Semidivinităţi mitico-erotice

Dragobetele

Face parte din categoria semidivinităţilor româneşti precreştine, aparţinînd mitologiei erotice întemeiate pe trebuinţe spirituale profunde, încifrate în ciclicitatea imperativelor fenomenologice ale naturii.

În tradiţia noastră populară se crede că lumea animală intră în perioada rutului la interferenţa iernii cu primăvara. Cu certitudine, aceasta nu este deloc doar o simplă ipoteză, dacă avem în vedere mai ales faptul că însăşi primăvara este anotimpul care simbolizează renaşterea fertilităţii şi în care se produce regenerarea naturii, intrarea ei într-un nou ciclu de viaţă. În virtutea tradiţiei de care vorbim, păsările cerului se logodesc în primele zile ale lunii martie. De aceea, a treia zi din martie este considerată în popor, încă din cele mai vechi timpuri, ziua „capului de primăvară” sau „ziua în care se logodesc păsările”. În această zi, păsările nu se vînează, nu se sacrifică şi nu se blestemă, pentru a nu le perturba împerecherea.

Transfigurarea umană a acestei credinţe arhaice este întruchipată în aşa-numita „Ziua de Dragobete”, marcată în 24 februarie, exact cu o săptămînă înainte de „logodirea păsărilor”. Dragobetele este un personaj mitico-erotic, ce inspiră fetelor şi tinerelor femei fiorul şi căutările dragostei. În unele părţi ale ţării, legenda spune că Dragobetele era fiul Dochiei, fata regelui-erou Decebal, pe care împăratul Traian, îndrăgostit de ea, a urmărit-o pînă pe muntele Ceahlău. Ziua de Dragobete este o sărbătoare a iubirii şi a prieteniei adevărate, simbolizînd logodirea, dar şi însurăţia fetelor şi înfrăţirea flăcăilor (la ţară există şi astăzi obiceiul ca prietenele apropiate să-şi adreseze apelativul „surată” sau „surăţică”, iar băieţii să-şi numească prietenul de încredere „frate”, „fîrtate” sau „frăţîne-miu”).

De Dragobete, fetele şi feciorii îmbrăcau straie de sărbătoare şi petreceau pe dealurile şi pajiştile din vecinătatea satelor. Fetele adunau ghiocei, şuşotind şi rîzînd pe seama băieţilor, iar aceştia aprindeau un foc din găteje şi, aşezaţi în jurul lui, glumeau pe seama fetelor şi a simpatiilor unora sau altora pentru ele. Comportamentul tinerilor – băieţi şi fete – în ziua de Dragobete avea accente ritualice, era manifestarea unui preludiu sentimental, al unui erotism incipient, timid şi nerăbdător deopotrivă. Într-un tîrziu, acest joc erotico-sentimental devenea unul „ispititor”, moment în care fetele o rupeau la fugă spre sat, fiecare fiind urmărită de băiatul care o prefera. Dacă flăcăul îşi prindea fata îndrăgită, avea dreptul să o sărute de faţă cu toţi ceilalţi, ceea ce echivala cu o logodnă. Se spune că, în cazul în care simpatia era reciprocă, iar băiatul nu era suficient de iute ca să îşi prindă drăguţa pînă în sat, acesteia i se întîmpla să se împiedice… În unele regiuni etnoculturale româneşti, ritul alergării şi prinderii fetelor de către băieţi se numeşte „zburătorire”, fiind vorba, evident, de o refigurare a „zborului împerecherii”, propriu păsărilor. Băiatul şi fata astfel „logodiţi” intrau, conform obiceiului, într-o legătură de prietenie apropiată pe timp de un an, timp în care aveau şansa să-şi verifice trăinicia sentimentelor pe care şi le nutreau.

Zburătorul

Face parte din categoria semidivinităţilor mitico-erotice ancestrale, ca şi Dragobetele. Ei sînt termenii antagonici ai aceluiaşi binom mitologic; binele şi răul în tradiţia erotică populară. Dacă Dragobetele este „zînul” cel bun, al cărui spirit ocrotitor personifică logodna în universul uman, dar şi în lumea necuvîntătoarelor, Zburătorul este spiritul malefic, care simbolizează hipererotismul instinctual, obsesiv-patologic, în toate înfăţişările sale, care tulbură pînă la chin imaginaţia, firea şi, mai ales, somnul fetelor de măritat şi al femeilor cu matrimoniu eşuat. Ca făptură mitică, fantasmagorică, Zburătorul iniţiază sexual pe căi imagistic-onirice sau, după caz, aţîţă şi alimentează trăirile şi fanteziile erotice ale victimelor în al căror aşternut se insinuează cam după miezul nopţii, provocîndu-le senzaţii subconştiente şi tulburări psihofizice, ce sfîrşesc adesea într-un extaz erotic fictiv şi frustrant. Stări asemănătoare, deşi mai rar evidenţiate în tradiţia populară, se pretează şi la băieţi şi bărbaţi, situaţii pentru care mitologia erotică a identificat spiritul malefic în întruchipare feminină, sub numele de Zburătăroaică. În timp, lucrarea Zburătorului şi a variantei sale feminine are asupra victimelor sale efecte traumatizante psihic, fizic şi, mai ales în cazul părţii bărbăteşti, fiziologic.

Pentru eliberarea victimei de atingerea malefică a spiritului cel rău, tradiţia populară a consacrat metode pentru „dezburătorirea” ei, dintre acestea cea mai cunoscută fiind aceea a descîntecului însoţit de spălarea „bolnavului de dragoste” cu o fiertură din 9 buruieni de leac, timp de 3 zile la rînd, de către o descîntătoare. O altă metodă de dezburătorire o reprezentau ritualurile de medicină magică, între care acela al frecării uşilor, ferestrelor şi muchiilor hornului cu usturoi. În mitologia erotică românească există, însă, şi practici ritualice de invocare a Zburătorului sau Zburătăroaicei, cu scopul de a determina, prin descîntece, farmece şi vrăji, aducerea dragostei şi a fiinţei iubite, ori vindecarea de neputinţă şi însinguare.

Dincolo de aspectul de bizarerie pe care îl pot îmbraca astăzi aceste practici în accepţiunea noastră, ele fac parte din bogata şi profunda spiritualitate a poporului nostru, dovedind, o dată mai mult, că rădăcinile sale pe aceste pămînturi se pierd în vremuri imemoriale.