Doctrina militară şi cine pe cine acuză de „regim antinaţional”?

Doctrina militară a unei ţări reprezintă o chestiune de suveranitate naţională. Conceptual, ea răspunde şi corespunde, într-o perioadă sau alta, intereselor supreme, existenţiale, ale statului, în raport logic şi echilibrat cu împrejurările politico-militare imediate şi de perspectivă, interne şi externe, dar şi în raport de continuitate cu specificitatea naţională în domeniu.



Doctrina militară a României anticomuniste

În primele patru, cinci decenii postbelice, politica militară a României a suferit dese şi importante adaptări obiective, determinînd mutaţii doctrinare cu totul remarcabile, potrivit aspiraţiilor şi intereselor naţionale majore ale societăţii româneşti. Astfel, putem vorbi de o doctrină militară specifică primului deceniu postbelic, care a creat condiţiile fundamentării şi concretizării, în anul 1958, a demersurilor pentru retragerea trupelor sovietice staţionate pe teritoriul naţional, apoi de o nouă orientare doctrinară, întemeiată pe principiile politice generale afirmate prin aşa-numita „Declaraţie de independenţă din aprilie 1964”, care a permis atît momentul de strălucire politică din anul 1968 a Statului Român, cît şi poziţiile politico-militare pe care ţara noastră s-a situat în următoarele două decenii. Constanta acestui proces de adaptare evolutivă a doctrinei militare româneşti de-a lungul întregii perioade postbelice la care mă refer a fost caracterul ei strict defensiv, factor determinant al siguranţei naţionale a unui stat ca România. Altfel spus, în toţi acei ani, a fost vorba despre opţiunea raţională, echilibrată, pentru o constantă şi susţinută politică defensiv-preventivă a ţării şi de exercitare, fermă şi explicită, a suveranităţii ei naţionale.

Lucru firesc, întrucît, ca reflex natural al existenţei umane, individuale şi colective, siguranţa naţională este un non-sens conceptual şi praxiologic cînd statului – instrumentul capital şi indispensabil de exercitare a dreptului existenţial, imprescriptibil, al naţiunii – îi lipsesc atributele de independenţă, suveranitate şi integritate teritorială. Desigur, „reflexul natural” al unei asemenea doctrine implică responsabilizarea individuală şi colectivă în toate straturile societăţii, responsabilizare sintetizată în conceptul ancestral, dar niciodată perimat sau ignorabil, de „luptă a întregului popor”. Existenţa şi libertatea de sine a poporului nu sînt negociabile, iar apărarea lor este, deopotrivă, obligaţie cetăţenească şi expresie a spiritului patriotic şi onoarei, toate fiind elementele de rezistenţă ale oricărei doctrine militare naţionale.

După anul 1989, cum era şi firesc, doctrina militară a României se cerea a fi regîndită, în raport cu modificările şi reconfigurările politice interne şi internaţionale. Din păcate, în lipsa unor politici coerente şi principiale – tribut ce avea să fie şi continuă să fie plătit diletantismului, cosmopolitismului şi lipsei caracterelor de care se face vinovată clasa conducătoare, dar şi trompetiştii şi aplaudacii săi – în România nu a mai putut fi vorba de elaborarea unei doctrine de securitate autentică. Mai mult decît atît, în condiţiile învecinării noastre cu state şi zone geografice devenite, rînd pe rînd, scene sau focare de conflict militar, riscurile la adresa siguranţei naţionale, mai ales în primii ani ai perioadei, au adus Statul Român în pragul colapsului, ameninţările la adresa păcii, independenţei şi integrităţii sale devenind, adesea, iminente. Ulterior, compromisurile politico-militare şi, mai ales, cele economico-sociale au devenit inevitabile şi de-a dreptul umilitoare, cu efecte incalculabile asupra potenţialului economic şi, implicit, asupra celui de apărare ale ţării.

Practic, respectivele compromisuri au adus astăzi Statul Român în dependenţă totală faţă de factori economici şi de securitate externi. Astfel, i-au fost ştirbite grav şi inacceptabil atributele de independenţă politică şi suveranitate naţională consfinţite prin Constituţie, ceea ce i-a provocat chiar o pierdere vizibilă şi îngrijorătoare de autoritate în anumite zone ale teritoriului naţional, cu deosebire în Transilvania. Dacă înregimentarea României în NATO a rămas, şi după săvîrşirea ei, o contestabilă şi, oricum, relativă opţiune de siguranţă naţională, instalarea unor baze militare străine, în speţă americane, pe teritoriul naţional este o decizie de neînţeles din perspectiva intereselor fundamentale ale statului şi poporului român. Bazele militare străine violează principiul suveranităţii naţionale a statelor şi nu asigură acestora un grad sporit de siguranţă, aşa cum pretind teoreticienii neo-doctrinei „suveranităţii limitate”. Dimpotrivă, bazele militare străine, reprezintă un risc major la adresa siguranţei naţionale!

Dincolo de faptul că analizele şi previziunile obiective de securitate nu identifică o ameninţare militară directă, imediată şi proximă la adresa siguranţei naţionale a României, care să justifice în vreun fel prezenţa unor baze şi, implicit, a unor trupe străine pe teritoriul său, logica elementară conduce la conştientizarea faptului că respectivele baze militare devin, prin forţa împrejurărilor, ţinte ale unor terţe sisteme de apărare şi securitate, prezenţa lor în România neputînd fi altfel interpretată decît ca o potenţială ameninţare, prin urmare ele neputînd fi nici ignorate, nici nesocotite. Asta, în condiţiile în care România se învecinează cu două super-puteri nucleare! Şi, atunci, despre ce siguranţă naţională „cum n-am mai avut în toată istoria”(!) mai pot vorbi decidenţii români? Nu cumva este vorba, dimpotrivă de fapt, despre o gravă iresponsabilitate faţă de securitatea şi integritatea Statului Român?

Pe de altă parte, este absolut surprinzător şi regretabil că preşedintele României s-a angajat, evident în numele Statului Român, să promoveze, după modelul american, o doctrină militară preventiv-ofensivă(!), inclusiv prin acceptarea pe teritoriul naţional a aşa-numitului scut antirachetă american, iar soldaţii români continuă să fie menţinuţi drept carne de tun la mii de kilometri depărtare de propriile fruntarii, ca legiuni mercenare în coloniile imperiului. Altfel, ne rămîne să constatăm că, spre exemplu, demersurile pe lîngă Federaţia Rusă pentru retragerea mult contestatei Armate a XIV-a din Transnistria au fost abandonate demult şi că, în condiţiile date, cu atît mai puţin ele ar mai putea găsi vreo înţelegere dinspre partea rusă. În timp, vom fi foarte fericiţi dacă Rusia, de ce nu şi Ucraina nu vor „plusa”, pe bună dreptate.

Deocamdată, autorităţile române sînt datoare să răspundă explicativ, nu să tacă impasibile!, acuzaţiilor tot mai numeroase şi mai insistente care vin din partea opiniei publice internaţionale, conform cărora baze militare din România, aparţinînd regimului de la Washington, unele secrete(?!), ascund sau au ascuns lagăre de detenţie şi tortură pentru prizonierii islamişti ai Statelor Unite, capturaţi în pretinsul război împotriva terorismului. Acuzaţii foarte grave, dovadă intempestivă, aş zice, a riscurilor sau consecinţelor pe care le implică, iată, prezenţa bazelor militare străine pe teritoriul tău. Şi, de-ar fi numai atît, dar cine ştie ce ne rezervă viitorul? Desigur, cei care aduc aceste acuzaţii trebuie să expună probele doveditoare, dar ar fi foarte grav pentru foştii sau actualii guvernanţi români ca, dacă probele există, ei să le fi muşamalizat şi, la un moment dat, ele să fie date în vileag de autorităţi din străinătate. În acel moment chiar le va fi prea tîrziu să-şi constate inutilitatea scutului antirachetă...

P.S. – Apropo. În 1958, comuniştii români au scos din ţară armatele străine (comuniste!) şi au împuternicit Armata Română la ea acasă. După 1989, capitaliştii (români...?) au scos din ţară Armata Română şi au adus armate străine, împuternicindu-le aici. Repet, dar, întrebarea din titlu: cine pe cine acuză de „regim antinaţional”?

Membri ai N.A.T.O. !