Legitimitatea morală a celui ales

M-a sunat un amic să mă întrebe ce părere am despre decizia CCR de anulare a alegerilor prezidențiale. Ce părere am?! Eu, cetățean de rînd, fie dacă și jurnalist? Chiar mai interesează pe cineva în țara asta părerea cetățenilor? Mai este ascultată în viața politică a țării părerea lor? Mai există vreo umbră de respect din partea autorităților noastre de stat pentru voința alegătorului, pentru votul lui? Și-apoi, ce părere aș putea avea? Să spun că este o samavolnicie juridică nemaiîntîlnită în istoria contemporană a României? 

Citim din Constituția României:

”ARTICOLUL 145. Judecătorii Curţii Constituţionale sînt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia”.

Fără cea mai mică intenție de necuviință și cu întregul respect cuvenit CCR, îmi permit să adresez celor nouă judecători, în calitate de cetățean al republicii și de la altitudinea vîrstei pe care o am, întrebarea următoare: pot jura domniile lor în fața propriilor lor copii și a națiunii române, în fața lui Dumnezeu, cu mîna pe inimă sau pe Biblie, ori cu mîna pe Constituția României și pe drapelul tricolor, în fața cui și pe ce doresc dînșii, că în luarea deciziei de anulare a alegerilor au fost independenți de orice presiune sau ingerință politică internă sau externă? Că au luat o asemenea decizie în libertatea deplină a propriei lor conștiințe? Indiferent care ar fi răspunsul dumnealor, vreau să cred că au evaluat cu mare atenție urmările și consecințele deciziei lor asupra societății, asupra vieții politice a țării, asupra stării de spirit și a capacităților de reacție a cetățenilor români din țară și străinătate și, în aceeași măsură, asupra propriilor dumnealor destine.

”ARTICOLUL 146. f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului”.

A procedat Curtea așa? Citim comunicatul de presă al CCR din 2 decembrie curent:

”În ziua de 2 decembrie 2024, în cadrul controlului pentru respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României, conferind efectivitate competențelor înscrise în Constituția României, precum și în respectul votului popular exprimat în primul tur al alegerilor prezidențiale din anul 2024, judecătorii constituționali au hotărît, cu unanimitate de voturi:

– respingerea ca neîntemeiată a cererii de anulare a alegerilor pentru funcția de Președinte al României în cadrul primului tur de scrutin din data de 24 noiembrie 2024, formulată de Cristian Vasile Terheș;

– confirmarea și validarea rezultatului alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României, în cadrul primului tur de scrutin din 24 noiembrie 2024;

– organizarea celui de-al doilea tur de scrutin pentru alegerea Preşedintelui României în ziua de duminică, 8 decembrie 2024, la care participă domnul Călin Georgescu şi doamna Elena-Valerica Lasconi, în această ordine”.

Citim încă ceva din Constituția României:

”ARTICOLUL 147... (4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sînt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. (Sublinierile îmi aparțin).

Vasăzică, CCR a procedat legal și în limita atribuțiunilor sale constituționale, după primul tur de scutin. A controlat respectarea procedurii și a confirmat și validat rezultatul alegerilor, așa cum se precizează în comunicatul Curții din 2 decembrie. Hotărîrea CCR, purtînd nr. 31, a fost publicată în Monitorul Oficial din 3 decembrie a.c.

Ce s-a întîmplat între timp, respectiv, pînă în ziua de 6 decembrie, zi în care CCR a decis anularea alegerilor? Nimic! Pentru că, pur și simplu, nimic legal nu exista și nu mai putea răsturna sau anula rezultatul voturilor românilor și decizia de confirmare a legalității scrutinului electoral și de validare a acestui rezultat luată de CCR și publicată în Monitorul Oficial. Ba, mai mult, CCR a dispus renumărarea voturilor valabil exprimate în toate centrele de votare, iar rezultatul a fost sensibil același. Cu alte cuvinte, din punct de vedere juridic avem de-a face cu ceea ce în uzanța dreptului se numește autoritatea de lucru judecat a unei hotărîri judecătorești, avînd semnificația faptului că o cauză nu poate fi judecată în mod definitiv decît o singură dată, iar hotărîrea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărîre (sic!). 

Cît despre așa-zisele ”documente desecretizate” ulterior publicării deciziei CCR în Monitorul Oficial, puse la dispoziția presei și pe masa de lucru a CCR cu cerința de anulare a rezultatului alegerilor și vîrîte în ecuația electorală cînd autoritățile nu mai aveau altă cale de negare a realității și perspectivei vădite, ele sînt doar pretextul pentru motivarea deciziei de anulare a scrutinului, așadar, pentru oprirea curentului popular descătușat prin rezultatele votului majoritar, un praf în ochii opiniei publice. Asta întrucît, ele sînt total nesemnificative în raport cu legalitatea verificată și confirmată de CCR a votului popular, căci privesc doar aspecte pseudo-procedurale vagi, mai mult presupuse decît domonstrabile și în nici un caz nu erau și nu sînt de natură a doborî autoritatea procesului de vot efectuat sau de a invalida rezultatul acestuia. Mai mult de-atît, documentele în cauză nu puteau fi luate în considerare și analiză de către CCR, deoarece la data cînd le-au fost puse la dispoziție judecătorilor Curții aducerea lor în cauză era tardivă, decizia CCR din 2 decembrie avînd deja caracterul  de autoritate de lucru judecat și nu mai exista cale legală de contestare a ei! Așadar, decizia CCR din 6 decembrie a fost una post-factuală cu putere retroactivă asupra turului întîi al alegerilor prezidențiale, contrară prevederii constituționale care impune, după cum am citat mai sus, ca deciziile CCR să aibă putere, adică să producă efecte juridice, numai pentru viitor și a nesocotit principiul autorității de lucru judecat (judecat de ea însăși!!), ale cărui efecte erau deja intrate în vigoare de patru zile, prin publicarea în Monitorul Oficial!

Prin urmare, judecătorii CCR nu numai că în data de 6 decembrie au luat o decizie abuzivă și antidemocratică cu privire la primul tur al alegerilor prezidențiale, la aproape două săptămîni după desfășurarea acestuia – și asta în timp ce turul doi al scrutinului fusese declanșat și era deja în plină desfășurare la secțiile de vot din străinătate! –, astfel anulînd arbitrar toate voturile liber exprimate de cetățenii români, dar au încălcat vădit și prevederile Constituției României referitoare la atribuțiile pe care CCR le are și la procedurile și caracterul deciziilor pe care le poate lua. Avînd în vedere binecunoscutul raport de vasalitate pe care autoritățile române îl au cu instituțiile și organismele de hegemonie suprastatală, este posibil ca judecătorii CCR să fi acceptat și ei transferul de suveranitate individuală și colectivă în privința deciziei pe care au luat-o de anulare a voinței poporului. În această situație, am avea imaginea HD a unei instanțe și a unor judecători de prim rang ai statului român intrați într-o auto-discreditare profesională și o pierdere de credibilitate publică inadmisibile.

Cred că, fie doar prin aspectele prezentate mai sus, se demonstrează că decizia CCR din 6 decembrie a fost luată cu încălcarea flagrantă a Constituției României, a nesocotit un principiu de drept consacrat și incontestabil precum este principiul autorității lucrului judecat și că, mai presus de orice, a reprimat voința democratică liber exprimată a alegătorilor români din țară și străinătate, ceea ce echivalează cu anularea prin abuz juridic a suveranității cetățenilor români asupra propriului lor destin, că este, după cum spuneam, una samavolnică, ce poartă caracterul unei lovituri de stat disimulate și că, pe cale de consecință, o face caducă și casabilă neîntîrziat.

Mai subliniez un aspect. Nu mă interesează și, de fapt, nu contează cu nimic mai mult și nu sînt mai nocive cu nimic mai mult pentru etica electorală și comportamentală și cu nimic mai odioase eventualele interferențe propagandistice și manipulatorii externe din Est decît cele din Vest, ori decît cele interne venite dinspre regimul politic și agenții săi de influență și represiune psihică la adresa electoratului. Căci, pe buletinul meu de vot eu însumi pun ștampila! Votăm oameni și partide în ale căror idei și soluții propuse ne regăsim, în ale căror fapte și condiție patriotică ne regăsim, în ale căror valori și conduite morale ne regăsim, indiferent ce surse și resurse interioare sau exterioare le inspiră și le animă și ne păstrăm întotdeauna ostili sau refractari în fața oricăror încercări de îndoctrinare și manipulare electorală la care am fi supuși din orice direcție. Așa se vede că au votat românii. Nu e bine, nu e legal? Deranjează?

Filosofia aceasta e simplă, dar niciodată pe înțelesul regimurilor politice sau a conducătorilor care își arogă dreptul de a confisca democrația și puterea în stat. Văd că toți deținătorii și atîrnătorii regimului îi consideră pe români proști, că nu românii înșiși, ci ei știu mai bine ce și cu cine trebuie să voteze românii, că fără propaganda lor aceștia nu știu ce vor, nu știu care le sînt preferințele, care le sînt interesele și ar vota fără discernămînt politic, adică fie ce le șoptește ăla din Est (că dacă ar vota ce le urlă ăia din Vest ar fi ok, desigur!), fie ar vota în necunoștință de cauză. Cu alte cuvinte, ar vota orice altceva decît ceea ce le dictează propria lor conștiință, propria lor voință și, spaimă mare!, altceva decît le dictează regimul. Poporul, însă, nu are obligația să aleagă ce vor politicienii și stăpînii lor din interior sau din afară. Dimpotrivă. Politicienii au obligația să se supună voinței populare exprimate prin votul majoritar, căci altfel se vor angaja într-un conflict ireconciliabil cu propriul popor.

În final, observ că în timp ce dl. Klaus Iohannis se duce cu pași repezi spre statutul de președinte expirat, dar care nu se dă plecat din funcție, iar murmurul popular îi atribuie deja statutul de dictator, regimul, deținătorii și atîrnătorii săi, în încercarea lor de a-l intimida, opri și desființa politic pe cel ales, de a-l supune discreditării, oprobriului public și defăimării vecine cu terorizarea psihică, au reușit să obțină exact efectul invers. I-au adus în numai două săptămîni o popularitate extraordinară, care a generat o simpatie și o solidarizare generală cu el și mesajul său politic ce nu mai pot fi surmontate. De-acum încolo, efectul invers sau de rostogolire a bulgărelui se va accentua pe măsura creșterii disperării regimului de a-i închide gura și de a-i tăia căile de comunicare cu societatea, de a-l interzice și, finalmente și deloc improbabil, de a-l încătușa, sub pretextele de rigoare. 

Știm, se poate orice, se poate călca pe cadavre. Chiar și pe țară și Constituția ei se poate călca, dacă interesele regimului o cer. Dar, un eventual deznodămînt de acest gen rezervat de autorități acestui om realmente nevinovat în afară de patriotismul său nestăvilit și de unele idei și opinii politice controversate și foarte curajoase astăzi – precum oferta sa pentru țară de a o conduce pe calea păcii –, dar fascinante pentru electorat și total inconvenabile pentru regim, implică riscul major ca omul de care vorbim să ajungă a primi sprijinul popular absolut, să fie perceput ca fiind reprezentantul justițiar al românilor, adică, să fie privit ca un salvator martirizat al Patriei, oriunde s-ar afla el, ceea ce, firește, nu e și nu ar trebui să fie cazul. Căci, să nu uităm, acest om are de partea sa legitimitatea morală a celui ales, o legitimitate atribuită de cîștigarea confirmată și validată de CCR a primului tur de scrutin al alegerilor prezidențiale.

“Ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi!”

                                                                      (Simion Bărnuțiu, fruntaș pașoptist)

A turbat șobolănimea! Isteria propagandistică din aceste zile a forțelor pro-ciulama și anti-suverane a căpătat accente de disperare vecină cu nebunia. Retorica pe care o promovează este pur și simplu delirantă și de-a dreptul stupefiantă. Mass-media antinațională, cu ONG-urile și instituțiile publice care o susțin și o stipendiază gros cu logistică din import și din banii poporului, într-un efort concertat nemaiîntîlnit în istoria presei românești, luptă din răsputeri pentru cauza înspăimîntării și îndobitocirii alegătorilor, deversînd în spațiul public vidanje întregi de mizerii, minciuni ordinare despre ce urmează pentru viitorul țării și ticăloșii cumplite la adresa patrioților români, pe care îi denigrează în fel și chip, inclusiv prin folosirea unui termen ce se vrea peiorativ și disprețuitor,  numindu-i ”suveraniști”, termen artificial, creat ca atîtea alte cuvinte și expresii aiuritoare contrafăcute, în cancelaria imperială a UE. Cu limbaj disimulant, deturnant și epurant politic, toxic subliminal, persuasiv-manipulant și alienant, proliferat în rîndurile opiniei publice inclusiv de către cadre didactice universitare (a se vedea cazul rectorului ULBS), nu e de mirare că mulți dintre studenții de astăzi, abuzați doctrinar de militantismul partinic al unor astfel ”educatori”, gîndesc cum gîndesc și devin purtători de influență și presiune socială, lăsându-se năimiți de vectori politici nocivi în activități și acțiuni de contestare, intimidare și excludere a unor opțiuni electorale. 

În tot acest context social-politic, s-a făcut apel subtil inclusiv la elite, în scop de supralicitare a rolului și misiunii lor în raport cu stringența existențială pe care și-o revendică actualul regim din România, atribuindu-li-se fără discernămînt științific meritul... înfăptuirii Marii Uniri, concepție care schimonosește sensul și adevărul istoric pe care îl semnifică Actul de la 1 Decembrie 1918. Spre exemplu, și rectorul ULBS și dl. președinte Klaus Iohannis (profesor și domnia sa, se știe), în discursul său rostit cu prilejul Zilei Naționale, au vorbit despre elite, dar despre elite a papagalicit ceva și d-na Elena Lasconi, cum altfel?, la exit-poll-ul de după primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale. Se leagă lucrurile ca maioneza, nu-i așa?

Să ne înțelegem, nu neglijăm și nu minimalizăm rolul personalităților și categoriilor intelectuale de referință în societate și în istoria acesteia, dar amintesc elitoizilor elitofili că Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a fost rezultatul direct al martiriului neamului românesc depus în sute și sute de ani pe altarul idealurilor și aspirațiilor de unitate națională și reîntregire statală lăsate nouă moștenire de Mihai Viteazul, ”Domn al Țării Românești, al Ardealului și al toată Țara Moldovei”, că actul Marii Uniri de la 1918 s-a înfăptuit, în primul rând, prin sacrificiul suprem al ostașilor Armatei Române pe câmpurile de luptă ale abia încheiatului război mondial, într-o conjunctură internă și internațională desigur favorabilă și fructificabilă, desăvârșită din voința nu a unor grupuscule elitiste oculte și conspirative, ci din dreptul milenar existențial, imprescriptibil, asupra pămîntului strămoșesc, din voința și faptele tuturor locuitorilor săi pereni, așadar, ca operă a întregii națiuni române, realitate care dă legitimitate deplină și irevocabilă marelui act istoric.

De altfel, pe baza analizelor și argumentelor obiective elaborate de-a lungul timpului, istoricii în cvasi-totalitatea lor au demonstrat și au convenit că ”Unirea, națiunea a făcut-o”, constatare menită să consacre adevărul istoric în deplinătatea lui. Totodată, ei au reiterat și au valorizat la un nivel superior, în raport cu momentul istoric de împlinire supremă a istoriei noastre naționale de la 1 Decembrie 1918, în aceleași cuvinte, spusele unui mare patriot și om politic liberal, Mihail Kogălniceanu, rostite despre Unirea Principatelor Române de la 1859, în vremea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, făuritorul României moderne: ”Unirea, Națiunea a făcut-o!”.

Înțelegerea și toleranța față de diversitatea de opinii, față de dreptul fiecăruia la exprimare liberă, sunt pe deplin necesare și incontestabile. Însă, mai ales atunci cînd concepții și ideologii propagandistice de o astfel de factură vin dinspre cadrele didactice, oameni cu putere de influență și modelare a conștiințelor și caracterelor în formare, așa cum este tineretul studios, și interferează cu opinia publică în perioade de opțiune politică democratică, adică liberă de orice agresiune sau ingerință exterioară asupra intimității conștiinței individuale sau colective și sunt îndreptate direct și vădit împotriva unor subiecți ai ofertei electorale, ele nu pot fi înțelese decât ca fapte de manipulare grosolană inadmisibilă a mentalului și votului alegătorilor pentru un scop care nu este al acestora. În speță, pentru un cadru didactic sau, dacă doriți, pentru un șef de stat, această postură este una abuzivă, nedemnă și inacceptabilă, care impune replica pe măsură din partea societății civile și, în aceeași măsură, atenția și cercetarea autorităților competente.