Patimile pensionarului capitalist

M-a sunat de sărbătorile de iarnă amicul meu, pensionarul, om şugubăţ şi cam poznaş de felul său, să-mi ureze un an nou fericit şi să mă întrebe una, alta. L-am întrebat şi eu cum îi mai merge afacerea de subzistenţă, dacă s-a schimbat ceva de cînd nu ne-am văzut, de-astea. Vestea bună e că nu s-a schimbat nimic, tinere(!), mi-a răspuns el. Sînt tot plin de datorii, ca balta de broaşte. Iau de la o bancă, să-mi plătesc ratele la alta. Dar, sînt eu patron? Sînt. Om de afaceri, vreau să zic. Capitalist, mă-nţelegi? Oau! Mîndru de mine, ă-hă...

Acu’, mă tot canonesc să redevin proletar şi nu pot. Auzi tu, vreau să-mi închid prăvălia, că ştii, lumea e săracă şi nici muştele nu îmi mai trec pragul pe criza asta, dar nu merge. Cum aşa, de ce? Că n-am bani. Şi, ştii cum devine chestia cu viaţa asta, amice, şi cum mă simt? Cum? Legat de mîini şi de picioare, atîrn în ştreag, dar nu ajung nici să-mi sprijin picioarele ca lumea pe scaun, ca să scap din sugrumare, nici să mi-l împing, dracului, de sub mine, şi să scap definitiv de toate problemele... Mă sprijin pe el doar cu vîrful degetelor şi mă învîrt, de-a surda-n sfoară, în jurul axei mele. Adică, 270 de grade dreapta, 270 stînga! Trăieşte, dacă poţi sau sinucide-te, dacă-ţi arde, fraiere! De cît timp supravieţuiesc agăţat aşa, nici eu nu mai ştiu.

Deunăzi, am primit o somaţie de la fisc. A paişpea. De data asta, cică, dacă nu plătesc dările, mă execută silit. Asta-i culmea! Eu deja în ştreang, iar ei mă ameninţă cu executarea! Ha-ha-ha, îmi vine să fac, dar, fireşte, nu pot deschide gura neam. Cum să plătesc, frăţioare, dacă n-am cu ce şi nici n-am cum? Ei nu văd că nu pot coborî din laţ? Am obosit să atîrn aşa, de ani de zile. Şi aşa mă enervează..! Nici să mă scarpin oleacă nu pot. Mi se pare că am şi traspirat un pic. Sper să nu răcesc şi să mă apuce strănutul taman acuma, cu funia de gît! Ar fi naşpa rău!

Adevărul e că m-aş revolta pe situaţie niţeluş şi le-aş zice ăstora din politică fo două, să mă pomenească. Ba, chiar, îmi vine şi să fug din ţară, că, cică, e dreptul meu democratic, cîştigat la revoluţie, dar, ce folos, dacă împrejurările mă ţin aici, aninat în funie şi nu îmi permit nici să ţip, nici să umblu? Sincer să fiu, chiar am încercat să zic ceva, măcar să fluier a pagubă, speram. Ţi-ai găsit... Mi-am ţuguiat buzele o idee şi nu mi-a ieşit decît un „fîs”, atît. Încă, mai an, s-a mai şi sesizat pe mine o duduie din Parlament, poate-ţi aminteşti, foarte vigilentă de felul ei: “Ciocu’ mic! Acuma noi sîntem la putere", a zis. A, da? Chiar nu observasem... Auzi la ea!

Mai rău e că m-au inclus şi în categoria celor cu pensii nesimţite, de peste 740 de lei bucata, bune de scurtat, cică. Totuşi, a mea e cam mică, bre. Zău e mică! Chiar aş zice că e cu mult bun simţ, că abia îmi ajunge cîteva zile, nici o săptămînă. Aşa că, de ce să mi-o taie? Da’ oare, chiar mi-o taie? Alo? Amice, m-auzi? Te-aud, ce să-ţi taie? Amicul ezită o secundă, apoi întrebă contrariat: cum adică, ce să-mi taie? Pensia, de bună seamă, mai încape întrebare? Tăcui spăşit şi încurcat, căci eu de unde să ştiu, păcatele mele? Ceee?! Oat???, izbucni în telefon amicul. Na-na-na, nu cumva..? Ce vrei să spui cu tăcerea asta?, mă cercetă el speriat de-a binelea. Aoleooo!! Te pomeneşti că nouă, ăstora cu pensii mici şi de bun simţ, au de gînd să ne taie.... Nuuu! Nu se poate! Nu accept! Asta doar peste cadavrul meu! Şi, pac!, îmi închise telefonul.

Au trecut luni de atunci. Azi, amicul m-a sunat să-mi ureze sărbători fericite de primăvară şi să mă anunţe că el s-a pus, slavă Domnului, la adăpost de orice risc al mutilării. S-a mutat definitiv la fiul său, în Finlanda!