Unu' mai socialist...

Precum se ştie, după 1989 ideea reconstituirii sau reînfiinţării partidului comunist s-a reafirmat din cînd în cînd. Mai de fiecare dată, însă, iniţiativele au venit la modul aventurist şi inconsistent, ori, au fost materializate de-a dreptul diletant, motiv pentru care, evident, ele au sfîrşit într-un ridicol total. Probabil că democraţia originală postdecembristă a purtat şi cultivat, încă de la începuturile ei, interesul compromiterii şi înecării definitive în penibil a ideii comuniste în România.

Lucru pe deplin posibil, căci, după răsturnarea socială destui se doreau şi se închipuiau pe sine urmaşul lui Ceauşescu! Al posturii lui prerogative. Cum să nu? Mi se pare că şi astăzi unii, chiar de la nivelurile cele mai înalte ale politicii, se visează astfel. Săracii de ei! Nu-i vorbă, sînt atîţia alţii în lumea asta mare care se cred chiar Napoleon în persoană...

Totuşi, faptul că „partidul” nu a murit în conştiinţa şi chiar în aspiraţiile unor categorii de oameni şi că – diversionistă sau nesănătoasă, ori numai naivă – ideea refacerii sale s-a păstrat şi s-a perpetuat în timp este un aspect pozitiv fără doar şi poate, deopotrivă interesant, legitim şi democratic. Explicaţiile faptului sînt, desigur, multe, dar cea mai evidentă dintre acestea, pe lîngă aceea a „nostalgiei” induse de regimul politic distructiv, pauperizant şi alienant de după 1989, mi se pare a fi aceea că reprezentarea specifică a categoriilor sociale profunde, asumată prin tradiţie de sindicatele muncitoreşti şi partidele de stînga, este, în cazul României de azi, cel mult mimată.

Nici nu poate fi altfel, cîtă vreme marile centrale sindicale sînt, de fapt, falangele intereselor mafiei patronale interne şi ale celei transnaţionale, iar partidele care – atîtea cîte au fost şi atîtea cîte or mai fi – îşi asumă prin definiţie statutară şi doctrinară reprezentarea politică a categoriilor sociale de care vorbim, doar se revendică a fi continuatoare ale mişcării muncitoreşti şi socialiste, ba chiar şi comuniste. Realitatea dovedeşte că după anul 1989 aceste categorii au rămas, de fapt, fără reprezentarea politică identitară, firească şi necesară.

Cu excepţia fostului Partid Socialist al Muncii care, pe cînd era crezut, se afla în rîndul formaţiunilor parlamentare, celelalte partide care şi-au revendicat filiaţia socialistă n-au reprezentat nimic altceva decît iluzii risipite şi speranţe deşarte. Ani pierduţi în promiscuitate politică, aspiraţii derizorii şi lupte de interese meschine, de clică ori personale. Este vorba, fireşte, de interesele unor indivizi insignifianţi şi dubioşi, cameleoni, diletanţi sau impostori politici, care s-au visat şi s-au autointitulat cu emfază preşedinţi, secretari generali, prim-secretari sau secretari judeţeni, cei mai mulţi dintre ei lipsiţi de studii medii măcar, dar prosperi afacerişti, inclusiv de pe urma imposturii, uzurpării şi parvenirii politice.

Chestiunea în sine revendică, evident, analize şi dezbateri mai ample. De aceea, adaug numai că identificarea cauzelor principale ale acestei situaţii impune căutarea lor încă în anii de început ai activităţii PSM, cel mai important partid al stîngii socialiste creat după 1989. În perioada aceea, ezitarea, ambiguitatea şi compromisul asumării politice de sine, a propriei identităţi şi origini doctrinare şi, ulterior, deviaţionismul oportunist – sinonime cu dezertarea revoluţionară – manifestate de anumite cadre de conducere şi chiar structuri ale partidului s-au impus treptat ca linie de conduită şi orientare politică a sa, linie politică ce a provocat grave dezacorduri de opinie şi reconsiderări de atitudine, cauzînd dezamăgiri profunde şi renunţări în rîndurile membrilor şi simpatizanţilor partidului.

Toate acestea au constituit un teren fertil pentru ideile şi tendinţele secesioniste în partid, s-au transformat în circumstanţe politice maligne speculate prompt de impostori şi diletanţi, fapt ce a provocat atît ciuntirea partidului şi, pe cale de consecinţă, slăbirea, retrogradarea şi, finalmente, dispariţia sa prin absorbţia de centru-stînga. Aşa a devenit inevitabilă fărîmiţarea structurală şi doctrinară a mişcării muncitoreşti şi socialiste, aşa s-au creat premisele topirii ei succesive în simulacrul de stînga concentraţional al social-democraţiei şi uzurpării integrale a reprezentării şi atribuţiunilor semisferei politice de stînga de către PSD.

În lipsa erorilor strategice comise, PSM-ul ar fi fost singura forţă autentic de stînga, receptată ca atare, care se putea baza pe adeziunea politică crescîndă, masivă şi consecventă a membrilor fostului PCR şi care, prin urmare, ca formaţiune socialistă avea şi capacitatea şi îndreptăţirea şi logica interesului electoral de a-şi asuma – în condiţiunile noilor împrejurări istorice – preluarea, afirmarea şi continuarea identităţii politice a fostului partid comunist. Aş spune că avea chiar datoria să o facă. Măcar exemplul partidelor similare din celelalte state foste socialiste îi stăteau la îndemînă.

Din păcate, PSM-ul s-a vrut a fi sau i s-a impus a fi, încet, dar sigur, un mecanism de atragere, neutralizare şi paralizare a spiritului şi loialităţii revoluţionare anticapitaliste, un tărîm al pierzaniei politice pentru idee şi nativii ei, un malaxor al speranţelor şi aspiraţiilor socialiste, al propriei sale existenţe, iar consecinţele politice şi economice în primul rînd se răsfrîng, de ani buni, asupra cîtorva milioane de adepţi ai mişcării şi, deopotrivă, asupra destinelor sociale ale majorităţii cetăţenilor. Cine ştie pentru cît timp, încă…

Iată de ce, spuneam, categoriile sociale profunde au rămas după 1989 fără o reprezentare autentică de stînga. Şi, cum treptat ţinea de puterea evidenţei că, de fapt, nici însăşi instituţia stîngii politice nu exista prin partea locului, decît cel mult ca nechezol politic, mirajul unor idei şi iniţiative individuale întemeietoare, entuziasmante şi revoluţionare au putut înfierbînta minţile oricui, inclusiv ale aventurierilor şi ignoranţilor vieţii.

Aşa a fost posibil ca o iniţiativă implicînd înaltă răspundere, înţelepciune şi competenţă politică, precum este reînfiinţarea unei instituţii politice de calibrul PCR, pe care o consider, repet, o idee interesantă, legitimă şi democratică, să fie descoperită şi redescoperită uneori, de-a lungul acestor ani, de către te miri cine. Parcă înadins ca nu cumva ea să fie redescoperită de cine trebuie!

Să-i trădaţi bine!

„În pofida mutaţiilor intervenite în raportul de forţe pe plan mondial, a marilor transformări revoluţionare, sociale şi naţionale din lumea postbelică, acest sistem de relaţii şi mecanisme monetar-financiare internaţionale a rămas, în esenţă, acelaşi. Aceste mecanisme permit un masiv proces de transferare a dificultăţilor economice, a fenomenelor de criză şi instabilitate din ţările occidentale dezvoltate spre ţările în curs de dezvoltare.

Pe termen lung,  marile puteri financiare vor face în continuare front comun pentru a păstra mecanismele monetare şi financiare internaţionale care le favorizează şi pentru a împinge dificultăţile economice spre alte ţări”.

Mugur Isărescu, Almanahul „Scînteia”, 1989.

În România ultimilor 21 ani, cea mai profitabilă afacere politică s-a dovedit a fi trădarea. De la trădarea doctrinelor, a propriilor convingeri şi idealuri, pînă la trădarea aliaţilor, a colegilor de partid şi a electoratului. De aici şi pînă la trădarea poporului şi a Patriei mai sînt doar cîţiva paşi, care la nevoie sînt făcuţi peste noapte, cu dezinvoltură şi fără scrupule. Trădarea este astăzi o virtute.

A trăda nu mai înseamnă a fi trădător, ci înseamnă a avea simţ politic şi un IQ ridicat, înseamnă a fi dotat cu o „admirabilă” capacitate de adaptare oportunistă la împrejurări şi interese. Dimpotrivă, ai convingeri ferme, ai principii şi caracter, eşti om al muncii, al sacrificiului altruist, pui chezăşie viaţa ta pentru idealuri patriotice şi umanitare şi eşti consecvent propriei condiţii morale? Atunci nu eşti decît un fazan al istoriei sau chiar un bou al ei. Căci, nu-i aşa?, doar boul e consecvent!

Demonstraţia, scurtă cît o zi revolutivă de decembrie, îţi este făcută de către „oamenii politici” an de an şi zi de zi, atîta, doar, că tu eşti un idealist incorigibil, din care cauză rămîi, cum am zis, un fazan al istoriei sau chiar un bou al ei. An după an şi zi după zi investeşti şi reinvesteşti în ei speranţe şi încredere. De cîte ori te cheamă la urne, te conformezi consecvent civismului tău inocent, dîndu-le satisfacţia farsei împlinite şi le dai prosteşte şi votul tău. În schimb, ei îşi rîd complice în spatele tău de naivitatea-ţi domestică. Mai nou, îţi rîd şi-n nas, pentru că le merge.

Ei ştiu că, la tine, rînjeala lor cinică trece drept zîmbet al pîinii lui Dumnezeu. Dar, pentru numele Lui, cînd ai să-ţi revii în fire? De ce îi mai crezi, încă? Nu vezi că îşi bat joc de tine? Nu vezi că ai ajuns de rîsul lumii? Unde îţi sînt uzinele, unde sînt holdele tale mănoase? De cîţi ani nu ţi-ai mai cumpărat o haină nouă? Nu te umileşte foamea copiilor tăi? Nu te doare disperarea părinţilor alungaţi din spitale? Ai ajuns din stăpîn al ţării un tolerat în propria ta casă? De ce înduri atîta batjocură?

Nu te-ai săturat de discursurile lor făţarnice şi alienante, de ipocrizia lor, de demagogia lor roz-bombon cu iz de trandafiri şi fructe albastre, portocalii şi... mălăieţe? Nu te dezgustă moravurile lor ticăloase, în curcubee şi fără bee? Dacă de-atîta găoşenie politică şi mizerie umană ai ajuns pe culmile disperării, dacă te-ai săturat de-atîta politichie soră cu moartea şi-atîta politicianism frate cu Iadul, aşadar, dacă te-au exasperat trădătorii – mama lor de bandiţi! – atunci ai o rezolvare sigură: trădează-i şi tu pe ei!

Trădează-le regimul! Zi de zi şi an de an. Fă-te că îi crezi, mimează disciplina civică şi fă ca tine. Şi, mai ales, trădează-i la urne! Unica ta speranţă e România, Patria, mare cît dragostea ta pentru ea! Aceasta e cea mai profitabilă investiţie politică pe care o poţi face, chiar din clipa asta. Căci, de la trădători şi stăpînii lor din lumea largă, de la împilatorii tăi, nu vei avea decît de pătimit şi, niciodată, nimic de nădăjduit.

 

Vetre de cultură şi civilizaţie românească

Biserica Mînăstirii Dragomirna sau „neverosimila splendoare”, cum o numea Petru Comarnescu, ctitorie din anii 1608-1609 a lui Anastasie Crimca, mitropolit al Moldovei. Înălţimea de 42 de metri – este cea mai înaltă dintre bisericile Moldovei – şi îngustimea ei incredibilă, de numai 9,6 metri, îi conferă o semeţie impresionantă şi o frumuseţe copleşitoare.

Privind-o, marele nostru istoric, Nicolae Iorga, mărturisea: „Vederea ei este o uimire de bucurie”.

O hartă a României care şi-ar propune să înregistreze exhaustiv locurile în care s-a plămădit, la flacăra puternică a credinţei, sufletul şi identitatea acestui popor peste care au trecut valurile istoriei fără să-l clintească, o hartă care ar ambiţiona să înregistreze toate bisericile şi mînăstiririle ctitorite de cei care, aşa cum spune legenda, într-o mînă ţineau crucea iar în cealaltă spada, ar trebui să aibă dimensiuni impunătoare.

Biserica Mînăstirii Putna,
adăpostind mormîntul voievodului Ştefan cel Mare

Mii de astfel de monumente de artă şi cultură bisericească, mărturii ale unei vieţi duhovniceşti milenare şi, în egală măsură, ale unei intense şi consecvente preocupări culturale se află ridicate peste tot, acolo unde s-au constituit colectivităţi umane. Imediat ce şi-au ridicat locuinţele, mai modeste sau mai impunătoare, oamenii au construit în vecinătate şi un locaş de închinăciune. La început de lemn, apoi din piatră şi cărămidă. L-au înfrumuseţat arhitectural, l-au pictat – întîi doar în interior, ulterior şi în exterior –, l-au sfinţit şi l-au împodobit cu obiecte de cult de valoare inestimabilă (obiecte de aur şi pietre preţioase, cusături şi ţesături, manuscrise).

Biserica Mînăstirii Dealu,
adăpostind capul voievodului Mihai Viteazul  

Unele din aceste valori s-au păstrat aproape intacte; altele necesită, în continuare, mîna specialistului restaurator. Dar toate, în ansamblul lor, vorbesc trăitorilor de astăzi, celor care mai găsesc răgazul să poposească în aceste oaze de linişte şi spiritualitate, despre existenţa demnă a înaintaşilor noştri, despre convieţuirea paşnică, într-un spaţiu geografic dat – al românilor autohtoni, cu alte naţionalităţi, de alte credinţe, aduse de valurile vremurilor, reuniţi cu toţii de acelaşi gînd benefic al înţelegerii şi păcii.

Biserica Sf. Gheorghe din Bucureşti,
adăpostind capul voievodului Constantin Brâncoveanu

Aici, în aceste vetre de veche credinţă, poţi auzi, dacă asculţi atent, nu cu urechea, ci cu sufletul, ecoul glasurilor strămoşeşti povestindu-le legenda. Căci, fiecare din aceste locaşuri are cîte o legendă, iar dincolo de ea, o istorie adevărată scoasă la iveală prin trudnice cercetări de arheologi, istorici, arhitecţi, specialişti din domeniul istoriei artei şi culturii naţionale. 



Catedrala Reîntregirii Neamului de la Alba Iulia


(Fragment de text din lucrarea „Monumente religioase”, de Radu Constantinescu şi Mircea Sfîrlea, Ed. Editis, 1994).

Dar, spuneţi adevărul, domnilor!

„Dacă ne-am referi la cîteva date comparative cu unele ţări dezvoltate, ar trebui, de asemenea, să arătăm că în toţi aceşti 30 de ani venitul naţional pe locuitor a crescut în România într-un ritm de 8,4 la sută anual, în timp ce în Statele Unite acest ritm a fost de 2,1 la sută, în Canada de 2,6 la sută, în Italia 3,8 la sută, în R. F. Germania de 4,4 la sută, în Franţa de 3,8 la sută. Aceste date demonstrează că decalajul care despărţea România de ţările dezvoltate s-a micşorat de 3-4 ori, deşi trebuie să spunem că mai avem încă mult de făcut pentru a lichida acest decalaj. (...)

Este de înţeles pentru oricine judecă în mod raţional că realizările acestea nu au putut înlătura pe deplin decalajele care ne despart de aceste ţări, dar trebuie să spun drept că, probabil, nici nu trebuie să ne propunem să ajungem unele din aceste ţări. Pentru că în multe ţări dezvoltate s-a realizat acest nivel în anumite condiţii istorice, pe seama exploatării şi asupririi a zeci de popoare. După cum este ştiut, însuşi poporul român, cîteva sute de ani, a plătit tribut diferitelor imperii, mai cu seamă Imperiului Otoman.

Mai bine de 70 de ani monopolurile imperialiste au luat din România zeci şi zeci de miliarde de dolari. După unele calcule, cu mult peste 100 de miliarde, aşa cum au luat de pe întreg cuprinsul globului (n.m. – astăzi, după 21 de ani de capitalism contemporan, în România numai datoria externă cumulată este de circa 100 de miliarde de euro, iar devalizarea economică, a avuţiei naţionale în general este, practic, incalculabilă, în orice caz, de ordinul a sute şi sute de miliarde de euro!). Tocmai pe baza asupririi altor popoare au realizat unele state o dezvoltare puternică şi nivelul pe care îl au astăzi. De ce să nu o spunem deschis, ele şi astăzi îşi menţin acest nivel, în parte, şi pe seama asupririi, sub diferite forme, a celor săraci, a ţărilor în curs de dezvoltare. De aceea am spus că nu ne vom propune niciodată să ajungem aceste ţări, pentru că noi luptăm pentru a lichida cu desăvîrşire capitalismul sub orice formă, exploatarea capitalistă şi imperialistă sub orice formă!

Unii comentatori de peste graniţă, mai cu seamă din Occident – unii probabil nu cunosc situaţia, dar alţii sînt rău intenţionaţi – compară România tocmai cu ţările care au jefuit la un moment dat poporul nostru şi zeci şi zeci de alte popoare, arătînd că nivelul lor de viaţă este mai ridicat. Este mai ridicat, dar spuneţi adevărul, domnilor, şi clasei muncitoare din ţările voastre, că imperialiştii şi capitaliştii voştri au jefuit şi jefuiesc şi acum zeci de popoare şi că este necesar ca şi clasa muncitoare din ţările respective să se ridice împotriva exploatării popoarelor, pentru egalitatea deplină, pentru lichidarea asupririi unui popor de către altul.

Avem sentimente de bună prietenie faţă de popoarele din ţările dezvoltate, dar nu putem să nu punem cu hotărîre problema realizării unor relaţii noi de egalitate şi mai cu seamă să cerem acelor domni care ponegresc în fel şi chip socialismul, inclusiv socialismul din România, de a spune adevărul, de a înceta să mai falsifice realitatea, să-şi mai inducă în eroare propriile popoare... Da, poporul nostru munceşte din greu, cu sudoare, dar nu pentru îmbogăţirea altora, ci pentru propria lui bunăstare... Fiecare bucată de pîine, fiecare pas înainte pe care l-a făcut, poporul nostru l-a făcut prin truda, prin munca sa! De aceea preţuim socialismul, pentru că numai el ne-a dus la această înaintare uriaşă într-o perioadă istorică scurtă!

Tot ceea ce am înfăptuit este rezultatul muncii creatoare a oamenilor muncii, fără deosebire de naţionaliate, a întregului nostru popor. Nimic nu am primit de-a gata şi gratuit, nimic nu ne-a picat din cer! Totul este rezultatul unei munci fără preget, eroice, a poporului nostru, care, stăpîn pe destinele sale, şi-a propus să lichideze în cel mai scurt timp istoric posibil înapoierea şi să-şi asigure o viaţă demnă, fericită, liberă, prin munca sa, şi nu pe spatele altora”.

(Din cuvîntarea rostită de preşedintele Nicolae Ceauşescu la Congresul al II-lea al consiliilor populare. Bucureşti, 12 septembrie 1980).

Patimile pensionarului capitalist

M-a sunat de sărbătorile de iarnă amicul meu, pensionarul, om şugubăţ şi cam poznaş de felul său, să-mi ureze un an nou fericit şi să mă întrebe una, alta. L-am întrebat şi eu cum îi mai merge afacerea de subzistenţă, dacă s-a schimbat ceva de cînd nu ne-am văzut, de-astea. Vestea bună e că nu s-a schimbat nimic, tinere(!), mi-a răspuns el. Sînt tot plin de datorii, ca balta de broaşte. Iau de la o bancă, să-mi plătesc ratele la alta. Dar, sînt eu patron? Sînt. Om de afaceri, vreau să zic. Capitalist, mă-nţelegi? Oau! Mîndru de mine, ă-hă...

Acu’, mă tot canonesc să redevin proletar şi nu pot. Auzi tu, vreau să-mi închid prăvălia, că ştii, lumea e săracă şi nici muştele nu îmi mai trec pragul pe criza asta, dar nu merge. Cum aşa, de ce? Că n-am bani. Şi, ştii cum devine chestia cu viaţa asta, amice, şi cum mă simt? Cum? Legat de mîini şi de picioare, atîrn în ştreag, dar nu ajung nici să-mi sprijin picioarele ca lumea pe scaun, ca să scap din sugrumare, nici să mi-l împing, dracului, de sub mine, şi să scap definitiv de toate problemele... Mă sprijin pe el doar cu vîrful degetelor şi mă învîrt, de-a surda-n sfoară, în jurul axei mele. Adică, 270 de grade dreapta, 270 stînga! Trăieşte, dacă poţi sau sinucide-te, dacă-ţi arde, fraiere! De cît timp supravieţuiesc agăţat aşa, nici eu nu mai ştiu.

Deunăzi, am primit o somaţie de la fisc. A paişpea. De data asta, cică, dacă nu plătesc dările, mă execută silit. Asta-i culmea! Eu deja în ştreang, iar ei mă ameninţă cu executarea! Ha-ha-ha, îmi vine să fac, dar, fireşte, nu pot deschide gura neam. Cum să plătesc, frăţioare, dacă n-am cu ce şi nici n-am cum? Ei nu văd că nu pot coborî din laţ? Am obosit să atîrn aşa, de ani de zile. Şi aşa mă enervează..! Nici să mă scarpin oleacă nu pot. Mi se pare că am şi traspirat un pic. Sper să nu răcesc şi să mă apuce strănutul taman acuma, cu funia de gît! Ar fi naşpa rău!

Adevărul e că m-aş revolta pe situaţie niţeluş şi le-aş zice ăstora din politică fo două, să mă pomenească. Ba, chiar, îmi vine şi să fug din ţară, că, cică, e dreptul meu democratic, cîştigat la revoluţie, dar, ce folos, dacă împrejurările mă ţin aici, aninat în funie şi nu îmi permit nici să ţip, nici să umblu? Sincer să fiu, chiar am încercat să zic ceva, măcar să fluier a pagubă, speram. Ţi-ai găsit... Mi-am ţuguiat buzele o idee şi nu mi-a ieşit decît un „fîs”, atît. Încă, mai an, s-a mai şi sesizat pe mine o duduie din Parlament, poate-ţi aminteşti, foarte vigilentă de felul ei: “Ciocu’ mic! Acuma noi sîntem la putere", a zis. A, da? Chiar nu observasem... Auzi la ea!

Mai rău e că m-au inclus şi în categoria celor cu pensii nesimţite, de peste 740 de lei bucata, bune de scurtat, cică. Totuşi, a mea e cam mică, bre. Zău e mică! Chiar aş zice că e cu mult bun simţ, că abia îmi ajunge cîteva zile, nici o săptămînă. Aşa că, de ce să mi-o taie? Da’ oare, chiar mi-o taie? Alo? Amice, m-auzi? Te-aud, ce să-ţi taie? Amicul ezită o secundă, apoi întrebă contrariat: cum adică, ce să-mi taie? Pensia, de bună seamă, mai încape întrebare? Tăcui spăşit şi încurcat, căci eu de unde să ştiu, păcatele mele? Ceee?! Oat???, izbucni în telefon amicul. Na-na-na, nu cumva..? Ce vrei să spui cu tăcerea asta?, mă cercetă el speriat de-a binelea. Aoleooo!! Te pomeneşti că nouă, ăstora cu pensii mici şi de bun simţ, au de gînd să ne taie.... Nuuu! Nu se poate! Nu accept! Asta doar peste cadavrul meu! Şi, pac!, îmi închise telefonul.

Au trecut luni de atunci. Azi, amicul m-a sunat să-mi ureze sărbători fericite de primăvară şi să mă anunţe că el s-a pus, slavă Domnului, la adăpost de orice risc al mutilării. S-a mutat definitiv la fiul său, în Finlanda!

Iertaţi-mă, Doamnă!

În staţia RATB, din Prelungirea Ferentari, ne aflăm cîteva persoane. În aşteptarea autobuzului, răsfoiesc ziarul. Vizavi, lîngă fostul restaurant „Vadul Nou” de la parterul blocului cu 10 etaje, o bodegă amenajată într-o baracă metalică este plină cu muşterii. Bucureşteni de prin partea locului. Dinăuntru, răzbate bezmetic văicăreala manelistă aferentă.

E seară şi e frig, iar aşteptarea autobuzului pare lungă. La doi paşi de mine, un nod de fată dă semne de nerăbdare, legănîndu-se de paltonul mamă-si. De peste drum, agresiunea fonică nu conteneşte. Deodată, pe uşa bodegii iese în stradă un cetăţean între două vîrste, turmentat de băutură şi-atîta democraţie, bălăbănindu-se pînă la marginea trotuarului. Se opreşte la bordură, se caută în pantaloni, găseşte, scoate şi, cu aerul celei mai fireşti libertăţi din lume, în văzul tuturor celor care ne aflăm dincoace, în staţia de autobuz, îşi deşartă conţinutul pe caldarîm, timp în care aşteaptă impasibil cu mîinile în buzunare! Scena este paralizantă.

După ce-şi termină prestaţia către natură, beţivul nu-şi mai returnează dedesubtul şi, aşa cum se găsea, traversează strada inevitabil spre noi! Acum situaţia devine, de-a dreptul, insuportabilă. Oamenii se feresc jenaţi, ruşinea este generală şi copleşitoare. Privirea mi se întretaie cu a femeii din apropiere care, vădit scandalizată, îşi apără fetiţa de imaginea obscenă. Nu-i pot susţine privirea. Simt că mi se înmoaie picioarele şi că roşesc până în vîrful urechilor. În secunda asta nu mai am nici un motiv, dar chiar nici unul, să mă mîndresc că sînt bărbat. Aş vrea să mă pot evapora şi să nu fiu aici.

Un domn mai în vîrstă îl avertizează cu severitate pe beţiv să se încheie la nădragi. Individul se blochează o secundă locului şchiopătîndu-şi genunchii, aruncă o privire incertă, la semi-înălţime, ca curca-n lemne, se linge pe buze dizgraţios, parcă încercînd să priceapă ce vrea domnul mai în vîrstă de la el, apoi bălmăjeşte o înjurătură neclară şi îşi reia drumul. Se îndepărtează încet, împleticindu-se pe lîngă zidurile caselor, lăsînd în urma sa murmure de ocară amestecată cu repulsie infinită. Spre disperarea mea, autobuzul încă întîrzie, iar de a mă evapora nici nu poate fi vorba... Iertaţi-mă, Doamnă!

La 50 de ani de la cucerirea Cosmosului...



12 aprilie 1961-12 aprilie 2011. 50 de ani de la primul zbor în Cosmos al unei fiinţe umane, pe orbită extraterestră. Numele temerarului pămîntean, rusul Iuri Gagarin, cosmonaut sovietic. Vîrsta, 27 de ani. Nava cosmică, Vostok-1. Durata zborului, o oră şi 50 de minute.

După istoricului său zbor, Iuri Gagarin a devenit una dintre cele mai cunoscute personalităţi ale lumii, popularitatea sa atingînd cote fără precedent. A fost declarat şi înnobilat cu titlul de Erou al Uniunii Sovietice şi a fost decorat cu numeroase ordine şi medalii ale ţării sale, precum şi premiat de guvernele şi instituţii ştiinţifice ale altor state ale lumii.

Momentul lansării navei Vostok-1,
la 12 aprilie 1961, cu Iuri Gagarin la bord



În mod nefericit şi consternant, pe 27 martie 1968, la doar 34 de ani, Iuri Gagarin îşi pierdea viaţa, ca o ironie a destinului, la manşa unui avion de vînătoare MIG-15, alături de copilotul său, Vladimir Sereghin, în urma unui accident cauzat, probabil, de o eroare de pilotaj. De altfel, dosarul tragicului său accident de avion a fost declasificat de autorităţile ruse abia... zilele trecute, cu prilejul apropiatei aniversări a primului zbor cosmic al omului.



Iuri Gagarin



Reamintesc, ca un fapt poate la fel de interesant, că prima fiinţă pămînteană care a călătorit în Cosmos nu a fost omul, ci... cîinele! Mai exact, o căţea. Se numea Laika şi a fost trimisă, experimental, pe orbită extraterestră de sovietici, în octombrie 1957. Din nefericire, ea nu a rezistat zborului cosmic. Acolo sus, mai aproape de Dumnezeu, Laika a făcut sacrificiul suprem pe altarul ştiinţei umane, devenind un heruvim patruped, protector, poate, al omului cosmonaut.



Laika, prima fiinţă pămînteană în spaţiul cosmic
(1957)

De atunci, de la primele zboruri pămîntene în spaţiul cosmic, de acum o jumătate de veac, omenirea a încercat şi a rezolvat multe dintre necunoscute sale într-ale cunoaşterii şi chiar vieţii extraterestre, trimiţîndu-şi navele de cercetare ştiinţifică în spaţiul interplanetar, păşind pe Lună, sau locuind el însuşi, luni şi ani, în Cosmos, pe o staţie orbitală construită cu priceperea şi mîinile sale. Este ciudat şi deprimant deopotrivă că, pe de altă parte, el, omul, şi-a rezolvat, în tot acest timp, atît de puţin din problemele şi necunoscutele vieţii, în primul rînd ale vieţii sociale şi posibilităţilor decente de trai, aici acasă, pe Pămînt. Aici, acasă, încă se moare, sau se moare din nou după multe decenii, de foame şi de neîngrijire sanitară...  

Lista lui Attila sau Cseke cel corect

În toată nebunia asta cu desfiinţarea spitalelor, nici nu a mai avut importanţă pentru un om oarecare ca mine cărora dintre ele le-a sunat ceasul. Asta, probabil şi prin împrejurarea că nu locuiesc într-o localitate rămasă fără spital.

Pentru mine, însă, inadmisibil este însăşi faptul ca atare, căci, neîndoielnic, una dintre cele mai odioase urmări ale închiderii unităţilor spitaliceşti respective este aceea că, realmente, sute de mii de locuitori ai zonelor pe care aceste unităţi le deserveau sînt aruncaţi pe culmile disperării, căci vor rămîne, practic, fără asistenţă medicală de specialitate, cu toate riscurile vitale ce decurg de aici.

De aceea, nu am avut curiozitatea să consult lista spitalelor desfiinţate, publicată şi în Monitorul Oficial cu o nerăbdare ostentativă. Am omis, în toată această circumstanţă, şi faptul că ministrul sănătăţii este, în indiscutabila uzanţă post-decembristă, un concetăţean de naţionalitate maghiară, l-am numit pe domnul Attila Cseke (bine îngrijit şi hrănit, aşa cum vedem şi în foto), membru al U.D.M.R., eterna formaţiune complice a puterii, în cazul de faţă a PDL. Reamintindu-mi acest nevinovat, de-acum, amănunt, mi-am animat şi curiozitatea pentru păcătoasa de listă... pedelistă a spitalelor hăcuite de guvern. Întrucît ea poate fi găsită uşor pe internet şi studiată de oricine, nu o voi relua şi eu aici.

Dar, consultînd-o, am observat un aspect interesant. Anume că domnul ministru Attila Cseke a avut prudenţa să nu îi poată reproşa cineva cumva de ce nu a găsit de cuviinţă să desfiinţeze vreun spital din judeţele sale electorale, Covasna şi Harghita. Căci, în alte trei judeţe ale ţării, din trei zone diferite, respectiv în judeţele Satu-Mare, Dolj şi Brăila, toate spitalele au rămas în picioare. Adică, e un om corect, domnul Cseke, vedeţi? Poate să mai zică cineva ceva? În nici un caz alegătorii udemeriştilor săi!

P.S. – Apropo de disperarea românilor rămaşi fără îngrijire medicală. Astăzi se împlinesc  100 de ani de la naşterea unuia dintre cei mai cunoscuţi scriitori şi filosofi români din diaspora, Emil Cioran, figură aparte, neconvenţională, a gîndirii româneşti.

Dar, în afară de publicul francez, în mijlocul căruia el a trăit ca apatrid cea mai mare parte a vieţii, şi de unele cercuri restrînse de intelectuali de aici, din România, pe cine să mai intereseze această împrejurare la noi, cînd ea, România, vorba lui, e pe culmile disperării?

Ce va urma după desfiinţarea spitalelor?

Am asistat duminică seară la o emisiune tv cu acest subiect, al desfiinţării spitalelor, iar pledoariile celor care exprimau poziţia autorităţilor în această chestiune mi-au indus o stare de revoltă interioară de nedescris. Chiar nu se poate aşa ceva, mi-am zis. Nu se poate ca ţara să fie condusă de asemenea mutanţi! Căci, hotărît lucru, indivizii ăştia nu mai gîndesc omeneşte. Şi, nici nu conduc pentru popor, ci înadins împotriva lui. Ei nu sînt reprezentanţii săi, ci împilatorii săi.

Cînd îi auzi, pur şi simplu îţi scurtcircuitează logica, raţiunea, inteligenţa, elementarul bun simţ. Ajungi să nu mai înţelegi nimic, ajungi să te întrebi dacă tu însuţi şi noi toţi mai gîndim normal, dacă nu cumva tot ce am învăţat, toate criteriile de valoare şi de demnitate ale condiţiei umane care ne călăuzesc de cînd ne ştim şi bruma de înţelepciune pe care am acumulat-o de-a lungul vieţii mai sînt sau au fost vreodată valabile, dacă nu cumva totul a fost o minciună, iar adevărul este purtat de această realitate sumbră pe care o trăim azi şi pe care sîntem incapabili să o înţelegem şi ni se pare cu totul strîmbă şi odioasă, cînd ea, de fapt, e dreaptă şi ingenuă ca o lumînare în altar...

Un singur exemplu am să dau din emisiune. Cunoscutul medic oftalmolog Monica Pop, a ţinut să precizeze din capul locului că nu este angajată politic, ca argument, sigur că da, al obiectivităţii sale, dar, în fapt, dumneaei a făcut o jenantă pledoarie în favoarea măsurii guvernamentale de desfiinţare şi evacuare a spitalelor, lansîndu-se în critici înverşunate împotriva celor care se opun acestei măsuri, fie ei medici, colegi de breaslă adică, sau pacienţi. Pe directorul spitalului din Codlea, aflat şi el în emisiune pentru a-şi expune situaţia unităţii şi argumentele opoziţiei faţă de măsura desfiinţării acesteia, d-na Pop l-a înfruntat cu cerbicie şi l-a întrebat, într-un final, cîţi pacienţi are spitalul pe care îl conduce.

Directorul i-a răspuns că spitalul are circa 4.000 de internaţi anual, ceea ce, dacă îmi permiteţi, personal mi se pare foarte mult, căci, oraşul Codlea are la ora actuală o populaţie de circa 20.000 de locuitori. Asta înseamnă că aproximativ o cincime (20%) din locuitorii oraşului au serioase probleme de sănătate şi au nevoie de spitalizare. Ei bine, d-na Monica Pop s-a contrariat teribil la auzul cifrei respective, afirmînd încruntată (o citez cu aproximaţie):

"Şi, dvs. consideraţi că avînd doar 4 mii de pacienţi anual, sînteţi o unitate sanitară rentabilă? Nu se poate aşa ceva! Nu putem susţine pe bugetul Sănătăţii un spital cu 4 mii de pacienţi. Înseamnă că dvs. nu faceţi asistenţă şi tratamente clinice medicale de specialitate, ci faceţi asistenţă socială pe banii Ministerului Sănătăţii, iar pacienţii dvs. sînt doar nişte asistaţi social"!!  

Incredibil! Absolut, incredibil! N-am mai auzit aşa ceva! Iar afirmaţia asta nu a venit din gura tupeistei Andreea Vass, consilier economic al lui Emil Boc, binecunoscută pentru aroganţa sa argumentativă – care, între altele fie spus, şi-a permis chiar o inacceptabilă impertinenţă la adresa tînărului jurnalist Radu Soviani, unul dintre amfitrionii emisiunii – ci chiar din gura unui medic, a unui medic de prestigiu aş zice, cum este d-na Monica Pop. Iertat să fiu, dar e posibil ca femeia aceasta, atinsă fiind de o boală ce mi pare vizibilă, să nu mai gîndească lucid, raţional, ceea ce ar fi un fapt nu doar regretabil şi de compătimit desigur, ci şi unul care i-ar putea explica asemenea aberaţii conceptuale. Altfel, nu poate fi înţeleasă.

Însă, dacă nu e vorba de aşa ceva şi chiar aceasta e gîndirea politică în domeniu, atunci, domnilor medici, vă meritaţi soarta! Şi noi, pacienţii dvs., la fel. Vasăzică, cu cît mai mulţi bolnavi avem, cu atît sînt mai renatabile spitalele? Prin urmare, rentabilitatea spitalelor direct proporţională cu numărul de pacienţi fiind, cu numărul de cetăţeni bolnavi, iar guvernul considerînd numărul acestora prea mic, insuficient pentru a fi rentabil, desfiinţează spitalele?! Cu alte cuvinte, cu cît sînt mai mulţi bolnavi în societate, cu atît economia, în speţă activitatea medicală, e mai rentabilă, iar capitalismul funcţionează mai bine? Să înţelegem, aşadar, că existenţa sistemului naţional de sănătate publică este nerentabilă, iar activitatea de protecţie şi asistenţă medicală a populaţiei nu mai e o activitate, ci o afacere?

Înseamnă că interesul ei, raţiunea ei de a fi, este să menţină în societate un număr cît mai ridicat de bolnavi, nu de oameni sănătoşi, pentru ca astfel să contabilizeze cifre de rentabilitate financiară cît mai mari! Asta este explicaţia stării precare de sănătate a populaţiei României, interesul afacerii? Asta explică menţinerea unei rate a mortalităţii, inclusiv a celei infantile, atît de ridicată şi o speranţă de viaţă a populaţiei printre cele mai scăzute din Europa? Este asta o politică deliberată, motivată de necesitatea rentabilizării bugetare... a sănătăţii populaţiei? Nu e asta o politică abominabilă, de genocid, la adresa cetăţenilor României? Dar, ce-au ajuns ei, cobaii afaceriştilor şi ai regimului politic? Cartofi la hectar? De unde ticăloşia că nu mai contează 4.000 de bolnavi dintr-o localitate a ţării, aşa încît ei pot fi lăsaţi în voia bolilor? Ce sînt ei, cantitate neglijabilă pentru guvern? Victime colaterale în numele rentabilităţii „afacerii” sale?

Întrebăm ce va urma desfiinţării spitalelor? Fireşte, înfiinţarea de noi cimitire! Doamne, ce regim de oroare am apucat să trăim! Oare, cît îndrăznesc guvernaţii să mai întindă limitele suportabilităţii sociale?