Românește

Așa a fost să fie românește

să fii îndurător și milostiv

să faci martir din cel ce pătimește

sacrificat într-un tablou votiv

 

Așa a fost să fie românește

de două mii de ani de cînd durezi

să-ți fie pline apele de pește

cîmpiile de grîne și cirezi

 

Așa a fost să fie românește

să plîngi la nunți, să rîzi la-ngropăciuni

popor frumos și unic care crește

sub steaua făcătoare de minuni

 

Așa a fost să fie românește

să te însori de tînar și sărac

copiii să ți-i crești dumnezeiește

să-ți facă cinste numelui prin veac

 

Așa a fost să fie românește

să pizmuie vecinii casa ta

iar cînd întreaga lume te lovește

tu să te știi mai înțelept ca ea

 

Așa a fost să fie românește

cu toți ai tăi alături să petreci

furtuna nimănui nu te clintește

tu ești sigiliu plumbuit pe veci

 

Așa a fost să fie românește

frumos și harnic, drept și cumpătat

să știi că libertatea se plătește

și să nu uiți ce ai răzbunat

 

Așa a fost să fie românește

iar în acest cuvînt încape tot:

o patrie și-un grai care doinește

si un popor latin ce dăinuiește

în mijlocul unui etern complot

                              Corneliu Vadim Tudor

(Din volumul Carte românească de învățătură, Editura Fundației România Mare, 1990, cu o prefață de Edgar Papu).

N-avem dovezi, dar v-am ciuruit!

Președintele României, Klaus Iohannis, a susținut ieri, 18 decembrie 2024, la Bruxelles, o conferință de presă, înaintea Summitului UE - Balcanii de Vest. În cadrul acesteia, inevitabil, au fost abordate de către ziariști și chestiuni legate de hotărîrea CCR de anulare a alegerilor prezidențiale, decizie luată pe baza documentelor informative prezentate de serviciile speciale în ședința CSAT de după primul tur al scrutinului validat și desecretizate ulterior. La întrebarea ”cum v-ați raportat la Federația Rusă, ca instituții ale statului și de ce nu a fost convocat ambasadorul Federației Ruse, pentru a i se comunica nemulțumirea statului român pentru acest atac (cibernetic – n.m.)?”, întrebare adresată de unul dintre gazetari, domnul Iohannis a răspuns următoarele:

”Noi știm ce s-a întîmplat, dar cum am spus înainte, este extrem de complicat, după proceduri diplomatice, să arăți cu degetul și să spui: voi ați fost. Ceea ce mă întrebați de fapt, este dacă există o procedură de atribuire (a vinovăției – n.m.), așa se numește. Ori în cyberspace și la atacuri maligne de acest fel atribuirea este foarte complicată. Pentru că ea se poate face numai dacă ai dovezi concrete și dovezi indubitabile (subl. mea). Or în cyberspace este foarte complicat de găsit ceva indubitabil. A fost o procedură unde un atac cibernetic a fost atribuit unui stat și cercetarea pentru acea atribuire a durat patru ani, dar, din felul în care s-a acționat, din modul în care s-a derulat întreaga acțiune de atacuri pe TikTok, conturi pe TikTok din Rusia, atac simultan pe toate serverele care au fost prinse în numărarea voturilor, care au fost respinse, în paranteză fiind spus, deci aceste acțiuni multiple nu pot fi executate de actori individuali sau de un grup sau de un partid. Ele au o astfel de amploare și complexitate că numai actori statali pot face așa ceva. În zona de servicii, aceste modele de comportament se cunosc foarte bine și se știe cine acționează în acest fel. Iar în acel caz a fost Rusia”.

Sursa: https://www.presidency.ro/ro/media/declaratii-de-presa/declaratiile-de-presa-sustinute-de-presedintele-romaniei-klaus-iohannis-inaintea-summitului-ue-balcanii-de-vest

Analizînd această bălăbăneală justificativă a domnului Iohannis, constatăm că fraza cheie a răspunsului oferit de domnia sa – deși aparent și intenționat rătăcită printre altele –, este aceea pe care, de altfel, am și subliniat-o în text. O frază care s-a vrut a fi ”doar” explicativă, dar care, în contextul întregului răspuns și abordată frontal, ”bărbătește”, se reformulează corect așa: ”Nu există dovezi concrete și indubitabile privind ingerința Rusiei în alegeri”. A, da?! Formidabil! Înțelegeți ce spune, ce recunoaște de fapt, acest viitor inculpat penal? Așadar, sîntem aproape zece milioane de cetățeni ai țării care ne-am prezentat la urne și ne-am exprimat voința suverană la scrutinul pentru alegerile prezidențiale și cărora, după aproape două săptămîni, voturile le-au fost confiscate și scrutinul anulat prin decizia CCR pe motiv de implicare printr-un ”război hibrid” în procesul electoral a unui ”actor statal” – indicat chiar de către autoritățile române, inclusiv de Klaus Iohannis, a fi Federația Rusă –, iar acum omul vine și ne spune cu o nonșalanță vecină cu nesimțirea că o cît de mică reacție de protest, necum o acuză directă!, din partea autorităților de la București la adresa Rusiei nu este posibilă pentru că ar încălca ”procedurile diplomatice”, întrucît un astfel de protest ”se poate face numai dacă ai dovezi concrete și dovezi indubitabile”! Minunat! (Dacă nu cumva aici e vorba că frica păzește pepenii..!).

Cu alte cuvinte, autoritățile nu au nici dovezi concrete, nici dovezi indubitabile că alegerile prezidențiale ar fi fost viciate de amestecul vreunui ”actor statal”, în speță bănuita Rusie sau, de ce nu, al unui... OZN!, într-o măsură care să justifice atribuirea directă a vinovăției și, ca urmare, adresarea unui protest oficial din partea României, dar numitele autorități au considerat că numai simpla suspiciune de ingerință externă în procesul electoral le este suficient motiv să arunce la gunoi voturile românilor și să anuleze întregul proces electoral prin decizia Ogrăzii Constituționale! Cum s-ar spune ”n-avem dovezi, dar v-am ciuruit”! Penibili politicieni are țara asta și penibile instituții! Nu știu de ce mi se pare că pisica ”războiului hibrid” pe care ne-o tot arată ăștia de la alegeri încoace este, de fapt, un război real. Al lor împotriva noastră.

Aceeași scîrțîială, o altă flașnetă: Academia Română

 ”Comunicat de presă

11 decembrie 2024

Apel pentru apărarea democrației și a valorilor europene

Academia Română salută deciziile recente luate de către importante instituții ale statului român, legitime și oportune, în fața amenințărilor reale, deosebit de periculoase la adresa democrației românești și a valorilor europene. Statul român, prin instituțiile sale, trebuie să rămînă garantul ferm al parcursului nostru european și euroatlantic.

În aceste momente dificile, cînd România și poporul român sînt ținta unui război hibrid de o puternică virulență, în care sînt utilizate mijloace tehnice și psihologice sofisticate, Academia Română adresează din nou societății românești un apel la maturitate, luciditate și discernămînt. Este necesar ca întreaga clasă politică și societatea civilă să apere împreună, în mod responsabil, echilibrul și stabilitatea României.

Poporul român, în integralitatea lui, nu trebuie să uite că statul român modern, garant al libertății individuale și al libertății de expresie, s-a constituit după model european, într-un efort de aproape două secole de sincronizare cu valorile civilizației occidentale. A compromite acum statutul nostru de țară democratică, într-un moment de furie și de dezechilibru indus, nu înseamnă altceva decît o desconsiderare, chiar o insultă la adresa luptei înaintașilor noștri pentru libertate, independență, modernitate, suveranitate. Însăși confiscarea noțiunilor de suveranitate și patriotism și pervertirea lor în direcția izolaționismului, chiar a filoputinismului mai mult sau mai puțin mascat, constituie un imens pericol cognitiv, cu consecințe ce pot fi dramatice pentru țară.

Academia Română își reafirmă asumarea deplină a valorilor identitare românești, la consolidarea și apărarea cărora a trudit fără încetare încă de la înființare, în 1866. Facem apel către întreg poporul român, indiferent de opțiunile politice, la solidaritate responsabilă și conștientă cu propriile sale interese, democratice și europene. A-ți iubi țara și a-ți afirma identitatea nu înseamnă a te izola de restul lumii, ci a trăi în armonie și cunoaștere reciprocă. Iar patriotismul nu poate fi adjudecat de o persoană sau de un grup anume, patriotismul este al tuturor, afirmat ferm și fără derapaje”.

Încă dinaintea primului mandat al dictatorului Klaus Iohannis, opinam că cel mai potrivit președinte al României, mai ales în perspectiva apropierii Centenarului Marii Uniri, ar fi fost academicianul Ioan-Aurel Pop, eminent profesor al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, adică, actualul președinte al Academiei Române. Mă gîndisem că forțele patriotice ale țării ar putea să ia în calcul și această variantă. Dar, tot eu îmi spuneam că dl. profesor Ioan-Aurel Pop este un om prea elevat și înțelept pentru a accepta să intre în mizeria politică dîmbovițeană.

Acum, cînd monstruoasa coaliție a formațiunilor antinaționale nu are nici un candidat mai de doi bani speranță cu care să se prezinte în fața alegătorilor la repetarea scrutinului, testează reacția pieței electorale cu numele a tot felul de atîrnători ai regimului ca posibili prezidențiabili, dar toți din aceeași ciorbă politică rîncedă reîncălzită. Mai nou, prin presa electronică a apărut o momeală ce se vrea mai înșelătoare pentru cei cu ”microbul” patriotismului în sînge. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române! Om cu mare știință de carte, competent într-ale lui, român cu un singur r, patriot întotdeauna, dacă interesele o cer. După ce, de ani de zile și pînă azi, românofobii nu au avut nici măcar un ochi de interes politic către eminentul profesor universitar, acum ei cred că scoțînd la interval această variantă ar putea atrage voturile celor pe care i-au mințit și i-au furat ca-n codru la scrutinul inițial. Cît de naivi îi cred ei pe români!

Contrar anticipărilor mele trecute, de astă dată dl. președinte al Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, se pare că s-a lăsat atras de perspectiva posibilității de a fi desemnat candidat al Coaliției Antinaționale la re-alegerile prezidențiale sau, poate, sprijinit de aceasta din poziția de independent. Adică ori baba Rada, ori Rada baba! Mai contează că de-a lungul anilor, pînă chiar în zilele sufragiului anulat, suportase adesea și domnia sa tot felul de atacuri josnice din partea europosedaților, în primul rînd pe motivul ”naționalismului” său? Acum, după cum vedem mai sus, instituția pe care o conduce iese la interval cu un comunicat de presă aiuritor, așa... hodoronc-tronc, la cinci zile după decizia de interzicere a voinței populare exprimate prin votul democratic al alegătorilor. Comunicatul acesta odios al Academiei Române să fie arvuna posibilei atribuirii către președintele ei a candidaturii? Atunci, care ar fi compromisul final? Cumplită metamorfozare etică a instituției și președintelui său! Cumplită și profund dezamăgitoare... Recunosc, eram un mare admirator al domnului profesor universitar Ioan-Aurel Pop, pentru erudiția domniei sale, pentru patriotismul său luminat, virtuți care îmi mîngîiau și îmi ostoiau inima. M-am înșelat crunt. Păcat! Precum se vede, interesul poartă fesul și la nivel academic.

Măcar dacă, în această chestiune și în toată această dramatică împrejurare politică și socială, președintele Academiei ar fi preferat să păstreze tăcerea, filosof rămînea, iar instituția pe care o păstorește și îi patronează ieșirile publice s-ar fi dovedit a fi o adevărată Academie a Înțelepciunii Naționale. Mă întreb cu tristețe, cum au reușit românofobii să-i planteze și președintelui Academiei Române un schelet în dulap? Sau îl avea deja acolo? Că altfel, nu se explică... Mare dezamăgire, domnule profesor Pop, mare! Repet ce am mai spus pe-aici, ”Țineți cu poporul, toți, ca să nu rătăciți!”. Știți ce zic...

Am să citez mai jos numai două dintre reacțiile mai semnificative apărute în comentarii din mediul on-line, la comunicatul de presă al Academiei, dacă vreți ca o concluzie a textului meu:

”...Cum să fim solidari cu cei care și-au bătut joc de votul nostru...?”.

”Dacă Academia vede ”război hibrid”... O fi! Oare își imaginează Academia că votanții români din întreaga Europă și din întreaga lume doreau să trăiască izolați? De unde scot oamenii aceștia asemenea lucruri?” (aberații, le-aș numi eu! Aceeași scîrțîială oficială. Obediență și prosternare la picioarele ocupanților).

Legitimitatea morală a celui ales

M-a sunat un amic să mă întrebe ce părere am despre decizia CCR de anulare a alegerilor prezidențiale. Ce părere am?! Eu, cetățean de rînd, fie dacă și jurnalist? Chiar mai interesează pe cineva în țara asta părerea cetățenilor? Mai este ascultată în viața politică a țării părerea lor? Mai există vreo umbră de respect din partea autorităților noastre de stat pentru voința alegătorului, pentru votul lui? Și-apoi, ce părere aș putea avea? Să spun că este o samavolnicie juridică nemaiîntîlnită în istoria contemporană a României? 

Citim din Constituția României:

”ARTICOLUL 145. Judecătorii Curţii Constituţionale sînt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia”.

Fără cea mai mică intenție de necuviință și cu întregul respect cuvenit CCR, îmi permit să adresez celor nouă judecători, în calitate de cetățean al republicii și de la altitudinea vîrstei pe care o am, întrebarea următoare: pot jura domniile lor în fața propriilor lor copii și a națiunii române, în fața lui Dumnezeu, cu mîna pe inimă sau pe Biblie, ori cu mîna pe Constituția României și pe drapelul tricolor, în fața cui și pe ce doresc dînșii, că în luarea deciziei de anulare a alegerilor au fost independenți de orice presiune sau ingerință politică internă sau externă? Că au luat o asemenea decizie în libertatea deplină a propriei lor conștiințe? Indiferent care ar fi răspunsul dumnealor, vreau să cred că au evaluat cu mare atenție urmările și consecințele deciziei lor asupra societății, asupra vieții politice a țării, asupra stării de spirit și a capacităților de reacție a cetățenilor români din țară și străinătate și, în aceeași măsură, asupra propriilor dumnealor destine.

”ARTICOLUL 146. f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului”.

A procedat Curtea așa? Citim comunicatul de presă al CCR din 2 decembrie curent:

”În ziua de 2 decembrie 2024, în cadrul controlului pentru respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României, conferind efectivitate competențelor înscrise în Constituția României, precum și în respectul votului popular exprimat în primul tur al alegerilor prezidențiale din anul 2024, judecătorii constituționali au hotărît, cu unanimitate de voturi:

– respingerea ca neîntemeiată a cererii de anulare a alegerilor pentru funcția de Președinte al României în cadrul primului tur de scrutin din data de 24 noiembrie 2024, formulată de Cristian Vasile Terheș;

– confirmarea și validarea rezultatului alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României, în cadrul primului tur de scrutin din 24 noiembrie 2024;

– organizarea celui de-al doilea tur de scrutin pentru alegerea Preşedintelui României în ziua de duminică, 8 decembrie 2024, la care participă domnul Călin Georgescu şi doamna Elena-Valerica Lasconi, în această ordine”.

Citim încă ceva din Constituția României:

”ARTICOLUL 147... (4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sînt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. (Sublinierile îmi aparțin).

Vasăzică, CCR a procedat legal și în limita atribuțiunilor sale constituționale, după primul tur de scutin. A controlat respectarea procedurii și a confirmat și validat rezultatul alegerilor, așa cum se precizează în comunicatul Curții din 2 decembrie. Hotărîrea CCR, purtînd nr. 31, a fost publicată în Monitorul Oficial din 3 decembrie a.c.

Ce s-a întîmplat între timp, respectiv, pînă în ziua de 6 decembrie, zi în care CCR a decis anularea alegerilor? Nimic! Pentru că, pur și simplu, nimic legal nu exista și nu mai putea răsturna sau anula rezultatul voturilor românilor și decizia de confirmare a legalității scrutinului electoral și de validare a acestui rezultat luată de CCR și publicată în Monitorul Oficial. Ba, mai mult, CCR a dispus renumărarea voturilor valabil exprimate în toate centrele de votare, iar rezultatul a fost sensibil același. Cu alte cuvinte, din punct de vedere juridic avem de-a face cu ceea ce în uzanța dreptului se numește autoritatea de lucru judecat a unei hotărîri judecătorești, avînd semnificația faptului că o cauză nu poate fi judecată în mod definitiv decît o singură dată, iar hotărîrea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărîre (sic!). 

Cît despre așa-zisele ”documente desecretizate” ulterior publicării deciziei CCR în Monitorul Oficial, puse la dispoziția presei și pe masa de lucru a CCR cu cerința de anulare a rezultatului alegerilor și vîrîte în ecuația electorală cînd autoritățile nu mai aveau altă cale de negare a realității și perspectivei vădite, ele sînt doar pretextul pentru motivarea deciziei de anulare a scrutinului, așadar, pentru oprirea curentului popular descătușat prin rezultatele votului majoritar, un praf în ochii opiniei publice. Asta întrucît, ele sînt total nesemnificative în raport cu legalitatea verificată și confirmată de CCR a votului popular, căci privesc doar aspecte pseudo-procedurale vagi, mai mult presupuse decît domonstrabile și în nici un caz nu erau și nu sînt de natură a doborî autoritatea procesului de vot efectuat sau de a invalida rezultatul acestuia. Mai mult de-atît, documentele în cauză nu puteau fi luate în considerare și analiză de către CCR, deoarece la data cînd le-au fost puse la dispoziție judecătorilor Curții aducerea lor în cauză era tardivă, decizia CCR din 2 decembrie avînd deja caracterul  de autoritate de lucru judecat și nu mai exista cale legală de contestare a ei! Așadar, decizia CCR din 6 decembrie a fost una post-factuală cu putere retroactivă asupra turului întîi al alegerilor prezidențiale, contrară prevederii constituționale care impune, după cum am citat mai sus, ca deciziile CCR să aibă putere, adică să producă efecte juridice, numai pentru viitor și a nesocotit principiul autorității de lucru judecat (judecat de ea însăși!!), ale cărui efecte erau deja intrate în vigoare de patru zile, prin publicarea în Monitorul Oficial!

Prin urmare, judecătorii CCR nu numai că în data de 6 decembrie au luat o decizie abuzivă și antidemocratică cu privire la primul tur al alegerilor prezidențiale, la aproape două săptămîni după desfășurarea acestuia – și asta în timp ce turul doi al scrutinului fusese declanșat și era deja în plină desfășurare la secțiile de vot din străinătate! –, astfel anulînd arbitrar toate voturile liber exprimate de cetățenii români, dar au încălcat vădit și prevederile Constituției României referitoare la atribuțiile pe care CCR le are și la procedurile și caracterul deciziilor pe care le poate lua. Avînd în vedere binecunoscutul raport de vasalitate pe care autoritățile române îl au cu instituțiile și organismele de hegemonie suprastatală, este posibil ca judecătorii CCR să fi acceptat și ei transferul de suveranitate individuală și colectivă în privința deciziei pe care au luat-o de anulare a voinței poporului. În această situație, am avea imaginea HD a unei instanțe și a unor judecători de prim rang ai statului român intrați într-o auto-discreditare profesională și o pierdere de credibilitate publică inadmisibile.

Cred că, fie doar prin aspectele prezentate mai sus, se demonstrează că decizia CCR din 6 decembrie a fost luată cu încălcarea flagrantă a Constituției României, a nesocotit un principiu de drept consacrat și incontestabil precum este principiul autorității lucrului judecat și că, mai presus de orice, a reprimat voința democratică liber exprimată a alegătorilor români din țară și străinătate, ceea ce echivalează cu anularea prin abuz juridic a suveranității cetățenilor români asupra propriului lor destin, că este, după cum spuneam, una samavolnică, ce poartă caracterul unei lovituri de stat disimulate și că, pe cale de consecință, o face caducă și casabilă neîntîrziat.

Mai subliniez un aspect. Nu mă interesează și, de fapt, nu contează cu nimic mai mult și nu sînt mai nocive cu nimic mai mult pentru etica electorală și comportamentală și cu nimic mai odioase eventualele interferențe propagandistice și manipulatorii externe din Est decît cele din Vest, ori decît cele interne venite dinspre regimul politic și agenții săi de influență și represiune psihică la adresa electoratului. Căci, pe buletinul meu de vot eu însumi pun ștampila! Votăm oameni și partide în ale căror idei și soluții propuse ne regăsim, în ale căror fapte și condiție patriotică ne regăsim, în ale căror valori și conduite morale ne regăsim, indiferent ce surse și resurse interioare sau exterioare le inspiră și le animă și ne păstrăm întotdeauna ostili sau refractari în fața oricăror încercări de îndoctrinare și manipulare electorală la care am fi supuși din orice direcție. Așa se vede că au votat românii. Nu e bine, nu e legal? Deranjează?

Filosofia aceasta e simplă, dar niciodată pe înțelesul regimurilor politice sau a conducătorilor care își arogă dreptul de a confisca democrația și puterea în stat. Văd că toți deținătorii și atîrnătorii regimului îi consideră pe români proști, că nu românii înșiși, ci ei știu mai bine ce și cu cine trebuie să voteze românii, că fără propaganda lor aceștia nu știu ce vor, nu știu care le sînt preferințele, care le sînt interesele și ar vota fără discernămînt politic, adică fie ce le șoptește ăla din Est (că dacă ar vota ce le urlă ăia din Vest ar fi ok, desigur!), fie ar vota în necunoștință de cauză. Cu alte cuvinte, ar vota orice altceva decît ceea ce le dictează propria lor conștiință, propria lor voință și, spaimă mare!, altceva decît le dictează regimul. Poporul, însă, nu are obligația să aleagă ce vor politicienii și stăpînii lor din interior sau din afară. Dimpotrivă. Politicienii au obligația să se supună voinței populare exprimate prin votul majoritar, căci altfel se vor angaja într-un conflict ireconciliabil cu propriul popor.

În final, observ că în timp ce dl. Klaus Iohannis se duce cu pași repezi spre statutul de președinte expirat, dar care nu se dă plecat din funcție, iar murmurul popular îi atribuie deja statutul de dictator, regimul, deținătorii și atîrnătorii săi, în încercarea lor de a-l intimida, opri și desființa politic pe cel ales, de a-l supune discreditării, oprobriului public și defăimării vecine cu terorizarea psihică, au reușit să obțină exact efectul invers. I-au adus în numai două săptămîni o popularitate extraordinară, care a generat o simpatie și o solidarizare generală cu el și mesajul său politic ce nu mai pot fi surmontate. De-acum încolo, efectul invers sau de rostogolire a bulgărelui se va accentua pe măsura creșterii disperării regimului de a-i închide gura și de a-i tăia căile de comunicare cu societatea, de a-l interzice și, finalmente și deloc improbabil, de a-l încătușa, sub pretextele de rigoare. 

Știm, se poate orice, se poate călca pe cadavre. Chiar și pe țară și Constituția ei se poate călca, dacă interesele regimului o cer. Dar, un eventual deznodămînt de acest gen rezervat de autorități acestui om realmente nevinovat în afară de patriotismul său nestăvilit și de unele idei și opinii politice controversate și foarte curajoase astăzi – precum oferta sa pentru țară de a o conduce pe calea păcii –, dar fascinante pentru electorat și total inconvenabile pentru regim, implică riscul major ca omul de care vorbim să ajungă a primi sprijinul popular absolut, să fie perceput ca fiind reprezentantul justițiar al românilor, adică, să fie privit ca un salvator martirizat al Patriei, oriunde s-ar afla el, ceea ce, firește, nu e și nu ar trebui să fie cazul. Căci, să nu uităm, acest om are de partea sa legitimitatea morală a celui ales, o legitimitate atribuită de cîștigarea confirmată și validată de CCR a primului tur de scrutin al alegerilor prezidențiale.

“Ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi!”

                                                                      (Simion Bărnuțiu, fruntaș pașoptist)

A turbat șobolănimea! Isteria propagandistică din aceste zile a forțelor pro-ciulama și anti-suverane a căpătat accente de disperare vecină cu nebunia. Retorica pe care o promovează este pur și simplu delirantă și de-a dreptul stupefiantă. Mass-media antinațională, cu ONG-urile și instituțiile publice care o susțin și o stipendiază gros cu logistică din import și din banii poporului, într-un efort concertat nemaiîntîlnit în istoria presei românești, luptă din răsputeri pentru cauza înspăimîntării și îndobitocirii alegătorilor, deversînd în spațiul public vidanje întregi de mizerii, minciuni ordinare despre ce urmează pentru viitorul țării și ticăloșii cumplite la adresa patrioților români, pe care îi denigrează în fel și chip, inclusiv prin folosirea unui termen ce se vrea peiorativ și disprețuitor,  numindu-i ”suveraniști”, termen artificial, creat ca atîtea alte cuvinte și expresii aiuritoare contrafăcute, în cancelaria imperială a UE. Cu limbaj disimulant, deturnant și epurant politic, toxic subliminal, persuasiv-manipulant și alienant, proliferat în rîndurile opiniei publice inclusiv de către cadre didactice universitare (a se vedea cazul rectorului ULBS sau al celui de la UBB), nu e de mirare că mulți dintre studenții de astăzi, abuzați doctrinar de militantismul partinic al unor astfel ”educatori”, gîndesc cum gîndesc și devin purtători de influență și presiune socială, lăsându-se năimiți de vectori politici nocivi în activități și acțiuni de contestare, intimidare și excludere a unor opțiuni electorale. 

În tot acest context social-politic, s-a făcut apel subtil inclusiv la elite, în scop de supralicitare a rolului și misiunii lor în raport cu stringența existențială pe care și-o revendică actualul regim din România, atribuindu-li-se fără discernămînt științific meritul... înfăptuirii Marii Uniri, concepție care schimonosește sensul și adevărul istoric pe care îl semnifică Actul de la 1 Decembrie 1918. Spre exemplu, și rectorul ULBS și dl. președinte Klaus Iohannis (profesor și domnia sa, se știe), în discursul său rostit cu prilejul Zilei Naționale, au vorbit despre elite, dar despre elite a papagalicit ceva și d-na Elena Lasconi, cum altfel?, la exit-poll-ul de după primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale. Se leagă lucrurile ca maioneza, nu-i așa?

Să ne înțelegem, nu neglijăm și nu minimalizăm rolul personalităților și categoriilor intelectuale de referință în societate și în istoria acesteia, dar amintesc elitoizilor elitofili că Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a fost rezultatul direct al martiriului neamului românesc depus în sute și sute de ani pe altarul idealurilor și aspirațiilor de unitate națională și reîntregire statală lăsate nouă moștenire de Mihai Viteazul, ”Domn al Țării Românești, al Ardealului și al toată Țara Moldovei”, că actul Marii Uniri de la 1918 s-a înfăptuit, în primul rând, prin sacrificiul suprem al ostașilor Armatei Române pe câmpurile de luptă ale abia încheiatului război mondial, într-o conjunctură internă și internațională desigur favorabilă și fructificabilă, desăvârșită din voința nu a unor grupuscule elitiste oculte și conspirative, ci din dreptul milenar existențial, imprescriptibil, asupra pămîntului strămoșesc, din voința și faptele tuturor locuitorilor săi pereni, așadar, ca operă a întregii națiuni române, realitate care dă legitimitate deplină și irevocabilă marelui act istoric.

De altfel, pe baza analizelor și argumentelor obiective elaborate de-a lungul timpului, istoricii în cvasi-totalitatea lor au demonstrat și au convenit că ”Unirea, națiunea a făcut-o”, constatare menită să consacre adevărul istoric în deplinătatea lui. Totodată, ei au reiterat și au valorizat la un nivel superior, în raport cu momentul istoric de împlinire supremă a istoriei noastre naționale de la 1 Decembrie 1918, în aceleași cuvinte, spusele unui mare patriot și om politic liberal, Mihail Kogălniceanu, rostite despre Unirea Principatelor Române de la 1859, în vremea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, făuritorul României moderne: ”Unirea, Națiunea a făcut-o!”.

Înțelegerea și toleranța față de diversitatea de opinii, față de dreptul fiecăruia la exprimare liberă, sunt pe deplin necesare și incontestabile. Însă, mai ales atunci cînd concepții și ideologii propagandistice de o astfel de factură vin dinspre cadrele didactice, oameni cu putere de influență și modelare a conștiințelor și caracterelor în formare, așa cum este tineretul studios, și interferează cu opinia publică în perioade de opțiune politică democratică, adică liberă de orice agresiune sau ingerință exterioară asupra intimității conștiinței individuale sau colective și sunt îndreptate direct și vădit împotriva unor subiecți ai ofertei electorale, ele nu pot fi înțelese decât ca fapte de manipulare grosolană inadmisibilă a mentalului și votului alegătorilor pentru un scop care nu este al acestora. În speță, pentru un cadru didactic sau, dacă doriți, pentru un șef de stat, această postură este una abuzivă, nedemnă și inacceptabilă, care impune replica pe măsură din partea societății civile și, în aceeași măsură, atenția și cercetarea autorităților competente.

În condiția democrației și a valorilor naturale

Democrația înseamnă puterea poporului, adică, a majorității, NU a minorității! Între minorități și majoritate raportul relațional presupune respect reciproc, nediscriminatoriu, pe principiul fundamental al democrației: votul majoritar este hotărîtor! Pentru că reprezintă actul de voință al poporului. Prin urmare, a fi democrat înseamnă a respecta vrerea poporului și a i te conforma prin liberă consimțire, și nu a protesta în stradă împotriva acesteia – dincolo dacă o faci din ignoranță sau convingere prostească, ori ca simbriaș, mercenar sau agent politic ori grup de presiune și intimidare al nu știu căror interese. Atunci și numai atunci ești cu adevărat liber! Căci prima condiție a libertății sociale și individuale este responsabilitatea. 

Nu ne putem continua istoria în condiția de popor servil, de republică vasală sau pașalâc statal! Noi nu ne putem accepta în condiția de europeni cu sex incert, de ecopați ai dopurilor ombilicate la sticla mamă, dar indiferenți față de proliferarea și agresiunea viciilor contra-naturii și ideologiilor ultra-poluante de terciuire și globalizare a națiunilor! De independența și existența suverană, de-sine-stătătoare, a Statului Român, de apărarea valorilor și aspirațiilor noastre sociale și familiale naturale, de credință și normalitate umană, de supremație a firescului social, a științei de carte și civilizației, de alegere și promovare a competenței în toate cele ce sîntem ca indivizi și popor, așadar, de toate acestea depinde afirmarea noastră demnă alături de națiunile europene, de comunitatea internațională, de toate acestea depind libertatea și însăși existența progresistă și identitară a fiecărui cetățean al României, acum și în viitor. 

Opțiunea firească, rațională, pe care o putem avea în intimitatea propriei noastre conștiințe și, deopotrivă, la urnele de vot, se impune de la sine:

PATRIA, ca familie și națiune, înainte de toate! Întotdeauna alături de PATRIE și apărătorii ei, în contra oricăror alternative, figuri și imagologii politice ispititoare, corupătoare și pierzătoare de țară și omenie!

Luminile unui eveniment istoric cu adevărat revoluţionar

     Istoriografia deceniilor postbelice românești a consacrat Actul de la 23 August 1944 ca fiind „începutul revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”, moment crucial în destinele României contemporane.

     Dezvoltarea evenimentelor declanşate în acea zi, cît şi evoluţiile politice din primii ani care le-au urmat, au evidenţiat faptul că operațiunea de la 23 August 1944 a fost posibilă pentru că împrejurările politico-militare interne şi, mai ales, cele internaţionale i-au creat condițiile punerii în aplicare şi i-au grăbit declanşarea, nelăsînd României acelui moment istoric posibilitatea unei decizii alternative. Actul în sine a creat numeroase inconveniente şi a impus luarea unor decizii politice şi militare febrile și dureroase, ce au supus unor riscuri majore securitatea ţării, aşa cum a fost acţiunea – echivalentă unei lovituri de stat – de arestare şi, ulterior, de predare temporară către o putere străină a Conducătorului Statului Român, Mareşalul Ion Antonescu, comandantul suprem al armatei.

     Însă, mult mai important, sub presiunea teribilă a imperativelor politice şi militare imediate ale frontului, a cerinţelor sociale cauzate de situația economică gravă a țării secătuită de alianța cu Germania hitleristă în războiul antisovietic şi, cu deosebire, prin urmarea transformărilor fundamentale şi a realizărilor sistemice și structurale multiple pe care le-a determinat în dezvoltarea, progresul și modernizarea fără precedent a României de-a lungul deceniilor care i-au urmat, Actul de la 23 August 1944 se impune a fi înţeles şi recunoscut ca acțiune conştientă, firească și legitimă a naţiunii, expresia unor înalte şi îndelungi aspiraţii naţionale, sociale şi politice. Aspirații asumate şi reprezentate politic şi organizatoric la cel mai înalt nivel încă de la începutul războiului de partidul clasei muncitoare, al categoriilor profesionale productive, al intelectualităţii progresiste și patriotice, în acțiune tactică concertată cu organizațiile cetățenești democratice, cu sindicatele asociate și structurile militare esențiale ale statului.

     Transformările politice și sociale inerente pe care le-a înlesnit, transformări purtînd un puternic caracter progresist şi care au condus, în mai puţin de patru ani, la instaurarea Republicii – expresia de cea mai înaltă fidelitate a libertății cetățenești și democrației  –, la repatrierea prin naţionalizare a principalelor mijloace şi resurse de dezvoltare de care dispunea ţara în acea epocă şi, practic, la începerea procesului de construcţie socialistă a Patriei, confirmă faptul că, într-adevăr, meritul principal în gîndirea, organizarea şi conducerea proiectului revoluţionar de la 23 August 1944 l-a avut Partidul Comunist Român. Aceasta, în ciuda faptului că partidul se afla de două decenii sub regimul sever al unei interdicții existențiale dramatice și, în mod cît se poate de explicabil, avea în acel moment un număr restrîns de membri vădiți, raportat la scara socială.

     Mai important decît numărul acestora, însă, mi se pare a fi de subliniat calitatea lor politică şi revoluţionară, faptul că acei oameni erau pe deplin activi şi organizaţi şi, mai ales, că aveau legături adînci, influenţă şi prestigiu la toate nivelele de structură ale societăţii, inclusiv în armată şi în rîndurile camarilei regale. Cu atît mai remarcabilă apare, în aceste condiţii, capacitatea partidului de a fi avut pregătită o strategie de acţiune politico-militară realmente viabilă şi, mai ales, forţa de a o pune în practică, de a realiza unitatea organizatorică a muncitorimii – fundamentul pe care s-a sprijinit unitatea tuturor organizaţiilor patriotice şi revoluţionare din ţară –, solidaritatea naţională în jurul ideii de eliberare socială şi naţională, de sprijinire a trecerii României în tabăra Aliaților, a coaliției antifasciste, precum şi de a surprinde momentul optim, inevitabil, pentru declanşarea întregii acţiunii revoluţionare.

     Prin Actul istoric de la 23 August 1944, România a dat o lovitură letală întregului flanc sudic al frontului hitlerist din Europa de Est. Conform aprecierii istoricului militar britanic Basil Liddell-Hart, această lovitură a provocat armatelor germane „cel mai larg flanc deschis cunoscut vreodată în istoria războiului modern”. În intervalul 23-30 august 1944, armata română, cu sprijinul formaţiunilor cetățenești de luptă (gărzile patriotice), a reuşit să neutralizeze complet inamicul hitlerist în teritoriul aflat în acel moment sub autoritatea statului român, din Moldova şi Dobrogea pînă la Porţile-de-Fier şi în Banat, provocîndu-i pierderi umane şi materiale irecuperabile. Prin jertfa de sînge a 8.500 de ostaşi români, a fost eliberat în nici 8 zile un teritoriu de circa 150.000 kmp., cît teritoriile Belgiei, Olandei, Elveţiei şi Danemarcei la un loc! 

     Operaţiunile militare de front au continuat, alături de ostaşii armatei sovietice, cu luptele eroice pentru eliberarea pămîntului sfînt al Transilvaniei, răpit în august 1940 de Ungaria lui Horty, prin odiosul Diktat fascist de la Viena, impus de Hitler şi Mussolini. La 25 Octombrie 1944, dincolo de Carei, ultima brazdă de pămînt românesc a fost eliberată, iar drumul armatei române spre marile bătălii pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, pînă la înfrîngerea definitivă a Germaniei hitleriste, era deschis. 170.000 de ostaşi ai armatei române au făcut sacrificiul suprem pe cîmpurile de bătaie pentru lichidarea fascismului, dintre care peste 42.000 şi-au pierdut viaţa pentru eliberarea Ungariei. Istoricii lumii apreciază că prin actul insurecţional de la 23 August 1944, România a contribuit la scurtarea celui de-Al Doilea Război Mondial cu circa 200 de zile, ceea ce înseamnă că trecerea ţării noastre de partea Aliaţilor a reprezentat un eveniment de impact major în lupta Naţiunilor Unite pentru eliberarea Europei şi înfrîngerea fascismului.

     Pe plan intern, acest eveniment a deschis perspectivele unui efort socialist de anvergură naţională, ce avea să se desfăşoare pe durata a 45 de ani, pentru înlăturarea cu succes a înapoierii economice şi inechităților sociale grave generate de regimul dinastic, regalist, și societatea capitalistă. Astăzi, la 80 de ani de la Actul istoric din 23 August 1944, din cauze bineştiute, pe care le suportăm de trei decenii și jumătate, întregul efort naţional depus în deceniile socialiste pentru dezvoltarea Patriei, pentru progresul şi suveranitatea poporului, pare a fi fost un efort zadarnic. Cu toate acestea, el rămîne pilduitor pentru sentimentele și aspirațiile de dreptate socială şi libertate naţională care animă noile generaţii, pentru mobilizarea civică a resurselor lor cetățenești renovatoare.