Ofrandă de gînd lui Nichita

31 martie 1933. Era o primăvară neobişnuit de călduroasă, cu mult soare, totuşi, în camera de la stradă inundată de lumină, ardea vesel focul în şemineul de un model cu totul aparte, acoperit cu faianţă şi marmoră, făcut după gîndul lui Nicolae Hristea, tatăl poetului, om cu gust şi cu plăcerea lucrurilor rare. Întîiul născut veni pe lume într-o vineri, puţin înainte ca sunetul armonios al pendulei să anunţe orele 12. Băiatul era sănătos şi puternic, asemeni tuturor bărbaţilor neamului Stănescu.

Primi numele celor doi bunici, Nichita şi Hristea, părinţii îi vor spune, însă, mereu, alintîndu-l, Nini. Avu fire blîndă şi luminoasă, ca ziua naşterii lui. Ursitoarele i-au fost darnice, înzestrîndu-l cu extraordinare puteri creatoare, cu o frumuseţe de înger rebel şi o vitalitate uimitoare, egalată numai de infinita delicateţe sufletească. Va şti să poarte darurile naturii cu nobleţe şi dezinvoltură, transformînd mereu extraordinarul existenţei sale întru poezie şi gîndire în lucrul cel mai firesc cu putinţă. Era un soare de pe vremea/ covrigilor cu susan./ Cu puţin înainte de-a se însera/ fiecare rază a lui/ mirosea aromitor ca şorţul mamei (Evocare). Soarele acela primăvăratec avea să-i fie astru tutelar toată viaţa.

Spuse, despre sine însuşi:

Daţi-mi voie să vă prezint pe Nichita Sergheevici Stănescu!

Probabil că mă trag dintr-o familie de muţi şi dintr-un neam de iobagi, cărora milenar li s-au smuls limbile ca să li se însămînţeze – din moment ce fiecare exprimare, cît de cîtă, mi se pare o ispăşire... Probabil că mă trag dintr-un neam la originile sale profund sărac şi neposesiv, dacă îmi provoacă o atît de mare bucurie înavuţirea lucrurilor cu un simţ.

A rămas repetent în clasa întîi primară fiindu-i deosebit de greu să-şi imagineze că vorba vorbită şi cuvîntul cuvîntat există şi că ar putea fi scrise. Mai tîrziu, după diferite eforturi fizice provenite din plăcerea sportului, s-a mirat brusc remarcînd că are un trup şi din această pricină, părăsind calea dreaptă a ştiinţei, s-a apucat cu rîvnă, în fine, alfabetizat fiind, să scrie versuri sau mai degrabă un fel de versuri, sau mai degrabă un fel de texte cu un caracter subiectiv.

O oră pe an este extrem de mulţumit de propria sa muncă. Tot o oră pe an este nemulţumit de propria sa muncă, iar în rest munceşte pur şi simplu.

Acum, în acest moment, stă şi se uită prelung la o veche drahmă de Istria şi se gîndeşte că prea mare lucru nu este de spus despre sine însuşi şi că sinea altora, dacă nu cumva sinea generală a speciei umane, este cu mult mai aptă de contemplaţie, deşi însăşi contemplaţia, şi ea, are natura unei misterioase oglinzi.

Autoportret

Prin somn îmi căzuse sufletul din mine,

ca dintr-un pat umplut de sînge

La revedere inimă,

în rest, vă zic,

ciolane obosite

şi carne de viţel.

În acest trup

eu nicoidată n-o să mai revin

sunt săturat de tine, piele,

de voi doi ochi zişi albaştri

mi-e scîrbă şi vă zic adio,

mai am de mers.

Unde?

Unde.

(Fragmente de text şi poezie reproduse din albumul memorial „Nichita Stănescu”, editat de revista Viaţa Românească, la Bucureşti, în decembrie 1984).

Cetăţean al Patriei



"România Revoluţionară",
pictură de C.D. Rosenthal

 Cea mai importantă idee este cea care se repetă secundă de secundă în al meu creier.

Sînt fericit că sînt cetăţean român.

Cînd sînt trist, sau cînd nu sînt trist, cînd sînt inspirat, sau cînd sînt bleg, sau numai obosit, – cînd sînt vizionar, sau cînd mi-e somn de mine însumi, – toate acestea le gîndesc şi le formulez în minunata limbă română.

Naţionalitatea nu este o analiză de sînge, ci o opţiune. Domnul Rosenthal care a pictat cu înflăcărare chipul femeii, „România Revoluţionară”, cu salbă de aur pe deasupra de sînii lăptoşi, pentru mine a fost un bun român. Domnul meu profesor de liceu, cînd m-a învăţat să gîndesc cu subiect şi predicat în miraculoasa limbă română, nici o secundă nu mi-a dat prin creierul meu tînăr că nu poate fi altceva decît un brav cetăţean al patriei mele.

Sîntem ceea ce iubim. De la Altamira încoace, taurele arată colorat. Culoarea cea mai scumpă inimii mele este culoarea limbii române.

Dragii mei, nu vă mai lăsaţi provocaţi de superstiţiile unor foşti trădători, a unora care-şi spuneau lor înşile oameni şi se lăudau că sînt români, fără măcar să ştie taina acestei speranţe umane care se numeşte limba română.

A fi cetăţean român este o dragoste şi o opţiune, iar nu o stare sîngeroasă a eprubetei.

Dragii mei, ce frumoasă este România luptătoare şi cu salbă de aur pe sînii lăptoşi!

(Din vol. Respirări, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1982).