachmann şi s-a încheiat cu un program de operă, în cadrul căruia reprezentanţi de primă mînă ai artei interpretative italiene au oferit publicului spectator arii celebre din operele lui Verdi şi Donizetti. Inaugurarea Teatrului Naţional din Bucureşti a constituit, în epocă, un eveniment cu totul deosebit în viaţa teatrului românesc şi a culturii naţionale, primit cu larg interes şi mare entuziasm de opinia publică. Tocmai pentru a estompa impactul politic al acestui eveniment cultural major, domnitorul Ştirbei a interzis, din raţiuni de stat, dar şi dintr-un manifest spirit de laşitate care îl caracteriza, festivităţile preconizate în cinstea evenimentului, fapt ce a provocat reacţia promptă a presei. Cezar Bolliac, militant înflăcărat pentru cauza existenţei şi dezvoltării teatrului românesc, scria în „Trompeta Carpaţilor”: „Inaugurarea aceasta se făcu însă pe tăcute, fără prolog, fără imnuri patriotice, care fură toate contramandate. Orice aluzie la serbare naţională fu înăbuşită”. În aceeaşi ordine de idei, semnificativ este şi faptul că pînă în 1877 aşezămîntul teatral din Bucureşti s-a numit „Teatrul cel Mare”, abia după obţinerea independenţei de stat a României el putînd să preia denumirea oficială de Teatru Naţional. Dincolo de toate acestea, rămîne aprecierea că actul întemeierii instituţiei Teatrului Naţional, de la 1852, reprezintă, probabil, cel mai important moment din istoria teatrului românesc. Evenimentul a constituit încununarea eforturilor stăruitoare ale unei generaţii strălucitoare de patrioţi revoluţionari, adevăraţi ctitori ai culturii şi conştiinţei naţionale. Din păcate, istoria a fost vitregă cu marea sală a Teatrului Naţional ridicată în urmă cu 161 de ani. După 94 de ani de existenţă, ea a pierit în bombardamentele germane asupra capitalei, din august 1944, fapt ce avea să producă o fractură de lungă durată în existenţa acestei reprezentative instituţii artistice româneşti. 

Refacerea Teatrului Naţional din Bucureşti a fost posibilă abia după aproape treizeci de ani, din iniţiativa preşedintelui Nicolae Ceauşescu şi prin efortul autorităţilor politice şi culturale din vremea sa. Astfel, actuala clădire în care funcţionează fundamentalul aşezămînt de cultură al ţării – operă a unui colectiv de arhitecţi români, condus de Horia Maicu – s-a ridicat pe B-dul Nicolae Bălcescu, între Piaţa Universităţii şi Hotelul Intercontinental, remarcîndu-se încă de la inaugurare, în decembrie 1973, ca o adevărată bijuterie arhitectonică şi devenind, în ciuda repetatelor şi controversatelor metamorfoze arhitecturale pe care le-a suferit în deceniile care au urmat, unul dintre edificiile emblematice pentru imaginea contemporană a Bucureştilor.

V-acuz!

              

În noaptea infernalului solstiţiu,

Cînd ne ploua cu plumbi în vatră,

Aţi încheiat cu dracul armistiţiu

Şi v-aţi dezis de ţară ca de-o şatră.

 V-aţi introdus dreapta murdară-n gură,

 Aţi apucat, aţi tras şi v-aţi întors pe dos

 Şi de atunci scuipaţi şi ocărîţi cu ură

 Unde aţi lins o viaţă, ticălos.

Un excrement cu ochi vă este chipul

 Ce l-aţi ascuns vederii pînă acum,

 Cînd spurcă oamenii şi timpul,

 Neruşinat şi ţanţoş pus în drum.

Ah, blestemată turmă ordinară,

Creaturi mizere, trădători şi laşi,

V-aţi vinde mama pe o para chioară,

Bandă de nemernici şi de ucigaşi!

Va veni şi clipa dreptăţii depline,

Cînd veţi fi aduşi în lanţuri la bară,

Cînd, trezit, poporul va porni, în fine,

Ordine să facă şi curat în ţară.

(decembrie, 1999)

30 de ani...

 

...Fără Nichita

E ceaţă cernită şi grea în decembre,

Plîngeţi copii ai Limbii Române!

Cartea de şcoală rămase deschisă

La poza şi numele lui Nichita...

E mai frig în decembre fără Nichita,

Plîngeţi copii ai Limbii Române!

Necuvintele dor de dor de Nichita,

Doar rîsu’-plînsu’ ne mai rămîne...

Nu-l mai avem un minut pe ecrane,

Plîngeţi copii ai Limbii Române!

El nu mai educă, pe scurt, conştiinţe...

Nichita-i de-acum, conştiinţă.

(decembrie, 1983) 

Nemuritorul Amza Pellea. Trei decenii de la trecerea in Eternitatea artei dramatice universale...

Ziua trădării

Puţine conştiinţe mai sînt în ţară treze,

Protipendada rîde şi micul vodă minte,

De silă, de ruşine, strămoşii din morminte

Se scoală dintr-odată şi vor să emigreze.

Trădarea pune frîul pe naţia săracă,

Reînfloreşte frica în ochi şi în ferestre,

Sporeşte sistematic importul de căpestre,

Poporul reînvaţă, înspăimîntat, să tacă.

Îmbracă-te în doliu, nefericită ţară,

Cerneşte-ţi şi năframa, cerneşte-ţi şi lumina,

Pierd capii tăi Ardealul şi-ngroapă Bucovina

Şi tristei Basarabii îi dau motiv să moară.

Nu mai avem nici pîine în preajma gurii mute,

Se vinde România la preţ de sold, în lume,

Aşa că uită-ţi, ţară, istorie şi nume,

Deşteaptă-te, Române, îmbracă-te şi du-te!

Adrian Păunescu (20 iulie 1943 – 5 noiembrie 2010)

Adevărul istoric în „Adevărul” de acum un secol

În urmă cu exact un secol, respectiv, la 9 octombrie 1913, ziarul bucureştean „Adevărul”  aducea în atenţia opiniei publice de la noi un articol apărut în gazeta rusă „Kisvena”, în legătură cu Basarabia, regiunea românească aflată, din 1812, în stăpînirea Imperiului Ţarist. Se cuvine menţionat aspectul că ambele demersuri gazetăreşti, cel al publicaţiei „Kisvena” şi cel al cotidianului „Adevărul”, veneau într-un moment în care Rusia Ţaristă şi Regatul României convieţuiau într-o reciprocitate politică amicală.

Astfel, participarea României la al doilea război balcanic, consumat la începutul verii acelui an, 1913, de partea Serbiei, Greciei şi Imperiului Otoman şi împotriva Bulgariei, deşi controversată încă din acea epocă în rîndurile unora dintre observatorii politici şi cercetătorii de istorie, fusese o participare în asentimentul Imperiului Ţarist. În plus, diplomaţiile celor două state lucrau la pregătirea vizitei în România a ţarului Nicolae al II-lea şi familiei sale, vizită care avea să se producă în iulie 1914, la Constanţa, întîmplător sau nu, exact în zilele de început ale războiului mondial.

Aşadar, în aceste circumstanţe, „Kisvena” publică la începutul lui octombrie 1913 un material surprinzător, dezvăluit în „Adevărul” cîteva zile mai tîrziu, după cum spuneam. Redau aici textul citat din gazeta rusă, aşa cum a apărut el în ziarul bucureştean:

„Populaţia moldovenească din Basarabia se dovedeşte recalcitrantă şi neînfrîntă, iar încercările de a o înfrîna sunt zadarnice. Ni-e imposibil să o apropiem de noi, oricare ar fi concesiile ce i-am face, cu această procedare blîndă ajungem să fim consideraţi laşi şi slabi. Astfel de elemente rămîn pe veci străine în mijlocul nostru. Poate că i-am apropia aplicînd sistemul în colonizare în Caucaz şi Siberia, dar de rusificat nu i-am putea rusifica niciodată. Pentru a ajunge acest scop de mare importanţă pentru noi – aşa cum spune ministrul cultelor, dl. Casso – trebuie să ne decidem a proceda fără cruţare, dacă e nevoie. Se vorbeşte că s-a dat concesie pentru înfiinţarea de şcoli româneşti în Basarabia, iar limba română va fi predată şi în şcolile statului. Dacă se va lua de fapt această măsură, consecinţele sale dezastruoase se vor arăta în curînd, căci aceste şcoli vor deveni cuiburi de propagandă naţionalistă. Ura contra ruşilor va fi propagată pe faţă şi fără jenă, făcînd planuri sîngeroase. În Basarabia nu avem nevoie de învăţători români!”, conchidea „Kisvena”.

Încorporată în 1812 de Imperiul Ţarist în urma unui troc postbelic ruso-otoman injust, Basarabia a cunoscut, mai ales după anul 1867, un intens regim de deznaţionalizare forţată. Era anul în care – simplă coincidenţă istorică? – destinul românilor era desfigurat în toate părţile teritoriului lor naţional: răsturnarea mişelească de la putere, în 1866, a Domnitorului României, Alexandru Ioan-Cuza, de către „monstruoasa coaliţie” internă, vasală unor puteri şi interese străine şi, în anul următor, anexarea Transilvaniei de către Ungaria, anexare obţinută prin cîrdăşia cu Imperiul Habsburgic, în contextul constituirii Imperiului Austro-Ungar, acea creatură politică bicefală, pe cît de aberantă, pe atît de efemeră la scara istoriei.

Aşadar, din acel an, limba română a fost scoasă din programa şcolară a instituţiilor basarabene de învăţămînt, fiind înlocuită exclusiv şi obligatoriu cu limba rusă. În acest efort al deznaţionalizării întreprins de autorităţile ţariste s-a înscris şi numirea unui nou episcop la Chişinău, rusul Pavel Lebedev (1827-1892), care avea să dezlănţuiască o adevărată prigoană împotriva românităţii Basarabiei. Acesta a desfiinţat catedra de limbă română a Seminarului Teologic, a înlocuit în toate parohiile regiunii preoţii care nu cunoşteau liturghia în ruseşte, deşi, evident, imensa majoritate a enoriaşilor, români fiind, nu înţelegeau această limbă. Mai mult de-atît, episcopul Lebedev a ordonat strîngerea tuturor cărţilor bisericeşti din Basarabia, scrise în limba română – unele cu o valoare istorică, literară şi religioasă inestimabilă –, transportarea lor Chişinău şi punerea lor pe foc: „Toate cărţile sfinte din bisericile moldoveneşti tipărite cu litere chirilice în limba română – scria în 1912 istoricul rus Nikolai N. Durnovo – au fost depuse la Mitropolia din Chişinău, unde arhiepiscopul Pavel, în curgere de 7  ani, le-a ars, încălzind cu ele Palatul Mitropoliei”! (Nikolai Nikolaevici Durnovo – 1876-1937. Membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Rusia, profesor de lingvistică şi istorie rusă la universităţile din Moscova, Minsk şi Saratov. În 1912, pe cînd Rusia sărbătorea 100 de ani de la anexarea Basarabiei, N. N. Durnovo, nota bene!, era ministru al culturii în guvernul ţarist. După Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, 1917, Durnovo a emigrat în Occident).

Mai tîrziu, în împrejurările de după revoluţia burghezo-democrată rusă din 1905, mişcarea de emancipare naţională a românilor din Basarabia, reprezentată de corifei ai culturii şi patriotismului basarabene, precum Constantin Stere, Ion Inculeţ, Pantelimon Halipa etc., stăruie pentru reintroducerea limbii române în şcolile, bisericile şi instituţiile publice ale regiunii. Aparent paradoxal, dar unul dintre cei care, la vremea respectivă, s-au opus acestui demers a fost însuşi N. N. Durnovo. Totuşi, deşi dusă în condiţii extrem de vitrege, de represiune ţaristă (arestări, execuţii, masive deportări în Siberia etc.), lupta românilor basarabeni pentru dreptul la limbă, cultură şi apartenenţă naţională a continuat în toată perioada presovietică.

Bonuleţul ştampilat

Şansa supravieţuirii şomerului căruia i-a expirat perioada legală de ajutor financiar este aceea de a-şi găsi o nouă slujbă. Format, deformat sau... malformat profesional, dar sigur dezorientat, nefericitul se adresează instituţiei de specialitate (vorbă să fie!), create pe bani publici să-i stea la dispoziţie cu o mînă de ajutor şi un dram de amabilitate, în speranţa că îşi va găsi un loc de muncă. În fond, singura certitudine care le-a rămas şomerilor, dacă nu cumva şi nouă, ăstorlalţi, deopotrivă, este speranţa. Cît de iluzorie...

Cu ea în suflet şi un buchet de flori în mînă, şomerul nostru se duce la ANOFM-ul teritorial de care aparţine. Funcţionarul te îndrumă către camera cutare, pentru oferte de serviciu. Aici, ţi se cere să vii marţea. Întîmplător, azi e miercuri. Fie, vii marţi. Numai că, în majoritatea cazurilor, indiferent de meseria în care eşti interesat, ţi se recomandă, invariabil, să revii „pe săptămîna viitoare”, că acum nu sînt locuri disponibile. Revii. Revii şi marţea următoare. Revii şi marţi, luna viitoare. Pare că, de-acum, buchetele de flori nu mai impresionează pe nimeni. Nici pachetele cu cafea. Poate o fi mai bine primită suta de „iepuroi”, dar cu ce s-o cumperi, că e mai scumpă decît ajutorul de şomaj pe care îl primeai lunar? Caşti gura pe holuri, pe la uşi, este frig, te apucă... pardon de expresie, dar pas de găseşte vreun grup-sanitar descuiat în toată clădirea! Treci peste acest amănunt, că eşti încă tînăr, dacă încă eşti, şi te opreşti în faţa unui avizier să verifici listele cu oferte de serviciu, prinse-n bolduri ca la gazetele de perete ale brigăzilor artistice de amatori de odinioară. Observi că ai ceva potrivit, la o firmă. Sesizezi aspectul unei june din birou, dar aceasta îţi răspunde dezinteresată că nu se poate, deşi, de bună seamă, ţie ţi-ar plăcea! Se uită pe tabelul ei cu oferte, se uită şi la tine din cap pînă-n picioare (mai mult spre picioare..!) şi-apoi îţi spune, parcă satisfăcută, că nu te mai poate ajuta cu nimic. De parcă te-ar fi rezolvat cu ceva... Insişti să îi arăţi tabelul de la uşa ei. Dumneaei iese revoltată pe hol, se holbează la tabel şi găseşte că este o graşeală de calculator sau, probabil, că tabelul nu mai este de actualitate. Bun, deci, cum e, că că, ori că că? Ca să te convingă, îl smulge din avizier şi înfige la loc… boldurile. „Încercaţi pe săptămîna viitoare!”. Iar săptămîna viitoare?! Păi, de unde, Doamne iartă-mă, bani să te tot plimbi, de-a haita, la ANOFM-ul lui Noe, săptămînă de săptămînă, cînd tu eşti lipsit de orice venit, oricît de mic?

Pînă la urmă, afli vreo două-trei firme ofertante şi o iei gospodăreşte de la una la alta. La una dintre ele găseşti postul ocupat de săptămîna trecută. Frumos, nu? Frumos sau bizar? La alta are post, dar nu se potriveşte. „Noi am cerut operator de sinteză calculator(?), nu… operator calculator”. Sinteză calculator, ziceţi? Iaca poznă! Ce-o fi aia? Revii la ANOFM-ul teritotial şi verifici. Aşa e! Ţi se răspunde că este o „inadvertenţă”. Ţi se face o altă ofertă, fără inadvertenţă, şi ţi se dă o trimitere scrisă şi ştampilată. Te duci la firma nou indicată. Aici, stupoare! Este vorba de o cu totul altă meserie, cu o cu totul altă pregătire profesională. Nu-i nimic, o accepţi şi pe-asta, chiar dacă ai o pregătire superioară celei solicitate, că doar n-ai să mori de foame aşteptînd la nesfîrşit postul-mănuşă. Angajatorul se supără. „Du-te omule şi te califică în meseria care ne trebuie nouă, nu înţelegi?”. Ba, înţelegi, dar te-ai mai calificat în fo două-trei meserii care le trebuie altora şi tot tăietor de frunze la cîini te afli. Firma, însă, are şi ea dreptatea ei, dar insişti că, totuşi, ai trimiterea scrisă şi ştampilată a cogeamite ANOFM-ul. Angajatorul se miră, mai să-i curgă sînge din nas, vorba aia, şi întreabă dacă cei de la anofemeul ăsta sînt sănătoşi la cap. Păi, pe tine te întreabă?! Te-au mai întrebat şi alţii, dar tu de un’ să ştii?

 

Acum vine iarna. Dar, ce iarnă zice că vine! Guvernul zice şi el că dă la cei săraci ajutor financiar pentru căldură. Dar, ca şomer, ca să obţii ajutorul, trebuie să faci potecă, dar potecă nu glumă. Unde credeţi? La… la… Anofeme, aţi ghicit! De ce tot la ei? Păi, ca să-ţi elibereze o adeverinţă doveditoare că nu ai refuzat ofertele de muncă ce ţi-au fost făcute de cînd eşti pe liber. Că nu am refuzat ofertele?! Io?! Asta-i culmea! Totuşi, scrofolos la datorie, cum ar zice Pristanda, te prezinţi la „mofetemeul” în cauză. Cioc-cioc-cioc! Intră! Săru’ mîna! Ce doreşti? O adeverinţă, vă rog frumos. Pen-ce? Pen-căldură. Noi nu dăm adeverinţe pen-căldură, noi dăm locuri de muncă!! (Aha-aha, mie-mi spui?). Mergeţi la primărie. La primărie, săru' mîna! (Dialogul este strict autentic). Dai fuga la primărie. Aici, pare că se pune de-o revoluţie. Asta e bine, numai să nu fie tot un fel de rivoluţie! Aş, nu se pune de nimic. Zecile de „sărăntoci” gălăgioşi care se înghesuie la o uşă vor numai să-şi îndeplinească nişte formalităţi. Afli că, de fapt, sărăntocii sînt administratorii unor asociaţii de locatari-proprietari. Dar, proletari. Ţi se indică o altă uşă. Cea corectă. Slavă Domnului, aici nu-i nici un şomer care să se înghesuie la clanţa ei! Te apropii tu, dai un cioc şi... atît. Bagi de seamă că pe uşă scrie mare, ca pentru căscaţi: „Program zilnic 9-11”. A trecut de 11, de vreun sfert de ceas şi peste 6-7 ore se înnoptează. Aşa că, aici programul de lucru s-a terminat! Aţi obosit citind? Deh! Să-l vedeţi pe şomerul nostru ce gîfîie, tot umblînd aşa, de vreo doi-trei ani să zicem, pe la uşile instituţiilor „democratice”, create după exigenţele UE!

Aşadar, şomerul (personaj absolut real!) vine a doua zi să ceară adeverinţă. Funcţionarii primăriei sînt amabili. Nimic de reproşat. Te ascultă, te înţeleg şi te îndrumă să mergi... la ANOFM-ul teritorial. Zbang! Pur şi simplu, simţi că te-a lovit ceva în creştet şi nu ştii ce şi nici de ce! Faci stînga-mprejur şi… fîl-fîl-fîl-fîl-fîl, vorba Rodicăi Popescu-Bitănescu, îţi iei zborul la fufetele alea, că nici nu ştii cum să le mai zici, de la anofemeu. Bun, numai că mofetele te trimit înapoi la primărie, să iei un „bonuleţ ştampilat”, bonuleţ ştampilat care se eliberează după ce s-a făcut… ancheta socială şi în baza cărui bonuleţ ştampilat şofetele îţi dau adeverinţa necesară la primărie pentru acordarea ajutorului de căldură. „Fără bonuleţ ştampilat, nu eliberăm adeverinţa”, ţine să-ţi întărească suzeta. Nu mai înţelegi nimic. Există un raport de prioritate între bonuleţul ştampilat şi adeverinţă? Ce chichirez are? Şi, ce anchetă socială, de unde şi găselniţa asta? Te gîndeşti un pic şi observi că, de o lună şi jumătate de cînd baţi drumul pentru afurisita de adeverinţă şi pînă acum, fufele de la ANOFM n-au cerut bonuleţ, nici ştampilat, nici neştampilat, dar nici adeverinţe n-au eliberat. Acum eliberează adeverinţe, dar cer bonuleţ. Ştampilat. „Păi da, zice fufeta, aşa se cere, să nu se dea nici o adeverinţă pentru căldură, decît numai pe bază de bonuleţ ştampilat de la primărie, cum că s-a făcut anchetă socială. Aşa cere guvernul”. Ce anchetă socială, frate, că m-aţi înnebunit cu ancheta asta? Ce anchetă?

„Sărăntocii” gălăgioşi de care pomeneam mai sus vorbeau că îţi vin funcţionarii primăriei acasă şi fac anchetă să vadă dacă ai televizor color, maşină automată de spălat, calculator, frigider nu ştiu de care, poate şi vreun butoi cu murături pe balcon, că dacă ai din astea s-ar putea să nu pupi ajutor de căldură. Iar, dacă verifică şi prin vecini şi află că ai maşină mică, pa şi pusi, poţi să fii tu şomer de cînd a intrat România în normalitate istorică, ajutor nu primeşti nici dacă ţipi. Hm, păi nici cei de la Securitate nu-şi permiteau să facă asemenea anchete, îţi zici. Şi, ce dacă? Ăştia-s mai bengoşi ca ăia! Dar, oare, ancheta asta se solicită sau vine de la sine? Trebuie vreun bonuleţ ştampilat sau vreo adeverinţă? De la mofete sau din altă parte? Vorba şomerului nostru, pînă o veni primăria să facă ancheta, pînă ţi-o elibera bonuleţul ştampilat către anofemeu, pentru ca anofemeul să-ţi elibereze adeverinţa către primărie, pentru ca primăria să-ţi aprobe ajutorul de căldură promis de guvern şi pînă o găsi guvernul bani să ţi se dea ajutorul, ieşim din UE, vere! Mai bine ieşim. În stradă, tragem aer în piept şi, cu Dumnezeu înainte, ne lăsăm păgubaşi şi ne lipsim dracului să le mai cerem ăstora loc de muncă şi ajutoare sociale. Că, de fapt, ei tocmai asta vor! Doar noi, pasămite, înţelegem mai anevoie…

Motor!

Exact în urmă un an, am renunţat - după cum anunţam prin textul din "Stop cadru" - să mai postez pe aici, în principal, din lipsă de timp. Nu ascund, însă, că şi dintr-un soi de lehamite. Continui să cred că, în trebăluirea ei, societatea românească actuală e dominată de zădărnicie, precum zbaterea mării în colţii uscatului şi, pe cale de consecinţă, zădărnicia domină şi rosturile sociale ale celor mai mulţi dintre noi. Desigur, nu pretind că refugierea definitivă în cochilia propriilor "euri", a propriilor familii, eventual, a propriilor "gioburi", este o soluţie, dar, oricît mi-aş da silinţa, tot nu-mi pot reprima tentaţia unei întrebări fatale: La ce a folosit, la ce mai foloseşte?... 

În rest, rămîne să ne reîntîlnim, totuşi, spre sfîrşitul acestei luni. Cu bine.